Cât costă fericirea?

Am găsit la drăguța de Irinuca (are blogul restrâns la câțiva vizitatori aleși, din care cu mândrie fac și eu parte) o întrebare: cât costă fericirea ta? Am fost tentată la început să-i spun că nu costă nimic. Dar mi-am dat seama că nu-i chiar așa. Că noi și societatea și normele ne fac această fericire greu de atins și la niște costuri supraomenești. Eu cred că fericirea costă cu atât mai mult cu cât nu e evaluată în bani. Ci pentru a se materializa în energie de fericire, e nevoie de acel atât de dificil de găsit echilibru din mine, când rahaturile de la job, blocajul din trafic, facturile de plată sunt doar chestiuni minore, inevitabile, de zi cu zi, care se rezolvă ele într-un fel sau altul și nu mici drame, motive de isterie, de dureri de cap. Dar până ajungi să le consideri fleacuri, de multe ori rahaturile astea te copleșesc. Te pot învinge și atunci ești pierdut. Te poți adapta, ajungi într-o situație de "vasalitate", plătești tribut, lași capul în jos și vezi doar trotuarul sau covorul scump de la Mobexpert. Sau lupți. Te lupți cu tine însuți. Cu lehamitea, rutina, oboseala, cu "după job și cumpărături și plătit de facturi, nu mai am timp de nimic", cu tentația de a privi și judeca răul global și de a nu vedea frumosul și bunul individual, cu suficiența de a ne simți adulți și maturi capabili să învățăm copiii despre "așa se face" în loc să învățăm din jocul și spiritualitatea și magia lor. Costă mult războiul ăsta, lupta cu noi înșine e întotdeauna cea mai crâncenă. Ne judecăm aspru și ne punem la colț. Spunem că iertăm, dar la prima nouă "abatere", ne scoatem iar ochii cu o greșeală mai veche.

Am fost mai devreme pe afară, să îmi iau un iaurt și țigări. M-am întors bulversată și cu o durere cumplit de cap. De lume nebună, cu dinții strânși și sprâncenele încruntate, oameni care dau brânci și pumni și sacoșe peste genunchi ca să ajungă la următoarea coadă. Pentru o bucată de miel, 20 de ouă, o ceafă de porc și multe multe alte chestii care tot rahat vor deveni. Credite pentru masa de Paște, iubire creștină cu pumni în cap și haine rupte (apropo, am văzut două cucoane care se trăgeau de haine și țipau, că amândouă puseseră mâna pe același ultim cozonac cu rahat din raft), cozi în față la Cora în a treia zi de Paște, când se deschide magazinul să-și ia poporul IAR mâncare.

Fericirea mea are gust de pupici de Mara, culoare de narcise și floarea-soarelui, miros de cafea cu lapte și lichior Irish cream, de pieile mele și ale gagicului transpirate după o partidă de amor, se simte în degete prin blana lui Miqui, în brațe când mă îmbrățișează mama și tata, se simte în zâmbetele prietenilor sau pur și simplu ale necunoscuților care îți aruncă un zâmbet pe stradă. Din păcate, prea mulți și de prea multe ori ne pierdem vederea, gustul, auzul, simțul în alergarea după fericirea pe care o credem a fi un salariu mai mare, o mașină mai bună, un concediu mai bla bla. Recunosc, eu sunt dependentă de fericire, așa că lupt și mă costă mult să nu iau prea în serios rahaturile de la job, blocajul din trafic, facturile ... Dar merită :)

Pentru mine Paștele înseamnă mama Vulpe, tata Urs, gagic, Cati, Cristi, Mara, câțiva prieteni foarte dragi. Toți la un loc, în grănina cu iarbă care începe să fie grasă, cu lătrat de Oscar și Athos în fundal, cu primii boboci de flori de cireș, cu lenevit și liniște. Mielul nostru anul ăsta e ied și vine de la aer curat, de la țară, ouăle tot de acolo. În rest, ceapă verde, salată și ridichi. Fără bătăi la supermarket, fără credite la bancă. Pentru liniștea și fericirea mea în general și în special acum de sărbători sunt eu singură responsabilă. Vă doresc să nu cedați și să nu abandonați niciodată lupta pentru fericire, să fiți liniștiți și împăcați și iertători nu doar de Paște, ci în fiecare zi. Să nu vă fie frică să vă îndrăgostiți, chiar dacă trebuie să riscați să fiți răniți sau părăsiți. Și nu uitați că cea mai importantă persoană din viața voastră sunteți voi, că doar așa puteți să le arătați și celorlalți că sunt cele mai importante persoane din viața voastră. Fiți fericiți! Cu cine doriți și după cum vă place.
Pupez tare tare!

Despre a face o faptă bună

Lunea trecută, pe 22 martie, la 7 zile plus weekend de scris pe "listă", plănuiam să scriu ceva. Cea mai frumoasă leapşă ne-leapşă de simţit om printre oameni. O provocare găsită pe un blog de om frumos, în data de 13 martie...

În ultima vreme, un anume subiect amplu bântuie discuţiile, comentariile, blogurile: despre donare, ajutor, cerşeală, fapte bune. Într-o combinaţie ameţitoare cu emoţia, sentimentul cald, ipocrizia, suficienţa, mâncatul de rahat. Am citit cum că e o mârlănie din partea companiilor mari să se dea filantropi punând o cutie de plastic pentru donaţii la tejgheaua de unde comanzi burgeri. Sau un îndemn la a dona bani pentru o cauză, venit din partea unei bănci care pune la dispoziţie un cont. Am mai citit că dacă pui pe blog un banner pentru un anumit caz care are nevoie de ajutor e degeaba, că doar te dai cool şi trendy. Am auzit păreri de oameni cu veleităţi de intelectuali-urbani cum că nu are rost să faci ceva, că nu schimbă cu nimic realitatea. Şi mai sunt preferaţii mei, care ar face dar "nu am timp nici să respir". Am citit că dacă aduni sume de bani şi obiecte pentru nevoiaşi nu ajuţi şi nu faci lumea o fărâmă mai bună, ci doar îţi amăgeşti cugetul vinovat şi că ori ai un interes, ori eşti prea prost. Am întâlnit şi suspicioşi în privinţa motivelor pentru care se hotărăsc oamenii să ajute, iar ajutorul făcut public, descris cu presupus entuziasm, e chiar de rahat. Cea mai mare mizerie mi s-a părut cum i s-a dat în cap unui puşti care scria că el s-a întors de la studii din străinătate aici, pentru că aici e nevoie de implicare, de învăţat oamenii să îşi adune gunoiul, să planteze pomi, să ajute când pot. Nu, domle, eşti un prost! Plantezi copaci ca să-i taie alţii, strângi gunoaie ca să le facă alţii la loc, ajuţi copii care din start nu au niciun viitor. Prostule! Fii deştept ca noi, care trăim inteligent şi cult în cap în sfere înalte, cu nasul strâmb de atâta puţit, cu gura pungă de atâta acreală, care nu mişcăm un pai că suntem prea buni, care ne căcăm pe noi că "vaaai, ce drăguuuţ, o să trimit şi eu cele mai bune şi fine bomboane pentru copii" după care găsesc scuza lipsei de timp, a agitaţiei sau nu mai au încredere într-o campanie pentru că stăpânul blogului ne-a mutat ceva mai jos în blog roll.

Campania pentru Daniel Răduţă a fost şi e superbă. Emoţionantă. Da, a însemnat entuziasm, speranţă, o fragilă solidaritate. Dar imediat a apărut şi noroiul, umbra, cârcoteala. "Daniel Răduţă a devenit un produs de PR", "are noroc că ştie oameni din online, că altfel nu aduna el bani", "bine că dă lumea pentru ăsta care are şi salariu, ar putea să-şi vândă şi casa, dar pentru atâţia copii bolnavi nu dă nimeni". Multe cârcoteli şi răutăţi. Prea multe. Pentru cei care nu ştiu, Daniel, deja bolnav fiind, a răspuns unui apel de la Isabelle şi din "gaşca lui de donatori" i-a "împrumutat" pe unii, ca să doneze sânge pentru un copil ce avea nevoie. Între noi fie vorba, eu nu mi-aş dori vreodată să ajung să am nevoie de "norocul" lui. Îi doresc din tot sufletul să se facă bine, să aibă cum să-şi plătească ratele la casă, să îşi vadă copilul născut acum nici o lună crescând şi râzând. Aşa cum îi doresc şi lui Perfuzel, şi Magdei Ciobanu, Danei Dobromir, Cristinei Dinu şi atâtor alţii. Le doresc din tot sufletul tuturor copiilor prezenţi pe blogul Isabellei să se facă mari, să reuşească să-şi trăiască ceea ce ar trebui să fie copilăria, să uite de seringi, perfuzii, spitale, halate.

De multă vreme, dar mai ales în ultimul an, am realizat că cei care fac un bine, care se alătură cu entuziasm, sunt în mare parte oameni care au trecut prin greutăţi, care ştiu ce înseamnă durerea şi deznădejdea şi chiar să nu ai ce să mănânci într-o zi. Mare parte din cei care nici nu ştiu cum se scrie sărăcie, nevoie, disperare nu au timp de făcut gesturi, doar cârcotesc şi înjură naţia de căcat şi nenorocul de a se fi născut într-o ţară oribilă. Şi pentru că cei care fac un gest, un bine, pur şi simplu pentru că e în ei, m-au găsit şi au găsit detalii despre familiile şi locurile unde e nevoie de ajutor prezentate pe oamenidarnici fără să-i fi tras eu de mânecă, anunţ azi cât se poate de public, că din acest moment nu veţi mai găsi îndemnuri şi apeluri la mine pe blog. Oamenidarnici va merge mai departe discret, cine poate şi vrea mă poate contacta sau şi mai bine, poate ajuta direct. Oamenii frumoşi şi buni care îmi sunt alături încă de la început îmi vor înţelege decizia şi sunt convinsă că îmi vor fi alături în continuare. Pentru intelectualii suspicioşi şi cârcotaşi, într-o lume a neîncrederii şi a lipsei de modele şi de fapte bune de care vă plângeţi atât, e nevoie de cuvinte scrise, de strigăte, de poze, de îndemnuri. Din păcate, dobitoci ca voi vor continua şi după aia să spună că "ai nevoie de sânge rece ca să mergi la copii orfani", "efortul tău nu are originalitate, ajutarea unor oameni trece pe planul doi şi insistenţa pe virtutea proprie trece pe primul plan", "România e de mult pierdută, orice gest e inutil". Celor care declară pufăind că s-a umplut netul de cerşeală le spun că a cere ajutor atunci când ai nevoie nu are nimic nedemn şi ruşinos. Aşa cum nu există fapte bune mari şi fapte bune mici, ci doar fapte bune. E adevărat. Mult mai greu de făcut decât alea rele.

În campania pentru Daniel Răduţă mulţi şi-au dat pălăria jos de admiraţie că Dan Voiculescu a scris pe blogul lui că va dona restul de bani necesari, impresionat de lupta lui Daniel. Eu am sesizat că în ziua în care domnul Voiculescu descoperea cu uimire că în România nu există fonduri pentru bolnavii grav şi declara că va dona banii, mai era nevoie de 50.000 de euro. Până în ziua în care a şi donat efectiv, mai era nevoie de 12.000. M-a bucurat că s-au adunat banii, dar nu am putut să nu mă întreb dacă nu e cumva o urmă de demagogie în declaraţiile cum că "mă voi implica în Parlament să se facă ceva pentru aceşti oameni". Oare până în 2010, la Daniel, domnul Voiculescu nu a fost tot politician, nu a trăit tot aici, nu a auzit de sistemul sanitar de aici? Gestul lui de a dona bani a fost frumos, dar nu mi-am dat pălăria jos în faţa lui. Dar mi-am dat-o în faţa miilor de anonimi care au donat pentru Daniel, care donează pentru atâţia alţi oameni care au nevoie de ajutor. Îmi scot pălăria în faţa frumoşilor de la Lecturi urbane, a oamenilor care spun poveşti copiilor. Nici nu mi-o mai pun pe cap, ci o ţin mereu în mâini în faţa luptei continue a Isabellei. Mi-am dat pălăria jos în faţa băiatului de care eram îndrăgostită în facultate, pe care îl vedeam la televizor şi mă făcea să cred că jurnalismul e o meserie nobilă de curaj şi luptă. Mile Cărpenişan a adunat la sfârşit de februarie timişorenii la un eveniment superb, cu muzică şi bucurie, şi a adunat bani mulţi necesari lui Daniel Răduţă. Am aflat de asta pe 13 martie, când am ajuns pe blogul lui Mile. Ceva mai jos, am găsit o postare din februarie, o provocare. La care nu se băgase nimeni. Eu trebuia să scriu luni, pe 22 martie. Când n-am mai scris, ci am plâns şi am urlat. Că oamenii frumoşi se duc. Stupid. L-au plâns şi îl plâng încă mulţi pe OMUL Mile. Eu aş vrea să văd în onoarea lui răspunsurile la provocarea din februarie. " Stiu ca sunteti jurnalisti, bloggeri, oameni cu pareri, moguli. Ei bine tuturor va adresez o provocare astazi ( 04.02.2010 ) si nu o leapsa care poate fi ignorata sau nu. Va provoc sa fiti oameni si sa o demonstrati macar o saptamana in fata tuturor celor de la care aveti pretentia sa va citeasca. In fiecare zi va provoc sa faceti cate o fapta buna astfel incat peste o saptamana sa vad de la toti 7 povesti care sa descrie pataniile ce i-au facut sa se simta din nou oameni printre oameni. Pentru ca nu sunt un lacheu ma supun aceluiasi test si alaturi de mine sotia mea va trece probele de foc. O sa venim si noi cu povestile noastre si sper din suflet sa nu mancati cacat, sa o faceti pe bune nu de alta dar stiu ca peste 7 zile va veti simti mult mai lipsiti de toxinele unei vieti banale intr-o Romanie de doi lei.

Am maturat in fata apartamentului si pana la etajul 4. Am curatat toate florile ambientale de frunzele uscate. Am bagat in apartament cei 2 ficusi ofiliti pentru a-i inlocui cu cativa puieti de curmali verzi. Sper eu ca am ajutat-o in felul acesta pe tanti aia draguta care intotdeauna cand matura scara si ma intalneste ma intreaba cat e ceasul. Pentru ca vad ca nu va da afara din casa pofta de fapte bune si pentru ca scarbit constat ca nu stiti altceva decat sa va dati mari filantropi pe bloguri sarind in sprijinul unor cauze nobile doar pentru a va face reclama gratuita la sufletul mic, va spun doar ca o fapta buna nu trebuie intotdeauna sa inceapa cu cuvantul cancer si sa se termine cu zerourile unui cont deschis intr-o banca. O fapta buna e cea pe care ar trebui cu totii sa o facem zilnic, cu zambetul pe buze si cu aceeasi satisfactie cu care am salva viata unui om. As vrea sa va vad fiind capabili sa faceti lucruri marunte care la finalul zilei cand inchideti ochii inainte de a adormii sa vedeti linistea aceea atat de necesara ingerilor care va pazesc stiind ca lucrurile marunte au fost de fapt atat de mari pentru altii. Daca voi nu veti povesti fiecare lucru marunt, fiecare fapta mica oamenii poate vor uita cum e aia sa faci bine. Ganditi-va ca poate de noi toti depinde sa ii invatam pe oameni sa redevina oameni.

PS Nu ma voi opri doar la atat si chiar daca ar fi sa ma chinui astazi voi face tot posibilul sa mai fac macar o fapta buna.
Va multumesc" (blogul lui Mile e momentan blocat, sper din suflet să fie redeschis).

Mile, uite lista mea, sper să zâmbeşti:
- am dus cu liful până la 7, deşi eu stau la 4 şi era târziu şi făceam pe mine, pe căţelul Seven care e lăsat singur afară şi aşteaptă să-l ducă cineva cu liftul acasă. M-a pupat umed.
- mi-am luat 20 de minute din puţinele ore care îmi rămân pentru somn că mi-am adus aminte că mi-am cam neglijat floricelele. Şi le-am curăţat de uscăciuni, le-am pus apă cu vitamine de plante, am vorbit cu ele. Ieri seară am observat că deja orhideea are bobocei mici mici.
- am luat din iarbă o sticlă de plastic aruncată şi am pus-o în coş. Nu mi-a căzut mâna.
- am donat sânge, de data asta pentru Perfuzel
- am dat sms cu o donaţie mică pentru un caz şi un apel la romtelecom pentru un alt caz. O dată pe lună nu se simte la buget.
- i-am dat restul meu de sandwich amărâtului de la semafor de la Apaca.
- am luat un melc ce se chinuia să treacă aleea de la bloc şi l-am pus în iarbă, să nu calce cineva pe el.
- am dus 6 colete de 46 de kg la poştă pentru familiile care au nevoie. Tanti de la poştă mi-a zâmbit, deşi s-a chinuit să le ridice pe cântar, a scris pagini întregi de date şi a intrat cu treaba în pauza ei de masă. I-am dat o bombonică şi s-a bucurat tare mult.
- i-am tuns motanului meu Miqui smocurile încâlcite de pe spate, cu care se chinuia şi se scărpina.
- le-am pus pe pervaz firimituri vrăbiuţelor şi m-am distrat auzindu-le ciripind nebune.
- mâine îi aduc jucării fetiţei femeii de servici de la birou.

Weekend cu păpuşi

Am avut un weekend plin, frumos, cald, cu zâmbete, bucurii, cadouri. Şi multe păpuşi! Pe cât de mult nu-mi plăceau când eram mică, pe atât de mult mă bucură acum, la bătrâneţe (e, mă alint şi eu). Sâmbătă seara m-am băut şi eu cu oamenii cei mai dragi mie. Şi am primit hăinuţe frumoase şi potrivite la fix, şi ca stil şi ca măsură (aici se vede cine mă cunoaşte într-adevăr), parfum ameţitor, floricele şi cărţi de la ai mei iubiţi părinţi, Cati şi frate-meu, Iulia, Alina şi Pedro, Camil, Gabi şi Radu, Nick, Mielu şi Laura. De la Mircea şi Mika am primit o superbă păpuşă sibiancă, cu ochi albaştri şi bujori în obrăjori. Dar cel mai frumos cadou de ziua mea a fost întâlnirea cu cea care de 1 an de zile îmi e confidentă, susţinătoare, partener de bârfuţe şi hlizeli, dar mai ales de discuţii îndelungi despre filme, cărţi, politică, romanţe, prietena mea până acum virtuală, Antoaneta. Deşi ne vedeam în
carne şi oase pentru prima dată, întâlnirea a fost atât de firească şi de naturală, de parcă era parte din familia mea de o viaţă. Frumoasă, vie, spirituală, veselă, deschisă, ce mai încoace încolo, o păpuşă de om! Şi de la ea am primit, în afară de "The Enchantress of Florence" a lui Rushdie, pe care îmi doream să o citesc în original, două bijuterii de păpuşele japoneze, de o delicateţe deosebită (sibianca pare un uriaş pe lângă ele). Dar trebuie să recunosc, pe lângă atâtea păpuşele de hârtie, cârpe şi fundiţe, cea mai drăgălaşă păpuşică din viaţa mea rămâne nepoţica mea Mara, care m-a pupat şi m-a strâns în braţe, cu care am dansat pe ritmuri sud-americane şi care mi-a spus cu cea mai minunată voce de copil: "te iubesc, Lia!".

Ca să fie meniul complet, weekendul acesta a fost la Muzeul Ţăranului şi târgul de Florii. Unde am găsit ţărani-meşteşugari adevăraţi, cu lucrări superbe, unele adevărate opere de artă. Păpuşi de pănuş, de lemn, de lut, detalii minuţioase, talent adevărat. Îi mulţumesc dragului meu prieten Mircea Oculeanu pentru fotografii.

M-am născut de ziua mea

Doamna mama mea, Tăuroaică hotărâtă și cu planurile milimetric trasate, a decis în vara lui 77 următoarele: Gigi, plecăm în concediu, la mare facem fata! A zâmbit lumea, s-a bucurat tata de așa ordine precise, dar na, cine să o și creadă? Că doar lucrurile astea nu se fac așa ușor. Ei, bine, 9 luni mai târziu, la zi mare, se năștea fata. Care mereu a fost mai băiețoasă, nu s-a îmbrăcat în rochițe și roz, nu a dat ochii peste cap cochet mai niciodată, a jucat fotbal și tenis, s-a bătut prin cluburi, și-a băut mințile. Marea problemă a Tăuroaicei care știe să traseze directive pentru toată lumea a fost că Berbeaca a fost întotdeauna așa căpoasă și independentă, că nu a ascultat-o niciodată, chit că a dat cu capul în zid sau de pragul de sus. Dar tot de-asta o și iubește tăuroaica pe berbeacă.

Anul trecut vă povesteam cum e cu femeia la 31 de ani. Și cât e de bine și frumos. Nu s-a schimbat chiar nimic, doar o cifră. Iubesc mult, fac amor cu pasiune, mănânc mâncare ce-mi place, mă lupt puțin cu sala, dar mă relaxez cu bazinul, am oameni superbi alături și la bine și la greu. Tot ce îmi doresc e să am mereu puterea de a o lua de la capăt, mereu optimismul de a vedea ceva frumos chiar și în cele mai urâte lucruri, capacitatea de a nu ceda niciodată de tot și de a reuși să mă ridic întotdeauna. Și cel mai important, să nu uit niciodată să zâmbesc și să râd cu toată fața și din tot sufletul.

Ca o mostră a Liei care mă simt, vă ofer o dedicație dementă. Pupez!

Vulpea ușor bulversată de Ursul fluierător berlinez

Oi fi eu unul din ultimii oameni care nu a văzut Avatar, dar cu siguranță sunt printre primii care a văzut "Eu când vreau să fluier, fluier". Îl pusesem oricum pe lista de filme de văzut, dar invitația primită ieri de la revista Tabu a picat la marele fix. Am luat-o pe Julieta de mânuță și ne-am dus la Afi Cotroceni (din păcate, nu sala aia VIP cu scaunele alea fabuloase, dar foarte ok și sala asta normală) la film pline de curiozitate, fără stereotipuri și idei preconcepute în cap. Citisem amândouă câteva articole despre acțiunea filmului. Acum că l-am văzut, nu știu cine sunt cei care au făcut "rezumatele" pentru presă, dar trebuie să recunosc că sigur au văzut alt film. Eu nu obișnuiesc să adorm la film și nici să caut pe sub scaune lucrușoare căzute din poșetă și să pierd acțiunea, așa că după ce îl vedeți și voi, vă rog să-mi spuneți când și unde a ajuns personajul principal "jupân" (deci, superior în ierarhie) în dormitor, ce planuri îi dă peste cap dragostea și mai ales, care dragoste? Poate sunt eu mai cinică și hârșâită, dar din ochiadele băietului și replica "io când ies de aici o să o iau de nevastă pe studenta aia cu buze frumoase și o să ne f*tem, o să ne f*tem, o să ne f*tem" nu prea m-am gândit romantic la "îndrăgostit", ca toți autorii de articolașe de presă.

Despre acțiunea filmului nu o să vă spun mai nimic, chiar aș strica orice curiozitate și magie. Se petrece într-o pușcărie de minori (spre majori) de securitate minimă, din ce am mai auzit eu despre atmosfera pușcăriilor românești, nu cred că e nicio tușă prea îngroșată de regizor, faptul că "actorii" sunt chiar pușcăriași aduce un firesc și un real foarte fain (e o scenă de bătaie pentru niște țigări - după câte am citit, se pare că a fost improvizație - foarte, foarte tare și "de acolo"), gardienii-milițieni în schimb, se simte că sunt amatori și nu știu cu ce se mănâncă nici meseria de gardian, nici actoria (bine, nici regizorul nu a conturat vreun gardian așa cum a făcut-o cu anumiți pușcariași, de exemplu). Dar apropo de natural și firesc, spre deosebire de nenumărate alte filme românești unde înjurăturile erau forțate și total deranjante (drumul spre București de la Constanța, presărat de pu și pi-uri în plus, din Marfa și banii e primul exemplu care îmi pică la îndemână), aici ar fi fost absurd să lipsească din limbaj și "curg" foarte bine.

Faptul că regizorul Florin Șerban a folosit la început camera de mână (handy-cam?! chiar nu am idee cum se cheamă) și l-a filmat din ceafă pe eroul principal în mers a fost de bine. Faptul că a repetat ceafa în mișcare de X ori după aia a fost fără motiv. Părerea mea de nespecialistă. Tot în plus am simțit și anumite momente de tăcere, în condițiile în care dialogul redus e unul din plusurile filmului. Tensiunea filmului, așteptările de CEVA-ul care te va face să sari în scaun mi-au fost cam dezumflate de ultimele minute ale filmului care m-au făcut să mă gândesc că aveau un dead-line și au fușărit pe final, ca să termine la timp. Finalul nu e rău, dar e brusc și ne-a lăsat pe toți cu ochii holbați, iar eu mi-am adus aminte de șocul simțit la finalul primei părți din Lord of the rings, când nu se știa că vor mai fi 2 părți. Adică, gata??? Hmmm... Mi-am adus aminte de Furia, un film care pe mine m-a încântat că se simțea un ritm nou în filmul românesc, dar care la final m-a lăsat puțin ... neterminată.

Distribuția m-a dezamăgit și extaziat în același timp. Pușcăriașii neactori își joacă propriile roluri de minune, gardienii pică testul. Mihai Constantin, hârșâit, blazat, burtos și bărbos, îl joacă pe directorul închisorii și îmi întărește convingerea că e un actor foarte bun care are ghinionul de a nu fi distribuit în roluri pe măsură. Aici aș fi vrut să-l văd mai mult. Mama denaturată a eroului principal este jucată de Clara Vodă la marele fix. Machiaj, mimică, tremur, istericale, voce, totul e de nota 10. Fratele mai mic, jucat de copilul Marian Bratu, are de asemenea o figura foarte expresiv și un joc bun. Din păcate, tânăra Ada Condeescu (o joacă pe "studenta cu buze frumoase") nu m-a convins absolut deloc. Nu știu dacă mai avea nevoie de replici, de scene, sau are altă scuză, dar eu cu siguranță o voi uita rapid. Ceea ce nu pot spune despre eroul principal, jucat de frumușelul puștan de 17 ani George Pistereanu. Bun, frate, bun. Și la propriu, și la figurat. O adevărată revelație. Dacă a jucat așa fără mari studii (abia acum e student la teatru și film), îi prevăd un viitor frumos. Asta dacă nu cumva studiile îi vor ucide naturalețea.

Despre subiectul filmului vă voi spune doar atât: "naționaliștii" isterici care comentează pe forumuri, înainte să fi văzut filmul, cum că "ați făcut țara de căcat și voi vă lăudați cu trofee" sau "trebuia să arăți străinătății că și la noi este normalitate, nu numai criminalitate! Ne-ai înfipt cuțitul în spate! Și mai zici că ești român, patriot, dacă duci în lume numai povești urâte despre țară și despre poporul tău" le spun să își ia frustrările și să și le vâre undeva. Trebuie să ai probleme majore să te simți mai de căcat decât ești pentru că subiectul filmului e despre pușcăriași și o mamă care și-a cam abandonat copiii ca să trăiască în Italia cu unul și altul.

În final, nu mi-a plăcut filmul la care mă așteptam, pentru că nu a fost filmul pe care îl credeam (cel puțin nu subiectul după cum citisem în presă), dar deși am avut ceva dezamăgiri, mi-a plăcut filmul pe care l-am văzut. Nu pot spune exact de ce, dar vă îndemn cu toată sinceritatea să mergeți să-l vedeți și să dați un semn după. De plăcut sau de neplăcut, e un film care e de văzut.

Adoptaţi o familie, oferiţi un cozonac, o jucărie, un ajutor. Din suflet

Oameni dragi, se apropie Paştele şi mi-aş dori tare mult să aducem o bucurie unor oameni mai puţin norocoşi decât noi. Până acum am fost în principal la cămine şi locuri unde şi copiii şi mămicile primesc ajutor cât de cât organizat. Sunt convinsă că de sărbători vor fi mulţi cei care le vor duce una alta, aşa că noi putem să adunăm şi să ducem şi după, prin mai-iunie. Dar acum aş vrea să ne concentrăm pe numeroasele familii care mi-au scris pe oamenidarnici de-a lungul timpului. Eu am vorbit cu fiecare dintre ei, le ştiu poveştile şi durerea. Unii sunt oameni simpli, de la ţară, alţii trăiesc dramele vremurilor actuale. Nu cerşesc, nu stau cu mâna întinsă să le pice din cer. Cu toţii, fără excepţie, vor să muncească, fac nişte eforturi uneori supranaturale pentru a putea aduce acasă la copii o bucată de pâine. Mulţi sunt din zone defavorizate, cu mult şomaj şi multă sărăcie. Şi se bucură enorm pentru un kilogram de zahăr, un litru de ulei, nişte conserve, biscuiţi, ceva dulce, un kilogram de mălai, făină, orez, săpun, şampon, pastă de dinţi, tampoane, pampers. Eventual, dacă există, 2-3 hăinuţe potrivite vârstei copiilor.

Din păcate, şi timpul e scurt, şi programul meu este infiorător (plec la 7 dimineaţa, mă întorc la 11 seara) şi voi fi greu de găsit pentru a-mi aduce mie ajutoarele. De asemenea, ţinând cont că familiile sunt din afara Bucureştiului, este nevoie să trimitem ajutoarele prin poştă (colete). Aici vine partea în care eu vă rog mult să mă ajutaţi şi pe mine: din lista de mai jos, poate unii dintre voi pot trimite un colet direct uneia dintre familii. Nu e dificil deloc! O cutie de carton, pus în ea maxim 10 kg, lipită bine cu scotch pe margini şi legată cu sfoară ca să fie uşor de cărat. În stânga sus adresa expeditorului, în dreapta jos adresa destinatarului. La poştă completaţi un formular. Şi prin servicii de coletărie se poate şi mai uşor, dar nu am detalii despre preţ pentru că eu de obicei trimit multe colete odată şi la poştă e mai ieftin. Dacă alegeţi această cale, vă mulţumesc în avans! Înseamnă enorm pentru mine. Şi de acum înainte puteţi "adopta" această familie, aşa încât o dată la 1 lună jumate - 2 puteţi să le mai daţi o mână de ajutor. Vă rog mult să-mi daţi un mail sau un comment cu familia căreia îi trimiteţi, ca să pot ţine şi eu o mică evidenţă.

Cei dintre voi care doresc să dea o mână de ajutor, dar nu au pur şi simplu timp, pot dona câţiva bănuţi în contul oamenidarnici, iar eu voi cumpăra cele necesare (extras de cont şi facturi la cerere, dacă doriţi).

Cei care vor să cumpere una alta, dar nu au cum să trimită prin poştă, mă pot găsi acasă în Militari, azi şi mâine după ora 7 seara, miercuri după 10 seara, lunea viitoare la fel, după ora 7 seara. Daţi-mi un mail şi ne auzim la un telefon după aia.

Familiile care au nevoie de ajutor:

Velichea Maria - Bianca de 16 ani jumate şi Vicky de 12 ani. Str. Credinţei nr. 9, localitatea Valu lui Traian, jud. Constanţa, tel. 0727.275.667.

Vasilache Rodica - 3 fete-cucuiete de 11, 13 şi 15 ani şi un băieţel de 2 ani jumătate. Sat Zorleni, comuna Zorleni, jud. Vaslui.

Geambaşu Elena Cristina - 2 fetiţe de 5 şi 10 ani. Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 88, Lupeni, jud. Hunedoara, cod 335600. Tel. 0734.946.753.

Nicoleta Borcan - victimă a violenţei conjugale, îşi creşte singură cei 4 copii (un băiat paralizat). Str. Becaţei nr. 6, bl. R4, sc. B, sector 3, Bucureşti. Tel. 0727.754.193

Moldovan Cornelia - 3 fetiţe de 11, 9 şi 3 ani jumătate. Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 85, Lupeni, jud. Hunedoara. Tel. 0725.362.743.

Florea Nicuşor - 2 băieţi de 12 şi 14 ani, orfani de mamă. Sat Găgeşti, comuna Boloteşti, jud. Vrancea.

Aur Daniela - 2 băieţi de 5 şi 15 ani. Str. Porţile de Fier nr. 7, ap. 89, Orşova, Jud. Mehedinţi.

Buzdea Maria - un băieţel de 6 ani şi 8 luni, o fetiţă de aproape 3 ani şi una 2 ani. Str. Ştefan cel Mare, bl. M2, sc. A, ap. 9, Târgu Neamţ, jud. Neamţ.

Marcu Luciana - 2 fetiţe de 12 şi 7 ani. Str. 8 martie nr. 40, Râmnicu Sărat, jud. Buzău, cod 125300. Tel. 0760956509.

Boicu Constantin - fată 7 ani, băiat 4 ani (cu probleme medicale, are nevoie de pampers nr. 5). Str. Dacia nr. 2, bl. 8, sc. B, ap. 12, municipiul Codlea, Jud. Braşov. Tel 0727.321.754.

Muszka Daniela Carla - 4 copii (3-10 ani), dintre care Bianca, o fetiţă de 10 ani care este olimpică la pian, elevă la şcoala de muzică. Str. Ion Vidu nr. 7, Lugoj, jud. Timiş. Tel. 0761624618.

Ungureanu Alina - o fetiţă de 2 ani jumătate. Str. Grigore T. Popa nr. 32, ap. 53, Timişoara, jud. Timiş. Tel. 0757.621.570.

Radu Crenguţa - 2 fete de 3 şi 14 ani, 3 băieţi: de 4 ani (cu o malformaţie a intestinului, are anus contra naturii), 8 ani şi 16 ani. Nu am adresa exactă, dar am fost la ei acasă, la capătului Giuleştiului (Bucureşti) şi pot veni şi în oraş să vă întâlnească. Tel. 0765.850.802.

Dragilor, aştept un semn de la voi, care cum poate şi doreşte să ajute (un semn aici sau pe mail la lia_stoica@yahoo.com). Aşa, ca de final, am o veste-poveste minunată. Mă ţin de aproape o lună să vă spun, pentru că am stat cu emoţii, cu pumnii strânşi, rugându-mă să fie bine. Ştefania, micuţa nepoată a Ninei, fetiţa născută cu malformaţia de esofag, a ajuns în Germania (în afară de aproape 3000 de euro strânşi de Nina, banii pentru costurile operaţiei au fost adunaţi prin campania Click din inimă pentru copii). Am vorbit săptămânal cu Nina, am plâns şi m-am bucurat alături de ei. Ultima veste despre micuţă e că a băut cu guriţa ei şi trebuia să mai treacă testul înghiţirii de mâncare solidă. Pe Nina o aştept să se întoarcă acasă şi atunci voi merge la ei cu bunătăţuri şi lucruşoare.

Din ce se va aduna, după Paşte voi merge şi la măicuţele Maicii Tereza, la Chitila, unde voi duce, pentru cei 22 de băieţi cu handicap extrem de care au ele grijă, alimente şi îmbrăcăminte.

Vă mulţumesc anticipat pentru tot!

Later edit: Între atâtea povești dureroase, uimitoare, lecții de viață, există un caz anume, tare aproape de sufletul Isabellei, care mi s-a lipit și mie de suflet. Ștefănel s-a luptat cu cancerul, încă de la 4 luni. Acum e acasă, în comuna Independenței. Nu au apă de băut. Berbeaca de Isabelle (nu degeaba ne înțelegem noi așa de bine) are una și bună în cap: să îi facă fântână lui Ștefănel! Așa că mă alătur și eu luptei ei frumoase, donații cât de mici pot face diferența. Contul este cel de pe oamenidarnici. Punem de-o fântână? :)

Rebel yell la 2 ani

Cu atâta agitaţie ba cu primăvara invizibilă, ba cu amintiri turbate din copilărie, am ratat un eveniment: pe 14 martie bloguleţul a împlinit 2 ani. O fi mult, o fi puţin? Pentru mine blogul ăsta e parte din viaţa mea, din mine, ca mine. Aşa cum rar mă va auzi cineva vorbind puţin, aşa şi postările de pe blog, rar sunt scurte. Tot ce pot eu să sper e că nici nu vorbesc mult, dar prost, aşa cum sper că oi scrie eu muuuult, dar măcar să nu fie în plus. Dar am încredere că atunci când o iau prin porumb aiurea mă trageţi voi de mânecă.

Ce s-a mai întâmplat de anul trecut? Păi, în primul rând, s-a născut oamenidarnici care a crescut ca un cozonac mare şi frumos. Şi dacă nu v-aş fi avut pe voi alături, sunt convinsă că nu ar fi fost o mare reuşită. M-am decis, în sfârşit, că e cazul să îmi încerc norocul şi pe alte meleaguri, şi aţi fost primii care au aflat asta. Pentru cei interesaţi, sunt în faceri şi planuri, m-am apucat de învăţat limba ţării unde vreau să plec, mă informez, deci da, nu am renunţat la decizia mea. În rest, multe şi mărunte, aventurele amuzante, poveşti emoţionante, acreală inevitabilă, plezneli peste bot în stilul meu bolovănos. Blonda n-a dispărut, e plecată puţin la nişte congrese despre botox, dar va reveni cât de curând, promit.

2 ani, 333 de povestioare, 115 link-uri în blog roll-uri, toate de la oameni pe care îi apreciez, îi citesc, cărora le admir munca şi eforturile. Nimic forţat, nicio obligaţie, doar drag şi plăcere. Ce mi se pare extraordinar e că din 115 nume, cu 62 m-am cunoscut şi faţă la faţă. Şi cu încă vreo 10 vorbesc aproape zilnic pe mess, la telefon. Am legat amiciţii şi prietenii reale. Am mari emoţii şi abia aştept să mă văd la faţă şi cu "străinii" care vor veni prin ţară: Antoaneta, Paul şi Zazuza.

Îmi doresc tare mult să mergem mai departe împreună, să ne bucurăm, să râdem, să ne emoţionăm împreună, să mă certaţi când greşesc, să-mi zâmbiţi când vă amuz, să mă provocaţi la discuţii, să mă scoateţi la cafele. Vă mulţumesc, mă înclin cu graţie, vă pupez cu drag!

Copilărie, adolescență, Maradona și Metallica

Stăteam aseară apatica, deh, seară de duminică, acreală că de dimineață trebuie să mă trezesc la odioasa oră de 7 ca să ajung la scârbiciul care nu mă mai încântă cu absolut nimic, la dracu cu maturizarea asta care ne transformă în niște roboței obosiți! Și frunzărind absentă wall-ul de la facebook, printre zecile de oițe, lingouri și animăluțe de la farmville sau puștile și pistoalele de la mafia war, mă lovește în ochi un anunț al Clarisei: ohhh yeahh!!!! Și link-ul ăsta. Brusc mi-a izbucnit sângele prin vene, au început să-mi freamăte nările și mi-am simți iar inima bătând. Dădeam ușor din cap și din picioare. A urmat piesa asta. Mi-am adus aminte brusc de tot. De avantajul de a avea un frate mai mare. Care mă băga în seamă când eram doar un copil prost de 12 ani și mă lua cu el "afară" unde la un casetofon obosit am învățat ce înseamnă rock, sound, chitări electrice, bass, tobe, în timp ce coleguțele mele ascultau puști imberbi cu coșuri gen New Kids on the block sau East 17. Mi-am adus aminte de petrecerile unde dădeam de nebună din cap și plete (da, la vârsta aia aveam plete) de nu puteam să-mi mișc gâtul a doua zi. M-a pufnit râsul când mi-am amintit ce superior ne uitam la puștii care abia după The Black Album au auzit de Metallica. Mi-am adus aminte de berile băute în Grădinița, unde acu e rahatul ăla de McDonalds. Bine, beri e mult spus, era un fel de pipi cu detergent pentru spumă. Dar era ieftină. Acolo mi-am luat prima bătaie de la o rockeriță mare și grasă, cu mulți ani mai mare ca mine. După care m-au învățat și pe mine băieții să dau cu pumnul și mai ales cu șutul. Început de adolescență. Haine negre, ochi încruntați, rebeliune fără motiv, "ai mei nu mă înțeleg!!!", rock, bețiveli, Skid Row, Guns, Alice Cooper, Maiden, Judas Priest, primele săruturi și mângâieri, primele corturi la 2 Mai și Vama Veche, ace de siguranță în loc de cercei în cele 3 găuri din ureche făcute cu mâna mea. Adolescență în stare pură. Și mai presus de toate, Metallica. Forever.

De dimineață am plecat cu zâmbetul pe buze. Pentru că nu aveam Metallica, am pus un cd cu Manu Chao. Cd-ul meu de drum și libertate. Și m-au lovit cu atâta plăcere amintiri din copilărie când eram o băiețoasă turbată care băteam mingea pe maidan și eram mare specialistă în tenis cu piciorul. Bine, jucam și cu racheta pe vremea aia și chiar serios, dar fotbalul era fotbal. De curând am revăzut filmul despre idolul copilăriei mele. Ce poate fi mai dement, mai emoționant, mai plin de adrenalină și de nebunie ca un film-documentar despre Maradona, regizat de Emir Kusturica, în care parte din coloana sonoră e oferită de Manu Chao? Iubiți, urâți, adulați, controversați, (auto)distructivi, stângiști chiar până la extreme, fiecare dintre ei binecuvântați cu un strop de geniu. Băieți răi, slăbiciune de Vulpe băiețoasă.

Nu știu dacă ați văzut filmul, nu știu dacă vă place fotbalul, nu știu dacă puteți să treceți de drogurile, violența, întâlnirile cu Fidel Castro, tatuajul cu Che Guevara, dar vă rog spuneți-mă dacă sunt nebună eu că mi se pune un nod de emoție în gât și mi se zburlește pielea pe mine când îl aud cântând prost și fals, dar cu atâta pasiune pe Maradona, cu versurile alea și oamenii ăia în jur.

În vara lui '86 eram cu ai mei la cabana de la cota 1300, zeci de oameni afară, un televizor Sport alb-negru, la care am văzut finala Argentina - Germania de Vest. Aveam 8 ani și nu am uitat nimic din seara aia. Acolo am învățat să joc tenis de picior. Și mă băteam cu toți băieții cum că dacă dai cu mâna, nu e greșeală. Ba din contră.

Si yo fuera Maradona viviría como él
porque el mundo es una bola
que se vive a flor de piel ...
La vida es una tómbola... de noche y de día...
la vida es una tómbola y arriba y arriba....

Look me in the eyes!

Pentru că în ciuda mizeriei de afară eu azi am vrut neapărat să mă simt primăvăratecă, am îmbrăcat la repezeală dimineaţă un tricou care nu e chiar până în gât. Nu că ar fi cu decolteu până în buric. Dar se vede treaba că şi domnii de la mine de la job simt aerul de primăvară. Aşa că am avut nişte discuţii foarte interesante azi. Mai greu cu uitatul în ochii lor. Şi tocmai azi, uite despre ce produs magic aflu:



Weekend jucăuş, dragilor!

În loc de primăvară, cafeneaua cu clăpari

E clar că primăvara nu mai vine, ne-a abandonat odioasei ierni. Nervii sunt pe bigudiuri, isteria este maximă. Ca să nu ajungem să ne omorâm pe stradă, avem nevoie de o pauză. O cafea bună, un ceai aromat, o ciocolată fierbinte. Vă invit cu drag la puţină relaxare într-un loc funky şi colorat: magazinul-cafenea Base, din zona veche, în spate la Hanul lui Manuc. Ce şi cum se întâmplă acolo puteţi citi detaliat pe restauranteromânia. Pupez!

Principii de viață vulpești

Am furat de la Cireașa o leapșă aparent foarte serioasă, dar care poate fi foarte amuzantă, ca să nu mai spun cât de utilă pentru fiecare dintre noi. Zice leapșa asta: care sunt cele 10 principii/reguli după care te ghidezi în viață? În primul rând, pentru că un principiu după care sigur NU mă ghidez este ordinea, înșiruirea mea nu e în ordinea importanței, ci așa cum vin. Ele, prințipiile.

1. De mică mică am învățat că cel mai de încredere și always there om din viața mea sunt eu însămi. Așa că am mereu încredere în mine că pot face orice îmi propun (chiar dacă nu întotdeauna din prima), că mă pot baza pe instinctele și deciziile mele.

2. Zâmbitul și râsul sunt numele mele. Zâmbetul luminează fețe, dezgheață momente, îmblânzește inimi. Râsul nu știu dacă îngrașă, dar cu siguranță asigură o sănătate mintală atât de necesară! Ambele sunt gratis.

3. Îmi comenta cineva de curând "Nu stiu daca mi-as putea pune pe masa povestile asa cum ai facut-o". Ideea e că sunt atât de împăcată cu mine, cu tot ce am făcut și fac, îmi asum toate alegerile făcute și deciziile luate (bune, rele, periculoase, nocive) încât mi se pare de bun simț pentru mine să pot vorbi oricând și oriunde despre ele, fără să simt nevoia să mă cenzurez.

4. Scria de curând Tetris despre gura lumii și m-am simțit broscuța din prima poveste. Nu m-a interesat niciodată ce spun, cârcotesc, bârfesc și sfătuiesc prețios ceilalți. Cu riscul de a părea arogantă și cu nasul pe sus, da, sunt convinsă că nimeni nu poate decide sau alege pentru mine mai bine decât mine. După care, revenim la punctul 3.

5. Sinceritatea mea deranjează multe orgolii, dar chiar cu riscul de a face gafe sau de a da cu bâta în baltă, sper să nu fiu niciodată nevoită să renunț la ea. Poate învăț puțină diplomație, dar mai mult de atât nu.

6. Viața e un lucru foarte serios, dar asta nu înseamnă că nu poate fi trăită cu bucurie, veselie, umor și joc. Așa că îmi place să fac lucrurile foarte serios, dar întotdeauna cu umor (care nu înseamnă neserios sau la mișto). Și nu las nicio zi să treacă fără să ascult muzică și să dansez.

7. Vulpeo, nu face altora ce nu-ți place ție să pățești/primești!

8. Mereu curioasă, întotdeauna deschisă către nou, cum nu știu ceva mă apuc să caut, să scotocesc, să mă informez.

9. Nu mai pun de mult mâna în foc pentru fidelitatea trupească a nimănui, dar sunt loială și aștept loialitate din partea celor dragi (gagic, prietenii cei mai buni).

10. Trăiesc totul cu intensitate și ofer totul, până la capăt.

Cireașa de pe tort, bonusul cel mai valoros: nu există nimic fără iubire. Pentru mine însămi, pentru familie, pentru gagic, pentru prieteni.

Dau mai departe cu mare plăcere și curiozitate această leapșă (dar și o serioasă introspecție) Sabbrei, lui Dush, Adei, Crocoditzei, lui Misaki, Biancăi, domniței de la semafor, Terrei, Ginuței, Tizei, dar și domnilor Saturn, CDMitroi, și cui mai dorește și mai poftește să facă un salt în el însuși pentru o mai bună (auto)cunoaștere.

Fiți femei în fiecare zi

Acum vreo săptămână am descoperit o melodie tare haioasă și zurlie cântată de 4 drăguțe norvegiene și vroiam să vi-o fac cado de 8 martie, cu relaxare și veselie, cu câteva gânduri asezonate. Dar de câteva zile mă bântuie o furie nebună cauzată de un dobitoc sinistru, despre care am citit la Femeia simplă, la Scorpii și gheonoaie, Medusa și Păpădie. În 2 zile, un nenorocit a agresat, înțepându-le cu un cuțit în coapse, 18 femei, la Iași. Inițial s-a știut de 14, dar apoi numărul a crescut. Ce contează că dementul fusese eliberat din pușcărie, unde ajunsese pentru viol, cu vreo 4 ani mai devreme "pentru bună purtare", ce contează că minunata noastră poliție nu poate face nimic? Vinovate în viziunea specialistului psiholog criminalist Tudorel Butoi sunt femeile! Nu chiar toate, dar în marea lor majoritate! Și unde declară marele specialist asta? La Realitatea TV. Ia, luați de aici:
Liana Alexandru, prezentatoare Realitatea tv: La final, spuneţi-ne domnule criminalist dacă femeile se pot apăra în vreun fel?

Tudorel Butoi, expert criminalist: Femeile pot şi trebuie să fie prudente. Femeile trebuie să ştie cum se urcă în lift şi să nu ne năpădească pe noi că au fost violate. Când şi cu cine. Să ştie să umble pe cărări care sunt luminate şi care sunt populate. Să nu bată ca exploratorii în miez de noapte parcurile şi să vină apoi la adresa poliţiei c-au fost violate. Şi să ştie cu cine intră în discuţie şi cu cine acceptă relaţii, ş.a.m.d. Comportamentul ăsta de leliţă balcanică, din păcate, cu excepţia acestor victime care nu au dat dovadă de el, este caracteristic piţipoancelor şi ele devin victime pentru că sunt victime de tip provocator, marea majoritate dintre ele.” Ca om m-am revoltat, ca femeie norocoasă care a scăpat fără violul propriu zis, doar cu bluza ruptă și cu două palme peste bot, agresorul fiind un cunoscut iar eu "provocatoare" în pantaloni și tricou lălâi, l-aș fi castrat pe Butoi ăsta într-o secundă. Fără să clipesc. Asta pentru că deși au trecut 15 ani de atunci, îmi aduc aminte fiecare cuvânt de implorare al meu, forța anormală cu care strângeam mâinile și picioarele, mâna lui în gât, palmele mari peste față, lacrimile care țâșneau. Eram la mare, vară, soare, distracție, nu m-au crezut nici prietenii mei, dar să mai fi mers și la poliție. Dar am știut întotdeauna că NU a fost vina mea, că EU am fost victima. Sunt o norocoasă pentru că nu am rămas traumatizată, cu sechele, frigidă. Ci am avut iar încredere în bărbați, am iubit, am făcut mereu amor cu mare plăcere.

Azi e 8 martie. Ce frumos! Azi primim flori și cadouțe, cuvinte frumoase și gesturi de iubire. Azi e ziua femeilor! Știți, eu nu consider cu nimic mai specială ziua asta decât 6 mai, 3 iunie, 12 august sau 19 decembrie. Pentru că eu vreau să fiu respectată, iubită, apreciată în fiecare zi, pentru că sunt femeie și om în fiecare zi. Cu câți bărbați am făcut amor știu doar eu, dar că a fost de-o aventură sau de-o relație, le știu numele fiecăruia, ne reîntâlnim pe stradă cu zâmbet și plăcere, pentru că am fost întotdeauna sinceră cu fiecare, dar mai ales cu mine.

Dragele mele femei, vă doresc să fiți femei în fiecare zi. Frumoase, iubite, zâmbitoare, sexy, copilăroase, uneori obosite sau triste, alteori exuberante sau zurlii. Fiți voi înșivă în fiecare zi, fiți mândre de voi. Aranjați-vă, răsfățați-vă, respectați-vă pentru voi, nu pentru un el sau altul. Învățați să faceți diferența, să nu dați cu poșeta în cap unui compliment sincer, chiar dacă e ceva mai îndrăzneț, dar să dați ochii peste cap de încântare la o remarcă libidinoasă. Nu vă aduce iubitul o floare? Cumpărați-o singure! Nu aveți acum o relație? Nu disperați, nu le invidiați pe celelalte prietene care au. Bucurați-vă de timpul vostru cu voi, de dulcea singurătate în care puteți dansa în fundul gol prin casă și cântați la microfonul improvizat din tubul de spray. Citiți, ascultați mult, infromați-vă, deschideți-vă mințile, numai pentru voi o faceți. Mergeți în cluburi, dansați pe mese dacă așa vă place, să nu vă fie rușine de nimic din ceea ce vouă vă face plăcere. Nu vă speriați și nu faceți drame că îmbătrâniți, încercați să vă bucurați că înaintați în vârstă frumos. Cât de scurtă vă este fusta sau cât de larg decolteul sunt de asemenea alegerile voastre și nu permiteți nimănui să vă pună etichete. Pentru că fusta scurtă, machiajul, tocurile sau decolteul nu au fost inventate ca să provoace violuri și agresiuni. Iubiți cum știți voi mai bine, faceți amor cu cine vă place, plângeți când e de plâns, dar nu faceți din lacrimi arme cu care să terorizați bărbații. Fiți atente și prudente, dar nu paranoice demente care îl caută mereu în telefon, buzunare. Nu aveți nevoie de parola lui de mail! Credeți-mă pe cuvînt, dacă e să apară altcineva, să nu meargă relația, așa se va întâmpla, oricâte controale ați face voi. Nu stați atârnate în relații moarte doar de teama de a nu fi singure, pentru că singurătatea în doi e mai urâta ca orice. Nu uitați niciodată că cea mai important persoană din viața voastră sunteți chiar voi că doar iubindu-vă și respectându-vă puteți la rândul vostru să oferiți și să primiți iubire și respect. Fiți prieteni adevărați, îndepărtați-i de lîngă voi pe falșii prieteni, care în față îți zâmbesc, pe la spate te bârfesc și îți fac rău.
Trăiți-vă viața cum și cu cine vă place, fără teamă, fără rețineri, cât să nu vă pară niciodată rău de nimic și să vă asumați întotdeauna eșecurile, alegerile greșite. Dragele mele, la mulți ani pentru femeia din voi, de 8 martie, de 6 mai, 3 iunie, 12 august sau 19 decembrie! Și da, melodia de mai jos vă e dedicată și vouă și domnilor. Să fiți frumoase, zâmbitoare, zurlii, misterioase, cărți deschise, sexy sau copilăroase, cu flori în păr, pe bicicletă, la volan sau la trompetă.

Vreme de beție

Inspirată de vremea de afară, dar și de leapșa Ăleia cu parul, a Semafoarei și a prietenului Ocserver, mi-am adus și eu aminte de ceva povești cu alcoale. Cu care am legături încă de pe vremea când eram abia un pui de Vulpe. Respectiv la 2 ani, la aniversare, m-au găsit ai mei scurgând tacticoasă paharele într-un singur. Și până să apuce să țipe și să-mi zboare paharul din mână, am dat eu peste cap mare parte. Dar despre asta doar mi s-a povestit.

Prima beție de care îmi amintesc a fost la 5 ani, când frate-meu și cei doi veri ai mei mai mari mi-au dat să mănânc vișine din vișinată. Și erau așa dulci! Și așa bune! Și m-a dus bietul tata pe brațe acasă unde, din cauza combinației cu salată de beuf, mi-am vărsat toate mățișoarele din mine.

Dar prima beție când am fost conștientă de inconștiența mea a fost la sfârșitul clasei a 7-a, când am fost în tabără la Cheia și cu prietenii roackeri ne-am dus la crâșmă. 100 ml de bitter mi-au fost de ajuns pentru a mă lovi așa de tare, de era să și mor puțin. M-am dus la râulețul care șiroia pe acolo să mă spăl pe față, dar am alunecat și am rămas cu fundul în sus și cu fața în apă. Și aproape ce mă sufocam gândindu-mă "dacă nu mă ridic mă înec, dacă mă ridic mi-e frig, ce naiba să fac?", noroc cu frate-meu care m-a ridicat de păr de acolo.

Următoarea beție a fost fix la un an, la ziua frate lui meu, cu 2 zile înainte de examenul de limbă română la liceu. Prietenii mei mi-au amestecat într-o sticlă multe alcoale, plus niște Pepsi. Licoarea rezultată era destul de dulcică, deci am băută fără să respir prea mult. Rezultatul devastator. Rău, dat la boboci, spălată pe cap cu apă din puț, cu furtunul, cafea cu sare. La trezire i-am găsit pe colegii lui frate-meu șocați că mai stau pe picioare, dar amuzați de faptul că după toate cele întâmplate, eu doar asta vroiam: "băiatu de la muzică, pune și mie Hotel California!". Ziua de duminică, de după petrecere a fost cruntă, rău, dureri de cap, senzația că numai dacă mori poți scăpa. Luni examen. Nota 9,90.

Bețiveli am tras până pe la 19 ani, cu din astea grele, cu pierdut șirul, vreo două întâmplări. Între timp începuse să-mi placă să beau, să fiu selectivă cu alcoolul, dar mai ales, să știu când să mă opresc. Partea cea mai nasoală era că îmi plăcea. Carnetul de șofer a fost o opțiune conștientă a mea, știam că îmi place tare mult să conduc, dar pe de altă parte nu sunt tâmpită să beau și să conduc, așa că am devenit șofer de servici și am dat o pauză lungă alcoolului.

Până la aproape 27 de ani. Când a venit cea mai lungă, consecventă și dărâmătoare beție. A început într-o seară când iubitul cu care abia ce ne despărțisem a venit să-și ia lucrurile de la mine. De supărare am început să plâng, după plecarea lui. Draga mea Cristina, care stătea atunci la mine cu Titi, mi-a pus o căniță de pălincă de Baia Mare. În 3 minute mai dădeam peste cap 3 cănițe. Și stăteam în vârful patului lor și plângeam și râdeam în același timp. Am aflat a doua zi că l-am și sunat pe fostul. 10 minute l-am înjurat și porcăit fără să mă repet. Nici în ziua de azi nu am aflat ce i-am spus. Ăsta a fost începutul sfârșitului. Cea mai spectaculoasă cădere din viața mea (bine, eu am avut 2 căderi majore în 32 de ani). Nu aveam job, dar eram încă plătită, eram certată cu frate-meu, despărțită urât de iubit, un program foarte sănătos: dormeam când apucam, de la 4 dimineața la 2 ziua de exemplu, jucam jocuri de strategie pe calculator (Caesar, Age of Empires), fumam non stop și beam zilnic câte 1-2 sticle de vin roșu. Singură. Zi lumină, noapte întuneric, pentru mai bine de o lună ăsta mi-a fost programul. Fără să exagerez, nu îmi aduc aminte dacă eu în perioada aia mâncam. Ieșeam din casă doar ca să iau țigări și vin. În rest, casa îmi era refugiu. Nu mă mai spălam, nu mă mai îngrijeam, nu mă mai uitam în oglinzi. Pentru că îmi displăcea teribil persoana mea. Și de-aia o făceam să dispară. Până într-o zi când m-am trezit cu o extrem de mare durere de cap, cu un gust de hoit în gură și cu o arsură de la țigară pe covor. Puteam să-mi dau foc să ard ca un șobolan. N-am putut să mă uit în oglinda mare, dar m-am uitat în oglinda unei pudriere. Am avut un șoc. Nu m-am mai găsit în ochii ăia, în fața aia. Și asta m-a speriat. Pentru că mie îmi plăcuse tare mult de mine! Au urmat luni bune de reînvățat să mă uit în oglindă, să socializez, să mi se pară firesc să aerisesc și aranjez casa, luni de zile necesare să se curețe ficatul și pielea. Una peste alta, a fost cea mai tare beție din viața mea și unul din momentele pentru care mă bucur în mod special. Pentru că doar căzând așa de jos am putut învăța atâtea lecții și am avut ocazia de a mă întâlni pe mine însămi.

Beau acum cu mare plăcere un șpriț vara, un vin fiert iarna, o pălincă bună la ciorba de perișoare asezonată cu ceapă roșie, un campari orange sau un Mojito într-un club, dar mi-am jurat că niciodată nu mă va mai conduce alcoolul pe mine. Nu urc la volan băută. Nu judec puștii care dintr-o bere cad în cap de beți. Mă uit cu neplăcere la femeile bete, știu cât putem fi de disgrațioase. Fiecare cu treaba lui, cu lecțiile și zidurile de spart capul. Voi?

Vulpea urbană nu crede în primăvară

Doar pentru că alaltăieri a fost 1 martie şi am primit zeci de la mulţi ani-uri (apropo, de când se spune la mulţi ani de prima zi calendaristică de primăvară?! Nu că n-ar fi frumos să ne urăm ani mulţi şi buni, dar totuşi, la mulţi ani de 1 martie?), eu tot nu am reuşit să mă simt primăvăratecă. Atâta iarnă e în noooooooi!!! Am şi uitat cum se simte soarele. Dar nu despre asta e vorba în emisiunea de azi.
Pentru că tot mai des ajung la mine pe blog oameni care caută pe google "ce face vulpea iarna", mi-am adus aminte că eu chiar am trăit intens anotimpul în cauză. Dacă prin 22 decembrie povesteam plină de entuziasm ce de bucurii am eu iarna, asta era pentru că eram jolly şi cu spiritul Crăciunului în mine. După 1 ianuarie mi-am revenit la sentimente mai bune: spurcat autorităţile, înjurat demenţii cu încălzirea lor globală, bodogănit inconştienţii care aveau statusuri la mess "ce frumos ninge!!!".

Iarna asta am făcut ceva muşchi dând la lopată. Şi la perie şi făraş şi la alte gadgeturi de scos maşina din troiene. Not funny! Biata mea Frieda e cea mai destoinică maşinuţă din lume! Am abuzat de ea în fiecare zi, cu o mică excepţie la care voi reveni. În dimineaţa când mi-a arătat la bord că afară sunt -18,5 grade mi s-a strâns inima că nu va porni biata de ea. Dar minune! la prima cheie a pornit! Că făcea ca un avion la decolare nu mai contează. E aşa fată de comitet. Dacă în zilele lungi cu zăpadă am avut cât de cât un control şi făceam curat înainte de a o parca într-un nămete, când zăpada a dispărut de pe străzi s-a dus fericirea noastră. Off road şi adrenalină. Înjurături urlate isteric minute în şir fără să mă repet. Din groapă în groapă, în plin centrul minunatei capitale, am reuşit chiar să sar de să dau cu capul de plafon. Nici nu m-am mirat când a trebuit să o duc IAR la doctor că plângea cu lacrimi mari de antigel pe la furtunaşe distruse, ieşite din locşorul lor. Nici nu vreau să mă gândesc la revizia ce mă aşteaptă cât de curând.
Apropo, un sfat prietenesc pentru şoferi. Evitaţi pe cât posibil OMV-ul de la Băneasa, de pe Aerogării. Băieţii ăia de acolo sunt angajaţi cu siguranţă în funcţie de cât de dobitoci şi incapabili sunt. Dacă acu o lună jumate unul din ei a uitat să-mi pună la loc buşonul de la rezervor, de am stat cu emoţii puternice zilele alea cu minusuri sub 20 să nu-mi îngheţe motorina, zilele trecute am mai păţit una de m-a scos din apatie şi m-a făcut să-mi pun poalele în cap în mijlocul magazinului. Cu ceva bănuţi în portofel, mă decid să fiu econoamă, să pun puţină motorină cât pentru o săptămână, să nu mai intru în banii de pe card până la salariu. "Vă pun eu combustibil, doamnă". Mulţumesc, nu e nevoie. "Dar insist!" Ok, diesel de 500 de mii, te rog. Plec liniştită spre casă unde doamna îmi zâmbeşte: "Pompa 1? 162 de lei". Nu, nu, e o greşeală. Em am vrut de 50 de lei, nici nu am atâţia bani în portofel. E strigat bou bălţii. Cu o faţă care spunea tot, adică nimic, apare tânărul. Căruia îi spun calmă că am zis foarte clar că vreau de 500 de mii, nu plinul. "Da' mie aşa mi-a sunat, că vreţi plinul". Mey, dacă nu am bani să plătesc, ce facem acum? Tragi cu furtunul? Plăteşti tu? Aceeaşi faţă tâmpă. "Da' mie aşa mi-a sunat, că vreţi plinul. Io nu am ce să fac acum". Pocneşte neuronul. Explodez. Fratele meu alb, asemănarea sonoră între "diesel de 500 de mii" şi "vreau şi eu plinul" nu e aceeaşi cu asemănarea sonoră dintre sulă şi p**ă! Cine plăteşte acum că eu refuz să cheltui atât!? În cele din urmă, pentru că simţeam că îmi plezneşte capul de nervi şi asta e ceva foarte periculos, am fost eu cea care a cedat şi am plătit cu cardul, deşi aveam lacrimi în gât de supărare. Mă uit acum cu atâta ciudă la acul de motorină de pe bord!

Dar să revin la zilele de pauză de Frieda. La ultima ninsoare mare am găsit cu greu un loc de parcare la bloc şi pentru că totul era blocat şi în zona job-ului şi pe strada mea, am decis să îi dau o pauză Friedei şi să mă întorc la transportul în comun. Cu metroul nu mai mersesem de vreun an jumate. Cu autobuzul de muuulţi ani, din cauză de traume de pe vremea când mă întorceam seara de la şcoală în înghesuieli de nedescris şi îmi dădeam seama că am avut un contact sexual cu cineva după urmele lăsate pe spatele gecii mele. Întâmplarea nefericită a făcut ca prima zi de pieton să pice în acea zi de luni când, după o noapte călduroasă, tot Bucureştiul era inundat. La propriu. Nu ieşisem de 2 minute din casă, în drum spre staţia de autobuz, când am dat de o imensă baltă şi nici o urmă de uscat pe unde să ocolesc. Am purces vitejeşte, în ideea în care cizmele mele erau înalte până la jumătatea tibiei. Ghinion de neşansă! Apa murdară şi îngheţată mi-a intrat în cizme ... pe sus! Atât de adâncă era balta. În acelaşi registru s-au încadrat şi următoarele 20 de bălţi întâlnite în cale. Dacă în autobuz am avut un minim de spaţiu în care să respir, la metrou am dat de o mare de oameni, miros de câine ud şi nervi care zbârnâiau ca un televizor din ăla vechi. Din cauza unor infiltraţii de apă, metroul a întârziat 25 de minute. În cele din urmă ne-am înghesuit ca nişte animale, uzi, zgribuliţi, cu plânsul în gât, cu capetele în jos de umilinţă.
A doua zi cu metroul a fost mai relaxată, dar mult mai bulversantă. La Unirii, imediat după barele de acces, un fel de cadru de carton pe care scria "obiectiv cu securitate sporită". Mă apucă paranoia. Orice până la scanarea monumentului meu de corp! Până realizez că e un biet rahat publicitar pentru Explorer 8. Şu prost executat. Descopăr noile culori ale tunelului dintre Unirii 2 şi 1. Verde cu alb. Frumos. Dar îngrămădeala aceeaşi. Hop şi o nouă scară rulantă! Ca să nu mai vorbesc de bancomate BCR, poziţionate atât de discret încât orice inconştient care şi-ar dori să scoată un ban, ar rămâne brusc şi fără card şi cu PIN-ul vizualizat de zecile de oameni care i-ar şterge umerii. Obişnuită ca din Unirii spre Militari să iau trenul de Gară, să mă dau jos la Eroilor şi să-l iau pe cel de Industriilor, rămân uşor blocată de anunţul din Eroilor "trenul spre Preciziei va sosi în staţie în 2 minute". Preciziei? WTF? Întreb în dreapta, întreb în stânga: Industriilor? Armata Poporului? Priviri nedumerite, ce tot zic eu? "Merge spre Preciziei". Care naiba e staţia asta??? Cu siguranţă în 2 ani nu au construit ăştia un tronson nou, deci au schimbat numele staţiilor. Dar chiar aşa, după 20 de ani Piaţa Scânteii nu a ieşit din creierele oamenilor, dar în 2 ani a ieşit Industriilor? Şi, apropo, de când sună mult mai puţin industrial şi cu aer comunist Preciziei faţă de Industriilor ca să necesite schimbarea?

A treia zi n-am mai rezistat, am luat maşina, cu tot riscul asumat de a nu găsi loc de parcare, de a da la lopată, de a petrece ore în trafic. Asta e, am mai spus-o. Să mă înjure toţi ecologiştii, să mă huiduie naturiştii, să fiu pusă la zid pentru lene. Da, accept cu plăcere toate astea. Confortul maşinuţei mele, cu muzica mea, cu cafeaua şi ţigările mele, cu spaţiul meu intim în care nu intră direct nici un mârlan sunt de nepreţuit.

Pentru entuziaştii care tot mai cred că a venit primăvara, ţin să îi demoralizez prin prognoza meteo, din două surse aici şi aici: de joi încep ploile, apoi ninsori. Şi ca să ştiţi, primăvara vine de ziua mea, pe 25 martie. Atunci să vă aud cu la mulţi ani-urile :)

Apropo, sunt într-o încurcătură şi nu ştiu cum să o rezolv. Azi m-a apelat un domn cu Veveriţo! La privirea mea de ucigaşă, a bâguit un "mă scuzaţi, nu sunteţi Veveriţa?". Nu, stimate domn, eu sunt Vulpea. "Ahaaa, şi unde cântaţi?" În baie?!? Am plecat amândoi încurcaţi. Deci, cine e Veveriţa şi unde cântă ea???