Leapșa cu desktop de weekend

Pentru că petrecem foarte mult timp, și la muncă și acasă, în fața monitoarelor, e indicat să ne încânte privirea cu imagini frumoase, nu? Și când ai nevoie de o secundă de pauză, ca să ieși din tabele, word-uri, exceluri și grafice odioase, dai click pe minimize și te bucuri măcar de imaginea de pe desktop. Eu cel puțin așa fac. Și pentru că în ultima vreme parcă numai de subiecte apăsătoare, probleme și supărări am dat, tare m-a bucurat că și Rontziki și Belle mi-au pasat o leapșă drăguță: cum arată desktopul meu?

Păi, acasă am laptopul care mă încântă cu florile mele preferate (fotografia primită cadou de la Mihaela).

Iar la servici o am pe iubita mea Mara, când era mai mitituță (imaginea surprinsă de dragul meu prieten Mircea, care face cele mai frumoase portrete).

Sunt tare curioasă cum arată desktopul vostru, dar în mod special aștept să preia leapșa pe Ada, Sabbra, Evergreen, Croco, Bianca, Zazuza, Marmotzel, Iulia-Diana, domnișoara cu șoaptele, și pe domnul Ocserver (că mi-e dator hihi).

Toate astea fiind spuse, vă doresc un weekend minunat, să vă bucurați de imagini și oameni frumoși și să zâmbiți mult.

Later edit: pentru că iubesc atât de mult floarea-soarelui, am foarte multe fotografii, dintre care multe primite de la alţii. Şi uite aşa am făcut o confuzie. Poza de mai sus e de la Mihaela, iar cea de la Lupul Alb a fost pe vechiul calculator şi e cea de mai jos, cel puţin la fel de frumoasă, nu?

Despre agresiune şi respect

Din hlizeala noastră pe tema coloratului, m-a pus pe gânduri comentariul lui Dani, care spune aşa: "toată lumea ar trebui să înţeleagă că, indiferent de gradul/felul în care cu toţii suntem mai mult sau mai puţin satisfăcuţi (material, financiar, sexual virtual, etc), chiar trebuie să avem măcar un pic de grijă să nu ieşim în lume cu mutre întoarse pe dos, să nu le stricăm zilele celor din jurul nostru, să nu fim acri, ciufuţi, îmbufnaţi, isterici, invidioşi, bârfitori, să fim normali şi pe cât posibil umani". Adică, să îi respectăm pe ceilalţi, nu? Că eu asta am înţeles. Eu chiar cred că nu e nimeni dator să ne suporte mutrele sau nervii cauzaţi de probleme personale. În schimb noi datorăm celorlalţi respectul de a nu-i transforma în victimele reacţiilor noastre neplăcute, mai ales când nu sunt implicaţi direct. Dar deja astea sunt fineţuri.

Nu ştiu dacă e o chestie românească sau a vremurilor pe care le trăim sau poate chiar faptul că locuiesc într-un oraş mare, înghesuit, aglomerat, fără reguli şi pedepse, dar simt pe pielea mea şi din ce văd în jur cum lipsa de respect pentru cel de alături e din ce în ce mai acută. Nu contează că e trecut de 10 noaptea sau e pauza de odihnă, afişată la avizier cu litere mari, întotdeauna există cel puţin un nesimţit care dă cu bormaşina sau ciocanul pe creierii şi liniştea vecinilor. Uşa de la lift e trântită în duşmănie parcă şi la 6 dimineaţa şi la 1 noaptea. Iar pereţii sunt subţiri şi sari din somn cu inima bătând tare. Obsesiv, de fiecare dată când păţesc asta, îmi aduc aminte de treaba aia din Suedia, unde deşi nu scria nicăieri, oamenii nu făceau duş după 11 seara, să nu-şi deranjeze vecinii. Am păţit de nu mai ştiu câte ori să vin cu bagaje în mâini şi să mi se închidă uşa de la bloc sau de la lift în nas deşi fusesem văzută. E proastă creştere, lipsă de respect.

Am crescut cu o expresie care mi-a zgâriat întotdeauna urechile: ai grijă ce spune lumea! "Lume" care ştie tot ce mişcă fiecare pentru că stă cu ochii holbaţi pe geam, cu urechea pe uşă sau pe perete, se hrăneşte şi trăieşte cu bârfe şi nu are nici măcar un dram de respect pentru viaţa şi intimitatea celorlalţi. Vecina care ştie că ai venit târziu, cu un bărbat acasă. Colega care vorbeşte şoptit, uitându-se în dreapta-stânga, că X s-ar fi combinat cu Y, iar Z are un copil deşi nu e măritată. Am detestat întotdeauna lumea asta şi nu m-a interesat niciodată ce are de comentat. Dar nu am cum să nu fiu uneori afectată de mizeriile astea şi de lipsa de respect arătată tuturor, fără discernământ. Şi ajung şi la cele mai iritante întrebări de zgândărit intimitatea mai ales a unei femei: "tu nu te mai măriţi?" de parcă măritişul ar fi cireaşa de pe tort, şi "dar tu când faci copii?". Am mai spus-o şi o repet de o mie de ori. Mai ales treaba cu copiii este o lipsă de respect şi consideraţie pentru acea femeie. Dacă a ales să nu facă copii (încă sau niciodată), e alegerea ei. Dacă a pierdut sarcini sau chiar nu poate concepe, e extrem de dureros şi urât să se pună această întrebare, mai ales de către oameni care nu sunt din cercul apropiat de cunoştinţe al persoanei în cauză. Cu toate astea, nimeni nu pare să se gândească la detalii. Ei dau cu bâta în baltă, ignoră ideea de intimitate a persoanei şi întreabă "da tu când ai de gând să faci copii?". Odios!

În ceea ce priveşte relaţionarea de conjunctură (la magazin, ghişeu, poştă, bancă, etc), s-a creat un lanţ al slăbiciunilor. Clientul se gândeşte din start că va fi tratat cu sictir şi uită de ideea de respect faţă de persoana din faţa lui, după care aşteaptă să se reacţioneze urât ca să aibă motiv să ceară respect că deh, e client, persoana de pe partea cealaltă la fel, e de la început convinsă că toată lumea ar trebui să fie vinovată de faptul că ea/el e prost plătit(ă) şi munceşte foarte mult şi sare direct la beregată. Prin acelaşi tip de logică, am auzit deja de prea multe ori povestea cu "eşti plătit din banii mei să-mi faci/să-mi oferi asta, mă comport cum vreau eu". Cel mai "amuzant" a fost un domn la bancă, s-a înfipt direct la o tanti de la ghişeu nervos foc că toţi din bănci sunt nişte tâmpiţi. Când tanti l-a rugat să fie amabil, domnul a replicat urlând "eu nu am timp de amabilităţuri!". V-am povestit de multe ori de experimentul meu transformat între timp în obişnuinţă. Zâmbesc şi sunt amabilă de la început, la orice ghişeu, în faţa oricărei vânzătoare sau funcţionar. Consider că aşa mă respect în primul rând pe mine, apoi pe cel din faţa mea. În ultimii doi ani, cu extrem de puţine excepţii, mi s-a răspuns respectuos sau în cel mai rău caz neutru, dar nu agresiv. Şi trebuie să recunosc că sunt impresionată şi mă simt tare bine.

Mă irită groaznic stilul ăsta de băgat în sufletul omului, de suflat în ceafă la o coadă. Uitatul pe vizor sau de după perdea, când vin acasă. Bormaşinile şi uşile de lift trântite în miez de noapte. Mă deranjează oamenii care insistă să te întrebe "da' ce ai? de ce eşti supărat? dar hai spune-mi" nu pentru că îşi doresc să te ajute (cei care ţin la tine şi vor să îţi fie alături te întreabă ce faci, te întreabă dacă te pot ajuta şi îţi spun că sunt aproape dacă ai nevoie, după care te lasă în ale tale), ci pentru că îi roade curiozitatea şi nu îţi respectă intimitatea. Mă simt abuzată şi simt cum îmi este călcată în picioare din ce în ce mai des zona mea personală şi intimitatea. Şi nu reuşesc să înţeleg de ce, de ce nu se poate să-mi fie respectate. Singura mea soluţie e să fiu cât mai antisocială posibil. Pentru că nu-mi doresc să reacţionez agresiv şi, din păcate, e singura metodă prin care îi faci pe nesimţiţi să înţeleagă. De fapt, nu vor înţelege oricum, dar măcar se dau doi paşi în spate. Şi apoi te vorbesc de rău.

Nu ştiu, repet, dacă lipsa de respect a oamenilor pentru ceilalţi e ceva românesc, bucureştean sau din cauza vremurilor pe care le trăim. Dar acum simt cel mai acut aceste agresiuni. Şi am obosit. Învăţ despre o limbă şi o cultură diferite de ce am trăit şi trăiesc. Şi m-am blocat ca proasta în două chestiuni: cel mai mare preţ se pune pe intimitatea şi spaţiul personal al fiecăruia şi ţi se mulţumeşte pentru că ai mulţumit. Şi stau şi mă gândesc: dresată într-o societate care se pişă pe intimitatea şi spaţiul personal al celorlalţi, cu căcaturi de genul "românii sunt prietenoşi şi săritori, străinii te lasă să mori pe stradă", întotdeauna în gardă, dar şi întotdeauna prinsă pe picior greşit la agresivităţi şi invazii, cum aş reacţiona într-o lume în care ţi se mulţumeşte pentru mulţumesc şi pe nimeni nu freacă grija cu cine ai venit acasă, când te măriţi sau faci copii? Mi-e teamă de sechele.

Despre necesitatea coloratului pe timp de criză

Preambul: De teamă să nu mă certe Neamțu Țiganu că vorbesc cu fu, pu și pi, m-am gândit să fur o scenă (una din puținele amuzante) din Sex&The City prima serie, când fetele vorbesc în voie despre sex cu un copil de față, schimbând cuvântul cu unul mult mai copilăros. La fel și eu, în loc de "a (se) f**e" voi folosi "a (se) colora".

Criză, șomaj, disponibilizări, măsuri economice imbecile, inundații. Un haos sinistru care ne-a atins pe toți într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar am realizat că nu mă ajută la nimic să stau să mă plâng sau să vorbesc despre toate astea. Deja o fac prea mulți. Și tot degeaba. Și atunci despre ce să vorbesc? Păi, am stat și m-am gândit eu cum fac față nebuniilor din jur? Și mi-am dat seama că tot mai des, când sunt întrebată cum de mai am zâmbet pe față, răspund, printre altele (din ce în ce mai puține), "mă colorez bine". Dacă acum 1 an - 2 povesteam de petreceri, ieșiri din București la grătare îmbelșugate, nunți, botezuri, cumetrii, concedii prin străinătățuri, acum învăț să îmi văd de viață cu aproape un sfert din banii de atunci. În primul rând, îmi plătesc facturile cât mai repede, să nu se adune, nu mai fac datorii nici de câțiva lei, gătesc mai des acasă, am mai tăiat din țigări și vreau să le tai de tot, nu mai intru în magazine ca să nu fiu tentată (și așa am prea multe haine și papuci). Și colorez. Cu gagicu, firește. Care știe și el ce mult înseamnă să îți colorezi femeia cum trebuie, să nu o lași prea mult că se decolorează și nu vrei asta, și mai ales, ce zâmbitoare și relaxată e, drăguță, atentă, iubitoare.

De ceva vreme tot mai multe doamne din jurul meu s-au transformat în scorpii isterice cu gura pungă și sprâncenele adunate a furie. Și se vede. Și nimic nu e mai nociv și mai periculos pe lumea asta ca o femeie isterică, rea, furioasă. Cu riscul de-a părea misogină, trebuie să vă spun că am găsit o singură explicație pentru situația asta: doamnele nu sunt colorate. Unele nu sunt colorate de multă vreme, altele nu sunt colorate cum trebuie. Și e păcat. Pentru că mai ales acum, pe timp de criză, coloratul este o metodă simplă, eficientă și ieftină de relaxare atât de necesară tuturor. Și domnii suferă din cauza lipsei de colorat, dar ei devin morocănoși, se închid în ei, rar îți sar în beregată cum fac femeile.

Deci, doamnelor, câteva vorbe. Da, e criză. S-au tăiat banii, s-au tăiat și joburile, concediul în Croația rămâne un vis frumos, sandalele alea din vitrină sunt superbe și v-ar sta minunat deși nu vă trebuie și oricum nu aveți cu ce să le cumpărați. Dar asta nu înseamnă că odată ajunse acasă nu puteți să zâmbiți galeș și cu subînțeles, asta în cazul în care aveți cui. Cât ar fi de obosit și de stresat, bărbatul vostru va reacționa imediat. Pentru că lipsa banilor și criza nu sunt motive să vă refuzați coloratul! Nu va dispărea rata la bancă și nici sabia de deasupra capului de la job, dar ce zâmbet frumos veți avea! Și în trafic nu o să mai ieșiți pe geam urlând la boul care v-a tăiat fața, și nici la birou nu se vor mai gândi colegii să vă pună tranchilizante în cafea.

Doamnelor singurele le spun doar atât: nu mai stați încruntate și plânse cu bolul de chipsuri și cutia de înghețată așteptându-l pe Făt Frumos. Că el nu există, e însurat sau e gay. Dar e plin de multe alte personaje, nu neapărat de poveste, dar sigur din realitate, care ar fi bucuroși să exerseze cu voi arta coloratului. Care dintre voi, înainte de măritiș sau relație serioasă, nu a avut măcar o aventură de o noapte, mâna sus. După care stați jos, nota 2. Bine, astea până-n 25 de ani sunt iertate, dar să nu se mai întâmple. În cazul de față este un lanț al slăbiciunilor. Sunteți singură, necolorată, încruntată, istericoasă, cine dracu să vrea să vă ia la colorat? O aventură de o noapte poate readuce zâmbetul și încrederea și uite așa pot apărea și interesații. O singură observație: deși uneori (rar) o aventură poate duce la ceva stabil, scoteți-vă asta din cap când porniți la vânătoare. Mai bine o surpriză plăcută decât o dezamăgire premeditată.

Domnilor, să nu credeți că voi scăpați. În primul rând, nu mai generalizați. Nu orice femeie încruntată și cu ghearele afară e neapărat necolorată. De cele mai multe ori e mult mai rău, e colorată prost. Și aici e vina voastră. Pentru că unii dintre voi vă închipuiți că simplul fapt că aveți un creion bine ascuțit în dotare ar trebui să le facă pe femei să simtă că au primit darul lui Doamne Doamne. Trebuie să știi să tragi liniile cum trebuie, să combini culorile armonios, să te chinui să nu ieși din contur. După care, o fi alb cu negru o combinație clasică, dar uneori o pată de mov sau turcoise poate da o notă aparte unui tablou. Să vă vând un pont: când gagica vă tot refuză, ba că o doare capul, ba că se gândește la facturi, nu e pentru că nu mai vrea să coloreze. Ci nu mai vrea să coloreze prost, că e mai frustrant decât să nu colorezi deloc.

Dragilor, criza se va adânci. E toată lumea convinsă. Putem să ne reducem din cheltuieli, să ne lăsăm de fumat, să nu ne mai uităm la știri. Dar zâmbetul pe față și un minim de relaxare (în general) gratis doar coloratul eficient le poate aduce. Așa că deschideți-vă larg cărțile de colorat, ascuțiți-vă creioanele și sfidați criza. Că până la vacanțe prin străinătate, pantofi noi și gadgeturi de ultimă oră mai e.

Shrek and the (Far Faraway) City with a touch of Braveheart

N-am idee de unde ştiu Hotcity şi Cireaşa exact când am eu nevoie de o pauză de relaxare, dar le iese de fiecare dată. Aseară am primit invitaţie la avanpremiera Shrek 4 - Forever after. Dacă pe primul l-am iubit, al doilea mi-a plăcut, iar al treilea m-a dezamăgit, am mers la numărul 4 cu bucuria unei ieşiri din programul haotic, dar şi cu teama că nu o să-mi placă. Ei, bine, m-am înşelat la partea negativă. În primul rând, a fost o încântare să mă reîntâlnesc cu fetele: Cireaşa, Ciupercutza, Ruxandra şi Pietricel. Hlizeală, papa delicios, popcorn, suculeţ şi inevitabil ochelarii pentru 3D. Da, fiţele mele se extind. De la plimbat doar cu maşina pentru că transportul în comun îmi pute (la propriu), la filme la sala VIP cu scaun de milioane, acum la IMAX la 3D. Oare o să strâmb din nas dacă mă mai scoate cineva la Scala?

Să ne întoarcem la Shrek. Care s-a maturizat, e familist, are probleme de om normal: rutina. Deşi nevasta îl iubeşte, cei trei copii sunt drăgălaşi, prietenii îi sunt mereu aproape, oamenii îl stimează, el e frustrat că ce flăcău (recte căpcăun) era odată, ce ursuleţ de pluş banal a devenit. Şi la nervi şi supărare spune că ar vrea să fie iar ce-a fost odată, căpcăun înspăimântător, liber de contract şi obligaţii, nu soţ de Fiona şi tată de copilaşi pişăcioşi şi urlători. Pe principiul ai grijă ce-ţi doreşti că ţi se poate întâmpla, în scenă intră infamul Rumpelstiltskin (vă aduceţi aminte din poveştile fraţilor Grimm de piticul ăsta iritant şi rău care îţi îndeplinea dorinţe dar îţi cerea în schimb lucruri care pe termen lung ţi-ar fi distrus viaţa). Rumpel îţi dă o stranie senzaţie de deja-vu, pentru că seamănă perfect cu un funcţionar de bancă de la care iei un credit. La început e mieros şi drăguţ şi îţi oferă luna de pe cer, te convinge să semnezi, după care iţi ia şi pielea de pe tine pentru că nu ai văzut condiţiile scrise cu litere miiiiici.

Şi uite aşa Shrek al nostru primeşte o zi de hălăduială fără griji, dar se trezeşte că preţul plătit înseamnă o lume în care nimeni nu-l cunoaşte şi care arată foarte rău. În lumea lui Bizzaro Shrek (fanii Seinfeld şi Superman ştiu despre ce vorbesc), în loc de rege şi regină, palat frumos şi săteni drăguţi şi zâmbitori avem la conducere pe ticălosul Rumpel şi gaşca lui de vrăjitoare rele, palatul kitchos şi sătenii rupţi în fund, căpcăunii nu sunt prieteni cu oamenii, ci au fost goniţi în subterane într-o mişcare de Rezistenţă care aduce aminte de Mel Gibson şi Braveheart. Donkey e slugă la vrăjitoare, prăjiturica aia drăguţă se luptă în noroi cu biscuiţi fioroşi pentru a mai face şi el un ban cinstit, Fiona e şefa dură a armatei de căpcăuni, femeie acrită de atâta aşteptat după iubire, iar luptătorul Puss e un pisoiaş supraponderal răsfăţat şi puturos. În realitatea asta paralelă întunecată, Shrek trebuie să îi recucerească pe rând pe Donkey, Puss şi mai ales Fiona (dacă nu o pupă cu iubire până la răsăritul soarelui, adio Shrek). Treabă nu aşa de uşoară. Lupte, răsturnări de situaţii, şuturi în gură de la aspra, dar severa Fiona, finalul nu vi-l spun că stric toată distracţia.

Filmul nu m-a dezamăgit. Am zâmbit, am râs, m-am emoţionat, m-am relaxat. 3D-ul începe să-mi placă tot mai mult. Dar dacă nu v-aţi dat seama încă, Shrek nu mai e un film de desene animate pentru copii, ci s-a transformat într-o poveste de viaţă reală pentru adulţi. Pilde, poveţe, alegeri, dragoste, familie, priorităţi, frustrari. După cum spuneam şi în titlu, o combinaţie de frământări de genul celor din Sex and the City cu bătălii din Braveheart într-un desen animat 3D. Din păcate, Shrek nu mai e acelaşi personaj spumos, cu replici pe măsură. E un pic cam trist şi ... banal. Dar din fericire, Donkey (Eddy Murphy e genial chiar şi doar prin voce) şi Puss (şi aici, vocea lui Banderas e de milioane) sunt în continuare plini de gaguri, replici, faze care te fac să râzi cu gura până la urechi. Umorul se reîntoarce în Shrek 4(după semieşecul cu seria 3) şi chiar dacă nu reuşeşte să atingă nivelul primei părţi, e cumva o întoarcere "la origini".

Chiar dacă nu eşti mare fan Shrek, eu zic că merită să îţi iei soţul/gagicu, soţia/gagica la film, pentru o oră şi ceva de relaxare simpatică. Sinceră să fiu, eu nu aş duce-o pe Mara la el, că nu îmi pot închipui ce i-ar amuza pe copii la Shrek 4 (faţă de prima parte, care pe ea a amuzat-o peste măsură). Dar s-ar putea să mă înşel, ei oricum văd altceva, înţeleg alte mesaje. Aşa că vă rog să-mi daţi de veste cum le-a plăcut copiilor voştri filmul, că sunt tare curioasă.

Weekend fain!

Dancing with myself

Oare de ce aproape fiecare om şi întâmplare din viata mea sunt legate de o anumită melodie, de o anume muzică? Aproape fără excepţie. Si nu există doi oameni (cu unica excepție a celor două minunate, Iulia și Maggie) sau două întâmplări care să împartă aceeaşi melodie. Niciodată. Nu-mi pot închipui cum aş putea trăi fără muzică, mai cuminte, mai nebună, mai nouă sau mai veche. Tata e Celentano şi Enrico Macias cu "La femme de mon ami", mama Julio Iglesias şi Anthony Queen cu "I love you", frate-meu Metallica și Malaguena Salerosa din Kill Bill, Cati e Zucchero "Baila Morena", Mara e zbânţuială pe Crazy Loop "Mm ma ma". Iulia e Cher și Dark Lady, iar de noi cele 3 mușchetare, eu, Iulia, Maggie mă leagă muzica arăbească, singurul cd pe care l-am luat cu noi la Paștele petrecut la Snagov sau Cesaria Evora ascultată pe plaja din Vamă. Băieţii de la servici mă disperau cu Cargo, prima perioadă din Club A, adolescenţa spre prima tinereţe, e James şi "Lose control", a doua parte din Club A, mai aproape, când la muzici era Mircea e "Face a la mer" a celor de la Les Negresses Vertes. Copilăria mea e "O bătrână într-o gară" sau Tony Christie "Sweet September" sau Joe Dolan și "Lady in blue". Prima dragoste e One a celor de la U2, a doua dragoste e The Cranberries "I can't be with you". Și apoi Halo, după aia Rita Pavone și Cuore, apoi Matia Bazar și Vacanze Romane, după care Nebunul de alb. Primele bețiveli rockărești sună a Skid Row, Metallica, Maiden sau Judas Priest. Iubirea mea e Manu Chao, bucuria mea e Manu Chao, tratamentul meu pentru liniște mentală e Manu Chao.

Ritmul inimii mele e o melodie, parcă dansează și ea. Când sunt veselă și nebună, dansez pe baruri și pe mese, în ploaie sau în mijlocul străzii, îmi urlă sângele în mine, când sunt tristă si melancolica, carnea mi se strânge de sunetul chitării. Am facut și fac dragoste cu muzică în urechi și ascult melodii cu dragostea în minte. Muzica inseamna dans, mai tot timpul. Oare de ce se uită oamenii la mine ca la o nebună când mă mișc în dans pe stradă sau la volanul mașinii? De ce nu încep și ei să zâmbească și să se miște pe ritmul muzicii din capul meu? Am auzit de atâtea ori "dansează ca și cum nu te-ar vedea nimeni". Eu dansez singură ca și cum m-ar vedea o lume întreagă!
Cand sunt singură, cu prea multe adunate, ascult Vivaldi. Doamne, ce îmi fac viorile alea! Arcușul taie în mine, de afară înauntru și din interior afară, îmi țin răsuflarea, ca să nu pierd nici o notă sau chiar mi-o pierd de tot și nu respir, până amețesc. Nu sunt o cultă, nu recunosc prea multe arii sau bucați clasice și celebre, dar viorile astea ale lui Vivaldi.... De ce plâng întotdeauna când le-aud? De ce mă dor atât de tare și cum de durerea asta mă face să fiu atât de vie, să trăiesc atât de tare, de intens și de imens? E un anumit pasaj care mă face, de fiecare dată, să urlu, literalmente, de atâta viață. TRĂIESC! Și plâng. Și mă curăț.

Imensă invenție muzica asta. Îmi ține sângele în mișcare, îmi unge rotițele, mă bucură, mă face să iert, să uit, să râd. Mă spală și mă curăță. De mizeria oamenilor, de răutate, de scârbă, de lehamite. Da, scriu mai rar în ultima vreme, vorbesc mai puțin, răspund la mai puține telefoane. Puțini sunt oamenii care nu iau personal atitudinea mea ușor antisocială (Iuliana, draga mea dragă, când voi putea aduce energie pozitivă puiului tău, vei fi prima pe care o voi vizita; Mircea, pe tine abia aștept să te văd; Ada, Croco, frappe-ul nostru nu se topește; Cristina, limonada e la rece, da? Tizo, Ocserverule, îmi revin eu de-o cafea și o înghețată, cât de curând și știu că voi aveți răbdare cu mine). Familie, gagic, Iulia, Stewardezu. Atât. În rest, nu simt nevoia să văd mai pe nimeni. Nu e ceva personal, nu-mi mai reproșați asta, că știți că fac gesturi radicale. Nici măcar din politețe nu mai pot accepta o invitație la o bârfă, când gura mi-e mută, lipsită de spontaneitate, simțurile (auto)amorțite ca să nu urlu de nebună pe stradă, gândurile adunate grămadă într-un cap prea mic. Am obosit de oamenii cărora dacă le spui că ai o bubă ei îți răspund că au 3. Sunt sătulă de semne de viață doar când au nevoie de un serviciu. Mi-e greață de la atâta răutate gratuită, meschină și proastă. Refuz să răspund cu aceeași monedă, așa că m-am retras, am făcut doi pași în spate și îmi ascult muzica. Cine înțelege bine, cine nu ... ghinion de neșansă.

Me llaman el desaparecido
Cuando llega ya se ha ido
Volando vengo, volando voy
Deprisa deprisa a rumbo perdido
Yo llevo en el cuerpo un motor
Que nunca deja de rolar
llevo en el alma un camino
Destinado a nunca llegar
Cuando me buscan nunca estoy
Cuando me encuentran yo no soy
El que esta enfrente por que ya
me fui corriendo mas alla...

Centrul vechi - ce mireasă putea fi, ce curvă a ajuns

De când mă știu, pentru mine centrul vechi a însemnat București, parte din mine și identitatea mea de bucureșteancă. Copil fiind, înainte de 89, plecam cu mama de la serviciul ei (policlinica din Beldiman) și mergeam la magazinul Victoria, la magazinul mare de pantofi vizavi de Banca Națională (acum e sediu BCR), la magazinul 3 ursuleți, pe Lipscani de unde își cumpăra ghemuri de lână, ațe și nasturi (am și acum niște pulovere și căciulițe superbe făcute de ea) sau la cinematograful Doina, unde am văzut 101 dalmațieni și alte filme de desene animate. După 90, zona Lipscani s-a umplut rapid de tarabe cu blugi și țoale vândute de țigani bișnițari, dar și de zeci de magazine cu rochii de mireasă. Mergeau și micile magazinașe de meșteșugari ceasornicari, cizmari, bijutieri.

În plină adolescență, prin 92-93, am descoperit și viața de noapte a centrului vechi, în Club A, pe str. Blănari. Apoi Backstage și Fire pe Gabroveni. Underground-ul mergea de minune. Tot pe atunci au început să se vadă dărăpănăturile, câinii maidanezi, gunoaiele neridicate, șobolanii. Și țiganii aciuați ilegal prin casele de altădată, din ce în ce mai zgomotoși, agresivi, deranjanți.

În 95 am ieșit prima dată din țară, m-am îndrăgostit la prima vedere de Gamla Stan, centrul vechi al Stockholmului, și mi-am dorit să am așa ceva și acasă. După ce am văzut și agitația de zi și relaxarea boemă de noapte pe Vaci Utca în Budapesta, eleganța discretă a teraselor și străduțelor vieneze sau centimetru lângă centimetru de istorie superb întreținută în Praga, am știut că Bucureștiul are nevoie ca de aer de un centru vechi aranjat, cochet, cu magazinașe, bistrouri, cafenele și terase. Anii facultății tot prin zonă mi i-am petrecut, zi de zi băteam străduțele murdare, mă uitam cu tristețe la vitrinele prăfuite, rochiile de mireasă kitchoase, geamurile sparte, fațadele tot mai năruite. Dar speram, ascultam dezbateri la tv, arhitecți, specialiști, primari. "Centrul vechi va reînvia" era cel mai arzător slogan.

Ca un bărbat tânăr, îndrăgostit de o adolescentă prea fecioară, am așteptat cu răbdare dureroasă ca fecioara mea să crească, să se maturizeze, ca să o iau de mireasă. După ani de degradare și gunoaie, acum câțiva ani am început să văd schimbarea. Market 8, Amsterdam Cafe, picături de apă proaspătă în oceanul de mizerie. Am trecut cu stoicism și peste gropile și șanțurile și podețele extrem de periculoase pentru picioarele trecătorilor. Ca bărbatul din poveste, care se gândea că fata lui feciorelnică e la facultate, să învețe. La fel și eu, speram.
Anul trecut deja Smârdanul arăta superb. Dale noi pe jos, felinare, câteva terase frumoase, cu ceva spațiu între ele, atmosferă boemă. După ce l-am auzit în primăvară și pe marele primar în viață spunând cu asprime cum va avea el grijă de zona veche, am spus că gata, anul ăsta punem de nuntă! După câteva zile, seri și o noapte petrecute în zonă, pot spune că adolescenta noastră fecioară s-a maturizat rapid la facultate: se fardează strident, și-a pus silicoane, are fusta puțin sub cur, a devenit curva facultății, ba se mai duce și pe bani cu moși libidinoși.

Am fost vineri după-amiaza cu drăguța de Tomata, venită în vizită de la Timișoara, și Ciupercuța, pe Smârdan. La ora 6 deja găseai cu greu un loc la o terasă, dar încă se putea respira. Am fost literalmente șocată să văd câte baruri cu terase au răsărit, ca ciupercile după ploaie. Majoritatea foarte frumoase, cochet aranjate, elegante. Dar atât de înghesuite, că nu sesizai când se termină una și când începe cealaltă, ca să te așezi la o masă trebuia să deranjezi pe toți cei din jur, scaunul tău se lovea de cel din spate și din lateral, chelnerii se strecurau cu tăvile pline pe deasupra capetelor clienților, ca să te ridici deranjai iar pe toată lumea și inevitabil dădeai cu capul într-un colț de umbrelă. Dar poveștile cu cele două fete minunate au reușit să-mi îndepărteze primele umbre din sufletul meu.

Pe la 11 noaptea, tot vineri, cu gagicu, Iulia și Claudiu, am plecat de la o cârciumă să bem un frappe în centrul vechi. Știind că nu e voie cu mașina în zonă, am lăsat-o frumos pe a noastră la Tribunal. De departe intrarea în centrul vechi părea un câmp de bătălie. Credeam că s-a întâmplat ceva. Mașini claie peste grămadă, o șpagă la băiatu și ți se ridica frumos bariera. Și uite așa, sub privirile impasibile a vreo 10 jandarmi și din ăia cu ordinea publică, jmecherii cu mașini scumpe își putea înfige bolizii în șanțurile zonei pietonale. Agitație infernală, pițipoance care își rupeau gâtul în figuri pe tocuri de 12 prin gropile și dalele desprinse, de la fiecare terasă altă muzică, hărmălaie. Am găsit cu greu o masă liberă după ce am trecut de cel puțin 20 de terase. Urlam unii la alții ca să ne înțelegem, meniul a venit cu greu, comanda tot cam așa. Prin toată frunicăraia aia au trecut bârâind puternic 3 băieți cu motoare. Băiatul care strângea mesele, din cauze de aglomerație, a dat cu tava de pământ și a umplut de cioburi și de respect mesenii. Nu-mi dau seama dacă am plătit mult sau normal, pentru că am plecat chiauni de la masă. În clubul din subsolul barului cu terasă se dăduseră bașii la maxim și totul se resimțea la suprafață. Am ieșit prin str. Franceză, unde se continuau în același stil, sufocate una de alta, terasele. Am dat de o clădire aproape căzută, pe care era un semn de "monument". Am vrut să văd despre ce e vorba, dar mi-a fost teamă că balustrada de fier forjat ruginit care atârna la balconașul de deasupra intrarii să nu cedeze chiar atunci. Am plecat spre casă năuci, bulversați, obosiți, dezamăgiți, cu un gust extrem de amar. De curiozitate, am trecut cu mașina și pe bulevardul Decebal și pe la Dorobanți. Mda, toată protipendada de fițe, bășini și aere s-a mutat în centrul vechi.

Sâmbătă la prânz, o altă întâlnire cu oameni frumoși. Paul, Anto, Mikka au stat la taclale și povești și hlizeli cu mine și gagicu. Tot în centrul vechi. Mai aveam un dram de speranță, poate că ziua ... De data asta am găsit și terase aproape goale, peste tot sprițere din acelea cu apă, împotriva caniculei. Dar aceeași înghesuială sufocantă, iar la lumina zilei combinația de baruri cu aer franțuzesc sau englezesc, scaune comode cu perne moi, ruine de fațade și clădiri, magazinașe cochete lângă vitrine dintr-o epocă de tristă amintire, câini vagabonzi, tomberoane uriașe pline de gunoi, șanțuri și dale lipsă, balconașe putrezite care sfidează gravitația, toate la un loc dau un rezultat dulceag grețos cu tente de dramatic și amărăciune. Nu am pozat noaptea, probabil nici nu aș fi putut de câtă înghesuială era, iar ziua am evitat să imortalizez cele mai urâte imagini. Le-am preferat pe cele frumoase, dar au mai fost scăpări.

Deși sunt încă în picioare și frumoase câteva din clădirile mele preferate din București (CEC-ul, biblioteca, Banca națională, Mănăstirea Stavropoleos, Biserica rusă), deși știu că voi mai merge ocazional la un frappe sau o salată în zonă, mă simt furată. Și în mine a murit ceva.

Vulpea urbană ba călare ba pe jos

Pentru că prea trăiam eu relaxată de ceva vreme, duminică am experimentat un moment de adrenalină cu maşina pe care, sinceră să fiu, nu mi-l doream foarte tare. Dar din cauza drumurilor superbe din București, probabil nici nu e de mirare că la câteva luni se mai întâmplă ceva. Nu am rămas chiar fără frâne (probabil ăsta e următorul nivel). Am virat frumos dreapta şi, când să bag în viteză, mi-a luat-o băţul la plimbare! Am bâţâit de câteva ori, se mişca schimbătorul meu de viteze de la dreapta la stânga şi de sus în jos pe o rază de vreo 30 de cm. Nu ştiam dacă să mă panichez sau să mă amuz. Cu mare grijă şi atenţie, am reuşit să găsesc viteza a doua şi am ajuns încetişor la ai mei în poartă. Domnii casei au pus un diagnostic provizoriu "s-a rupt ceva, dar nu schimbătorul propriu zis, că altfel nu mai intra deloc în nicio viteză" şi mi-au comunicat fără drept de apel: laşi maşina aici, vine mecanicul când o putea. Şi uite aşa am fost aruncată, iar, în vâltoarea transportului în comun. După cum am mai spus, îi admir enorm pe cei care merg zi de zi cu metroul sau RATB-ul. Nu cred că îi face cuiva plăcere treaba asta, dar pe mine mă indispune teribil.

În tramvaiul 41 am experimentat iar contactul foarte intim cu oameni lipicioși, deși nu era neapărat cazul să ne atingem. Era aglomerat, dar nu peste măsură. Dar există un anumit tip de oameni care nu au idee de zona personală, de minimum de intimitate chiar și într-un spațiu public. În schimb era înfiorător de cald. Tramvai modern, cu platformă pentru urcat cărucioare, scaune comode, dar nicio urmă de aer condiționat. În schimb, în intervalul a 4 stații, am primit oferte de cumpărat plasturi, ziare și reviste vechi la prețuri de neegalat și șervețele. Plus un cerșetor care ne-a inoportunat pe toți cu mișunatul și jălaniile lui că nu are picioare. Își ascunsese atât de prost picioarele întregi, că până la urmă l-a luat la șuturi un nene și s-a dat rapid jos. În următorul mijloc de transport, autobuzul 620 care mă ducea în zona zoster Laromet (un fel de Bronx, Rahova, Ferentari, dar cu mai puține blocuri), am ținut strâns de geantă și oriunde m-am învărtit, tot nu am scăpat de duhoarea de la 3 personaje absolut dezgustătoare. Am ținut bine de geantă pentru că se fofilau printre noi 3 băeți, NU țigani, care operau delicat pe la portofele. La un moment dat, se suie doi țigani. Spălați, îmbrăcați decent, tinerei. Se salută cu doi blonzii, genul ăla de mărlănași de cartier. Unul din blonzi aruncă un ambalaj de biscuiți pe geam. Țiganul: "de ce arunci, bă, pe geam, nu e destul de murdar afară?" Blocaj total. Ca și cel căruia i se adresase, eu am crezut că face mișto. "Ce-ai, bă, ești din ăla ecologic hăhăhă?" Țiganul se încruntă: "Da, mă, sunt. Ție nu ți-ar place să fie curat pe jos? Io când am fost pe-afară am văzut că e curat și dacă aruncai ceva te ardea ăia de nu te vedeai. Și a început să-mi și placă să fie frumos și curat". Blondu l-a luat la înjurat. Eu am rămas cu un nod în gât: țiganul îi dă lecții de decență unui român și ăsta îl înjură. Mi-a sărit repede nodul când m-am trezit pipăită de o idioată care i-a zis prietenei ei: "ia, uite, fată, ce desen are tipa asta pe spate!" Pentru că era prea cald să fac mișcări bruște și violente și mai ales pentru că fac un experiment de ceva vreme, nu mai reacționez la primul impuls (ăla care mă facea să înjur, să reacționez agresiv), ci respir adânc și sunt calmă, m-am întors și i-am spus că nu e normal și civilizat să pui mâna pe un om pe care nu îl cunoști. S-a înroșit la față și a bâguit: "da și io sunt femeie, nu mă luam de tine". Recunosc că logica ei m-a amuzat un pic. "Iart-o că e proastă" a chicotit cealaltă, "da' e de-adevăratelea?". Nu, e fals. Și m-am dus mai încolo. Dar dintr-odată toată lumea se holba la mine. Și era așa de cald...

Mi-am recuperat-o pe Frieda cu bucuria unui copil care deschide cadouri de Crăciun. Mai face ea figuri, trebuie să îi fac revizia care mă va rupe cel mai probabil la buzunar, dar răcoarea aerului condiționat, cd-urile cu Manu Chao, cafeluța și țigara consumate la bord, ce-aș putea să-mi doresc mai mult? Să nu mai fie atâția demenți în trafic? Să nu mai fie așa de aglomerat? Mi-aș dori o utopie, așa că mă întorc la experimentul meu cu "serenity now" (fanii Seinfeld știu despre ce vorbesc). Nu mă mai enervez rău în trafic, pentru că oricât de tare aș țipa sau înjura, istețul sau isteața nu va învăța nimic, iar eu mă voi trezi cu o durere de cap. Las pe toată lumea să se bage, să schimbe banda și zâmbesc. Ador figurile uimite. Iar pe ăia care mă claxonează de nervi îi ignor. Și ca să-mi fie relaxarea și mai mare, gătesc aproape zilnic. Și în viața reală și în vizită pe la alții. De exemplu, la Tanti Jeni la Cantină, unde am construit o varză călită de lins degetele!

Din cauza oamenilor bolnavi psihic

Am primit zilele trecute de la drăguța de Erys o leapșă despre blog. Mi-am adus aminte că am răspuns întrebărilor acum ceva vreme, chit că erau puțin altfel, ideea generală e aceeași. Din păcate, ceva s-a schimbat de când am spus "Ca și în viața reală, și pe blog sunt curioasă de reacțiile oamenilor, așa că accept orice reacție. Mai puțin mitocăniile și prostul gust". Ieri am bifat o premieră: am șters primele comentarii. Nu am șters înjurăturile unui anonim angajat RDS când am scris despre minunata companie, deh, bietul om avea o motivație, îi vorbeam de rău angajatorul. Nu am șters nici comentariul vulgar al unui comentator la adresa altui comentator, fiecare își poate exprima părerile. Nici pe anonima înțepată care dădea lecții despre cizmele UGG nu am șters-o, deși o dăduse deja prin porumb. M-am amuzat trist când un alt blogger m-a numit "otravă, toxică" pentru că mi-am permis să îmi expun părerile despre naționalismul isteric și nefondat al românilor. Nu v-am povestit despre scrisoarea de 7 pagini primită pe mail de la un om care, cu doar câteva zile înainte insista să facă un reportaj despre mine și oamenidarnici și posibilitatea schimbării și în bine. Scrisoare înspăimântătoare pentru un om mai slab de înger. Nu e cazul meu. Pe mine doar m-a întristat să descopăr câte probleme, frustrări și lipsuri de satisfacții sexuale are un om pe care l-am privit ca pe un prieten la un moment dat. Nu v-am povestit nici de vomele demente primite de la o femeie, de data asta, supărată că nu am vrut să o mai pup pe frunte când deja scrierile ei deveniseră obositor de plictisitoare și repetitive. N-avea rost să mă plâng sau să-mi arăt dezamăgirea vizavi de niște oameni pe care îi cunoșteam cât de cât, cu care schimbasem idei frumoase la un moment dat. Pur și simplu atât au putut ei, eu mi-am văzut de ale mele. Slavă Domnului, au avut un dram de demnitate și creier să înțeleagă tăcerea mea drept răspuns.

De ieri am început să șterg comentarii (puteți vedea la postarea cu România câte comentarii am șters), de azi mă văd nevoită să și moderez comentariile. Blogul e ceva personal pe care l-am făcut public asumându-mi asta, cu tot ce implică. Am deschis ușa casei mele și v-am invitat la cafele, povești, controverse, intimitățuri, discuții în contradictoriu constructive. Unii se mai îmbată și mai sparg câte un pahar, alții vin cu prăjituri cadou, unii stau cuminți pe fotoliu și nu spun mai nimic, dar sunt atenți la discuții, alții vorbesc și râd mult. Oaspeți normali, pe care îi aștept cu drag în vizită. Dar ce mă fac atunci când vine un dobitoc neinvitat și se cacă direct în mijlocul sufrageriei, că el vine de la țară și acolo asta face, la margine de drum? Care vorbește urât cu invitații tăi, te amenință fără motiv, îl apucă paranoia și urlă isteric? Îl iei de urechi, îi dai un șut în fund pe scări și încui ușa, cu riscul ca alți oameni de treabă să facă un pas înapoi la o ușă încuiată. Cam așa și pe blog. Unde s-a dezlănțuit în demența sa un anume Joker. Am fost politicoasă, ironică, amuzată, dar furia lui bolnavă nu are limite. Am șters comentariile, acum le-am și pus la moderare. Mi-a umplut deja mailul. Stimabile, degeaba ameninți cu colocviul internațional de psihanaliză la care te lauzi că ai participat. Poate în calitate de subiect! Urlă fustrarea, ura bolnavă, demența și incoerența din comentariile tale trunchiate, că nu ești capabil să scrii o dată și bine. Cauți trafic făcând scandal pe la alții? Ia cu distonocalm înainte de asta! Sau în cazul tău, cu ceva mult mai puternic. Un om cu creier și rațiune renunța de la primul șut în fund. Tu văd că revii obsesiv. Ești și masochist? Ai avut trei orgasme de fericire că m-ai făcut să moderez comentariile? Uite, poți să mai ai unul, că ți-a acordat cineva câteva minute în care te-a băgat în seamă. Acum gata, treci la locul tău în hrubă, ia cuminte pastilele și visează iar cum ești tu vindecătorul și salvatorul oamenilor. Șșșș, gata, a trecut!

Dragii mei prieteni și cititori, îmi pare tare rău că trebuie să fiți martorii așa unei scene neplăcute. Și sper să îmi înțelegeți decizia de a modera, pentru o perioadă, comentariile. Știu că asta nu vă va împiedica să îmi scrieți în continuare. Pentru că, deși pare încuiată, ușa mea e larg deschisă pentru oameni cu idei frumoase, gânduri bune, ba chiar și pentru critici constructive. Vă mulțumesc și vă aștept în vizită. Am pregătit o limonadă cu mentă rece!

Povești cu jucării pentru copii și adulți copilăroși

V-am spus zilele trecute că unul din visele mele era, încă de când nepoată-mea se afla în burtica lui Cati, să fie destul de măricică încât să ieșim la dixtracție doar noi două, ca fetele, să ne răsfățăm. Și când am primit de la Ruxandra și Cireașa invitație la Toy Story 3, am zis că ăsta e momentul. După o mică aventură cu adrenalină (voi reveni cu detalii), am ajuns cu pitica la Afi Cotroceni, cu vreo două ore înainte de film, să avem timp și de joacă. Am donat jucăriile (trebuie să vă spun că a ales singură două jucării mari și frumoase din ale ei și le-a pus foarte serioasă în cutia de donații, pentru copiii care nu au jucării), după care ne-am dus la joacă.

Topogane, alergături, s-a împrietenit imediat cu drăgălașele fetițe ale Ninei, Iulia și Sonia, a mâncat brioșe, a fost adorabilă! Am făcut poze cu personajele (din carton, pe cele în mărime naturală le-am ratat din păcate), am luat cutia maaare de floricele și ochelarii 3D și am intrat în sală. Pe fățuca ei mică ochelarii (locolalii în limbaj de Mara) arătau foarte amuzant, zici că se ducea la ski. I-a pus, i-a scos, nu s-a înnebunit prea tare după 3D, că "vin oamenii peste mine!". Singura problemă a fost sonorul, un pic prea tare chiar și pentru mine, așa că în mai multe momente a stat cu mânuțele la urechi. Și cu picioruțele goale la mine în brațe.

Toy Story 3 este un film adorabil, mai bun decât precedentele, băieții de la Pixar chiar știu ce fac. Dialogurile spumoase și pontoase, atât pentru copii, cât și pentru adulți. Personajele principale, șeriful Woody și luptătorul galactic Buzz sunt la fel de curajoși și simpatici ca întotdeauna, dar de data asta ies în evidență Barbie și Ken. Scene, replici, discuții despre haine, răsturnări de situații, ce mai, fură câteva scene importante. Foarte haios și momentul când Buzz este resetat și vorbește spaniolă, dansează și e foarte romantic. Emoționantă scena când personajul uman, stăpânul jucăriilor Andy pleacă la colegiu și mama lui își ia la revedere. Acțiune, umor, culoare, emoții, drăgălășenii, un film tare simpatic, atât pentru copii, cât și pentru adulții care nu au uitat de copilul din ei. Și când vă duceți să-l vedeți, nu uitați să luați cu voi și o jucărie, un puzzle, pe care să le puneți în cutia de la intrare, pentru copiii mai puțin norocoși, care nu au o jucărie. Să nu uit, filmul e dublat în română foarte bine, vocile sunt foarte potrivite, ceea ce se întâmplă cam rar.

Am ajuns târziu acasă, Mara a adormit în mașină, dar odată ajunsă le-a povestit rapid cum s-a jucat ea cu fetițele găguțe, cum a avut locolali la ochi, cum s-a dat în topogan și ce prăjitură a mâncat. Și cel mai important, că i-a plăcut și mai vrea să iasă la plimbare și film cu mine.

Cine este România mea?

Când am citit la Madelin cine este pentru ea personajul-trup România, o provocare pornită de la Împricinatul cu Corn, am fost tentată să-mi imaginez eu un personaj. Să-i aleg culoarea ochilor, grimasele, ticurile verbale, obiceiurile, familia, prietenii. După care mi-am dat seama: el chiar există în viaţa mea, nu mai e nevoie să mai adaug eu nimic. Trăind alături de România mea multe ore pe zi, am avut ocazia să o cunosc în profunzime, mai ales că eu sunt atentă la tot felul de detalii.

Personajul meu e femeie, de vârsta a doua, născută într-o familie de mic burghezi orăşeni şi şi-a asumat cu mândrie această etichetă. Mai ales după 89. Nu au interesat-o niciodată rădăcinile care cu siguranţă au pornit de la ţară, pentru că nu s-a identificat niciodată cu nevoile alea de bază ale ţăranului: să aibă o gospodărie frumoasă, pământ în care să sădească o sămânţă de al cărei fruct să se bucure toamna. Ba a avut şi fată în casă când era mică şi de aici i-a intrat în cap că sângele ei e mai nobil decât al vulgului. A făcut şcoală, nu i s-a potrivit cea germană, unde trebuia să înveţi temeinic, să ai disciplină, ambiţie, aşa că s-a mutat la o şcoală de muzică. Ceva talent avea, dar fără pic de dorinţă de a munci, de a-şi cultiva talentul, de a transpira pentru rezultate, nu i-a ieşit nimic din asta. A, ba da. A rămas cu impresia că are o vastă cultură muzicală şi artistică, aşa că îşi ia în fiecare an abonament la Festivalul Enescu, de unde se întoarce cu o grămadă de bârfe despre ce purta lumea pe acolo şi cu replica "e, nu am plecat nicăieri în concediu, că doar mă ştii, eu toamna merg la Enescu". A făcut şi facultate, de filologie, şi deşi acum întreabă pe alţii cum se scrie corect gramatical ceva în engleză sau pe unde se pun şi nu se pun virgulele în limba română, vorbeşte cu suficienţă despre ce şcoală se făcea acum 30 de ani, nu ca acum când orice prost ia o diplomă. Obligată cumva de societate, după şcoală a fost profesoară la ţară. Unde şi-a găsit prima vocaţie: să ţipe şi să fie aspră dar severă cu bieţii copii de ţărani. Şi acum, după aproape 30 de ani mai povesteşte cu plăcere cum îi teroriza.

Are şi un frate personajul nostru, dar pentru că s-a însurat cu una pe care nu o place ea, şi-a îndepărtat şi bruma de familie. Nu o mai caută nepoţii, care oricum sunt nişte nulităţi prost crescute, că doar sunt ai ăleia.

După un an pe la ţară, a obosit de aşa viaţă, aşa că s-a măritat de convenienţă cu un domn descurcăreţ care i-a oferit slujba vieţii ei: casnică. Dormit până la 12, o ciorbiţă la repezeală, câte un pachet cu cafea bună din străinătate. Dacă pe soţ l-au mai căutat comuniştii pe la afaceri, are acum motiv să spună că a fost o victimă a securităţii. La fel şi cu revoluţia. Stând central, a ieşit să-şi ia o pâine, s-au tras câteva gloanţe şi acum e şi revoluţionară, chit că nu are certificat. Copii n-a făcut, că n-a avut nevoie de bătaie de cap. În schimb a divorţat, că rolul de soţie chiar nu i se potrivea. S-a văzut nevoită să muncească iar, deşi visul ei e să huzurească nevastă de şeic bogat sau un armator grec. Cum prin '90 şi ceva era haos pe piaţa muncii, cu o diplomă de facultate şi ceva engleză şi-a găsit un post la o bancă. Şi după aia la o instituţie de stat. Deşi a fost construită să nu mişte un pai, în momente de nevoie, mai ales când erau şi alţii să o vadă, chiar muncea. Era secretară de şef mare. Putea să ţipe la angajaţi. Aproape perfect. Când s-au descotorosit de ea, şefilor le-a fost milă şi, pentru că se putea, i-au creat un post fără mari bătăi de cap sau miză, unde responsabilităţile erau doar aparente. Şi uite aşa a ajuns personajul nostru la vocaţia vieţii ei: şef! Nu contează că de-a lungul anilor a fost şef peste maxim o persoană. Şi-a creat în cap ideea că e un om de bază în bunul mers al lucrurilor, că fără ea nu ar merge nimic. Şi oamenii au tolerat-o, zâmbind amuzaţi uneori de prostiile ei, alteori aplicându-i câte o corecţie verbală, peste care ea a trecut uşor, că e adaptabilă şi fără prea mare demnitate reală, dar nu a uitat şi mai povesteşte şi acum cum a fost agresată de X sau Y acu nu ştiu câţi ani. Dacă ştii să o pupi un pic în fund, să-i spui ce haine frumoase are sau ce bine îi stă părul, eşti omul ei de bază, nu contează că nu faci nimic. Dacă nu eşti genul, dar îţi faci treaba, se mândreşte la superiori cu munca ta, dar îşi dă seama că ai putea fi periculos. Dacă realizează şi alţii că ea de fapt e inutilă? Aşa că începe să te şicaneze, să te facă să izbucneşti. Atunci îşi arată adevărata faţă. Calităţile de şef adevărat. Replicile ei favorite: "şeful dă ordine şi tu le execuţi! Faci ce îţi spun fără că conteşti sau să crâcneşti!" Dar doamna şef, tu nu ai cunoştinţele, competenţa de a cere aşa ceva, în plus nu eşti nici într-o mini dictatură, nici pe tarlaua ta. "Eşti obraznic! Prost crescut!" Nu are alte argumente.

Personajul nostru, deşi nu câştigă nimic din asta, îşi bârfeşte toţi colegii. Nimeni nu munceşte, în afară de ea, toţi întârzie, spre deosebire de ea care îşi arată eficienţa venind mai devreme şi plecând după program, deşi nu are nimic de făcut, ăla a făcut aia, aia vine cu fustă scurtă deşi are 45 de ani. Oamenii o privesc cu îngăduinţă, cu ceva milă în ochi. E un personaj caricatural, ştie toată lumea cât e de singură, deşi ea bravează că aşa îi place ei să trăiască. Bieţii oameni nu ştiu cum îi toacă ea pe fiecare, ca o meliţă. Dacă ar şti ... Spune că are vreo două prietene, cu care îşi dă bip-uri, să ştie fiecare că mai trăiesc. Când una din ele a avut nevoie de un pic de ajutor, a ajutat-o. Ca să povestească apoi tuturor ce efort a făcut ea şi ce stupidă e prietena. Cam asta înţelege ea din prietenie. De om bun şi prietena tuturor ce e, era să moară de foame în casă, când a fost bolnavă. Nimeni nu i-a bătut la uşă. Doar un om mai prost. Care, deşi bruftuluit cu puţin timp în urmă de personajul nostrum, s-a gândit că e omeneşte să-i ducă nişte medicamente şi ceva de mâncare omului singur şi bolnav. Cum i-a răspuns, după ceva vreme? “Eşti obraznic! Prost crescut!”

Personajul nostru este foarte credincios. Ţine post şi spune tuturor asta, dar tocmai în perioadele alea bârfeşte şi spune răutăţi mai abitir ca niciodată. Probabil că-i scade zahărul din sânge. Nu merge la biserică, nu ar da o bucată de pâine unui amărât pe stradă, dar un mai bun şi mai strict creştin ca ea nu există, spre deosebire de oricine altcineva.

Vorbeşte mult şi tare, piţigăiat, râde strident şi pe alocuri vulgar. Le ştie întotdeauna pe toate, de la politică la filme, de la muzică la economie, “ce să-ţi spun, depresie după naştere, doar alea cu probleme la cap fac fiţe din astea”, deşi nu a născut vreodată ca să ştie. Este atât de informată în ciuda faptului că nu citeşte cărţi, nu se uită la ştiri sau dezbateri. Trăiască serialele, bârfele din tabloidele on-line străine (că nu se coboară la nivel de Click sau Libertatea) şi filmuleţele cu animale. Pentru că la ea totul e spoială, nimic aprofundat şi nici nu-şi ştie limitele, nu există discuţii constructive, ea nu ştie să asculte. Nu acceptă ideea că alţii chiar ştiu mai multe şi mai bine. “Haide, haide, lasă-mă că ştiu eu ce ştiu, da?” e unicul ei argument.

Principiul ei de viaţă e “la barza chioară îi face Dumnezeu cuib” şi i se potriveşte de minune. Fără să facă vreun efort, a rămas prin moştenire cu o superbă casă într-o zonă bună. De care îşi bate joc de ani de zile. Tavanul înalt e apăsător de negru, că nu a mai fost zugrăvit de secole. Podeaua veche nu mai are personalitate, pentru că nu a îngrijit-o nimeni de ani de zile. Ferestrele înalte şi largi ar putea crea o senzaţie superbă de cămin primitor, dar lumina nu intră, pentru că geamurile nu au fost spălate. S-au adunat păianjenii prin colţuri şi vopseaua a sărit pe uşi şi tocuri. Covorul e rost de timp şi animale, dar în ciuda a toate astea, doamna noastră şi-a achiziţionat o canapea elegantă de mii de lei noi, care tronează în praf şi pe care îşi lasă părul animalele. Pentru că da, personajul nostru pare a fi un mare iubitor de animale. Le ia de pe stradă, doarme cu ele în pat, le îngrijeşte. Latura asta umană, dovedită prin poveşti repetate obsesiv tuturor, a reuşit să înduioşeze mulţi oameni cum că ar fi un personaj pozitiv. Doar că în timp, cunoscând-o îndeaproape, realizezi că doar pisicile mai stau pe lângă ea, că pentru un blid de mâncare şi un loc cald în pat o pot ignora în restul timpului.

Eu voi pleca în curând din preajma ei. O pauză necesară. Sper eu prelungită la nesfârşit. Dar pe lângă bucuria de a scăpa de un astfel de personaj, îmi rămâne o senzaţie stranie de milă la gândul că se va duce într-o zi, singură, şi o vor găsi vecinii după o vreme, cu pisicile care mâncaseră din ea, de foame...

O jucărie pentru un zâmbet

Vă mai aduceţi aminte de jucăria preferată de când eraţi copii? De ursuleţul care stătea lângă păpuşă, de maşinuţe, de cuburile de carton sau de lemn. Jucăria preferată dintre multele jucării. V-aţi putea imagina copilăria voastră fără o jucărie? V-am povestit de mai multe ori ce fericiţi sunt copiii când primesc o jucărie, ceva doar al lor. Copii mai puţin norocoşi, abandonaţi în cămine, bolnăviori în spitale. M-am alăturat cu mare bucurie şi entuziasm campaniei "O jucărie pentru un zâmbet", care are loc între 7 iunie şi 31 iulie. În spaţii special amenajate din cadrul Cinema City, Cityplex şi Odeon din Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Bacău, Piteşti, Constanţa şi Braşov tu şi tu şi tu, oameni care mergem la film să ne relaxăm, să putem dona o jucărie de pluş, o păpuşă, un puzzle, un joc de cuburi, jocuri educative. Nu neapărat noi, dar în stare bună, să se poată bucura copiii ce le vor primi. La finalul campaniei, jucăriile vor fi colectate de oamenii minunaţi de la Salvaţi copiii, triate şi împărţite copiilor cu situaţii materiale modeste din întreaga ţară.

Când vă luaţi copii de mână să mergeţi la Toystory 3, Shrek sau alte filme de desene şi de aventuri, învăţaţi-i şi că un gest foarte simplu poate aduce bucurie unui alt copil. Povestiţi-i de copii care nu au jucării şi de bucuria pe care o pot face ei dacă îşi dăruiesc una din jucăriile lor. Şi cred eu că vor fi foarte receptivi.

Duminică îmi voi trăi un vis pe care îl am încă de când Mara era în burtică la Cati. Să fie destul de măricică încât să putem ieşi la distracţie doar noi două. Ei, bine, duminică voi merge cu ea la avanpremiera Toy story 3, la invitaţia Forum films şi Hotcity.ro, partenerii campaniei, iar înainte de asta ne vom juca cu alţi copii, ne vom răsfăţa cu dulciuri şi mai ales, vom dona jucării. Abia aştept!!! Promit poze şi impresii.

Cărți, filme, muzici și seriale

Am rămas datoare cu ceva lepşe simpatice, sper să mă ierte cei care m-au lepşuit pentru întârziere. Lipsesc florile, fetele şi băieţii, că în rest avem şi filme şi seriale şi muzici şi cărţi.

Bianca mă întreabă despre primele cărţi citite. Prima prima prima a fost "Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi", carte pe care o ştiam deja pe de rost de cât mi-o citiseră ai mei. Dar pentru că au obosit şi ei de atâtea prostioare şi năzbâtii ale lui Habarnam, m-am ambiţionat să învăţ să citesc la mai puţin de 5 ani doar ca să devin "independentă literar". Vă recunosc cu cea mai mare plăcere că am recitit de curând Habarnam şi am râs cu aceeaşi poftă ca atunci când eram mică. Tot în perioada aceea au fost şi celelalte cărţi "ruseşti" superb ilustrate "Căluţul cocoşat", "Buratino şi cheiţa de aur". Au urmat Legendele Olimpului, Din basmele Africii, Micul Prinţ, Marry Poppins, Peter Pann. Apoi Dumas şi Jules Verne (Regina Margot şi Căpitan la 15 ani au fost favoritele). Zâmbesc de încântarea acestor amintiri şi cu ocazia asta îmi dau seama ce copilărie superbă am avut.

De la Lutic îmi vine o leapşă muzicală: amintiri cu muzici româneşti din copilărie. Ha! Eu eram Corina Chiriac, da? Şi dădeam spectacole în faţa părinţilor, mătuşilor, în faţa blocului. "Să o poftiţi vă rog frumos la masa meaaaa, când vă-ntâlniiiiiţi, cu fericireaaaaa, casa cu flori strada Speranţei la parter, o mai aştept şi mai speeeer". Mai aveam eu cu tata o melodie a noastră, şi acum mi se pune un nod în gât de emoţie când o aud. Ileana Sărăroiu şi O bătrână într-o gară. Deşi copilă, mă emoţiona până la lacrimi Aurelian Andreescu şi a sa Tu eşti primăvara mea. Iar în fiecare toamnă ştiam că gata, s-a terminat vacanţa şi vara pentru că la radio dădeau de mai multe ori pe zi superba Emoţie de toamnă a lui Alifantis.

Domnu Ocserver mă întreabă despre serialele preferate. Şi nu ştiu cum se face, dar o să răspund aproape identic. Nu am avut niciodată răbdare prea mare să urmăresc seriale, pe ici pe colo în adolescenţă m-am uitat la clasicele Beverly Hills şi Melrose Place, dar tocmai pentru că nu vedeam episod cu episod eram tot timpul bulversată de combinaţiile de X luate câte N dintre pesonaje, care cu timpul au ajuns să şi-o tragă toată lumea cu fiecare. Oricum, mie astea cu gagicăreli nu mi-au plăcut niciodată prea tare, dar am fost şi sunt pasionată de crime, sânge, FBI, agenţi super deştepti şi dibaci, aşa că mă mai uit pe AXN la CSI Miami sau New York (niciodată nu ştiu care e oraşul, crime să fie), Minţi criminale. Aaaaa, latura mea sordidă a ieşit la iveală în perioada în care se dădea Oz - Închisoarea federală. La ăsta mă uitam aproape la fiecare episod. Dar am şi eu două seriale la care m-am uitat, mă ui şi mă voi uita că nu o să mă plictisească niciodată: Bundy şi Seinfeld. Genul meu de umor.

La final am păstrat leapşa în alb şi negru de la Evergreenstory. Tu în ce poveste crezi? Ce film vechi te face să simţi furnici şi fluturi pe tot corpul? Ce film te face să plângi şi să râzi în acelaşi timp? Ce actor, ce personaj? De departe, şi eu tot pe unica Audrey Hepburn o am personaj, fiinţă, creatură, etalon de finețe, dulceață, delicatețe, feminitate. How to steal a million, Breakfast at Tiffany’s, Sabrina, văzute de nu știu câte ori, le-aș vedea oricând iar. Pentru mine FEMEIA, pasiunea, personalitatea au fost și vor fi întruchipate de fabuloasa Sophia Loren. Comedioarele romantice și spumoase La fortuna di essere donna și Ieri, oggi, domani, alături de Mastroianni, drama La ciociara, Filumena din Matrimonio all'italiana, tot cu Mastroianni, ah, nu m-aș mai opri! Comedia mea preferată Some like it hot, cu superba Marlyn Monroe, șarmanul Tony Curtis și nebunul genial Jack Lemmon. Stil, clasă, povești, imagini, pasiune, talent ce nu se vor mai repeta, din păcate, niciodată, dar de care ne putem, din fericire, bucura și îmbogăți mereu.

Am întârziat eu cu lepșele astea, dar mi-a făcut atâta plăcere să le scriu acum, că nu pot decât să vă spun și vouă să le furați, câte una, câte două, câte toate, pentru o stare de relaxare și bună-dispoziție garantate.

Farmville live - ediție de colecție

Sibiu - tatuaje, artă, frumos și prieteni minunați

Mi-am început tratamentul de relaxare fixică şi mentală cu Buenavista Social Club (am auzit ulterior că o persoană prezentă la concert "s-a plictisit", deh, dacă n-a fost cu dedicaţii personalizate ca la nuntă, mi se pare şi firesc să te plictiseşti la un concert de muzică şi ritmuri cubane), apoi am ieşit (în sfârşit!) la o limonadă cu austriaca mea preferată Zazuza (dacă te laşi păcălită de impresiile pe alocuri pozitive despre Bucureştiul privit prin ochi de turist şi îţi trece prin cap să te întorci, îţi rup picioarele!). La Terasa Cărtureşti mâncarea e uşurică şi bună, limonada (dacă ai noroc de din aia cu mentă) răcoritoare, locaţia îţi permite să ai impresia că ţi-ai luat o pauză de la oraşul turbat şi prăfuit. Deşi ruptă de oboseală, după donat de sânge şi condus prin blocaje, m-am molipsit de râsul genial al Zazuzei şi mi-a părut rău că nu am avut mai mult timp de stat la poveşti. Pe data viitoare, da?

Seara m-am umplut de culoare, ritm şi poveşti (plus un pahar de vin alb uruguayan, sec şi dur, m-a lovit direct în simţitor şi mi s-a lăţit zâmbetul) la prezentarea Antoanetei, unde cu mare plăcere m-am întâlnit şi cu Misaki şi Viorica şi am stat pe un scăunel ales de Anto special pentru mine, pictat cu micul prinţ şi vulpea.

Vineri am pornit spre Sibiu cu mintea deja eliberată de pitici şi, deşi drumul a fost infect (cu ocazia asta s-au schimbat câştigătorii la puncte la concursul cei mai imbecili, dobitoci şi inconştienţi şoferi din România, nu mai sunt bucureştenii sau cei din Alba, ci vâlcenii), cu stopuri, opriri şi a durat aproape 5 ore, am reuşit să nu mă enervez aproape deloc. E adevărat că şi sporovăiala cu gagicu şi Manu Chao m-au ajutat. Sibiul ne-a primit ca întotdeauna, cu ceva aglomeraţie la intrare, că doar centura oraşului aşteaptă economiile făcute la buget de tăierea de salarii şi pensii, după cum a anunţat boc, pentru a fi făcută. Că lui Johannis nu i-au dat voie să o ia în administrare, că Doamne fereşte, poate o şi face şi nu mai trec TIR-urile şi camioanele direct prin superbitatea aia de oraş!

Am stabilit cu gazdele noastre Rhodi și Marius să ne vedem pe seară în oraș (ei au un colț de Rai în Cisnădie, iar de la geam vezi cum răsare soarele din munții Făgăraș), am lăsat mașinuța în parcarea de la intrarea spre Piața Mare (am luat-o după fix 28 de ore și m-a costat fabuloasa sumă de 12 lei pentru că da, o oră de parcare costă 0,5 lei), am mâncat la o terasă regală (la o masă alăturată era mai marele mexicanilor din Rromânica, regele Cioabă pupa-v-aș talentu), după care ne-am pus pe plimbat. Oameni zâmbitori, curățenie, clădiri cu povești din vremi trecute, culoare, copaci, terase cu același tip de umbrele (un efect fabulos de echilibru estetic), înghețată la cornet la fiecare 10 metri. Am ajuns la Sala Transilvania, unde a avut loc Convenția de Tatuaje, scopul principal al vizitei noastre. Față de anul trecut, când a fost prima ediție, a lipsit puțin din entuziasmul vizitatorilor, n-a mai fost așa veselie, beri și agitație, dar s-a câștigat pe partea "profesională". Mai mulți artiști, modele din ce în ce mai diverse, oameni din ce în ce mai bine tatuați. A fost o plăcere și onoare să-i cunosc personal pe Mike și Mary Skiver, veniți tocmai din State, doi oameni care la 60 de ani știu să trăiască și să se bucure de viața mai bine decât mulți oameni mai tineri. Mike nu e doar un tattoo artist care tatuează de vreo 40 de ani, dar și unul din cei mai avizați istorici ai acestei arte. Nu puteam să scap momentul, așa că mi-am făcut o amintire la Mary, o prăjiturică simpatică pe care mi-o doream de anul trecut. Mi-a făcut plăcere să-l cunosc şi pe simpaticul şi entuziastul Brylu, ziarist şi susţinător al evenimentelor culturale diverse.

Nu am apucat să mergem la nicio piesă de teatru, dar ne-am bucurat de mimi, acrobații în aer, jocuri cu focul, muzică de stradă, artificiile din seara deschiderii Festivalului. Din nefericire, nu am avut aparatul meu cu mine, dar câteva imagini de la nebunia primelor seri puteți vedea aici (filmulețele din dreapta). M-a bucurat nespus marea de oameni zâmbitori veniți la spectacol, frumos, bucurie și mă înclin cu respect deosebit în fața celor care reușesc de 17 ani, acum în an de criză și isterie, să organizeze la așa nivel cel mai important eveniment al artelor din țară și al treilea ca amploare și importanță din lume.

Am bifat la Sibiu și o întâmplare neplăcută, dar care nu a reușit să ne strice mai mult de 5 minute din seară. Am vrut să mergem la clubul Oldies, la un șpriț și un dans, dar ne-am lovit de la intrare de refuzul a doi țigani gușati și burtoși de a ne lăsa să intrăm, pe motiv că "în weekend ne îmbrăcăm frumos", iar noi eram în bermude. I-am explicat foarte politicos că suntem turiști, nu avem costum și rochie elegantă, în plus, nu scrie pe nicăieri că sunt anumite reguli, dar degeaba. Cu umflații cu steroizi fără neuroni nu ai ce discuta. La ce mutre de interlopi aveau, probabil că taxa de protecție se plătește într-un fel sau altul și la Sibiu. Am coborât, totuși, pentru 1 minut, ca să-mi arăt respectul ducându-mă la un pipi, și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr în loc de un local select unde e o blasfemie să mergi în bermude, o catacombă înghesuită, afumată, cu oameni fără țoale de Banboo sau Belagio, ci cu blugi și tricouri, bere, Vama veche la boxe, per total un fel de Club A mai mic și mai modest. Dar am trecut rapid peste momentul stupid și ne-am distrat de minune în alt club, pe care vi-l recomand cu mare plăcere, în Piața Mică, Old Friends. Muzică faină, serviciu rapid și plin de zâmbete, oameni simpatici, bașca 25% reducere la final că am băut în interior, nu la terasă.

Pe la 6 dimineața am ajuns în cele din urmă (era sâmbătă) la Rhodi în superbitatea lor de colț de Rai, numai bine să prind soarele născându-se din Făgărași. Când ne-am trezit am luat-o de la capăt. Plimbări, artiști, tatuaje, oameni zâmbitori. Seara am făcut acasă niște fructe de mare și paella și am ascultat cum crește iarba și cum înfloresc trandafirii. Duminică am făcut o vizită și la Bookfest de unde mi-am achiziționat cu mare plăcere Strugurii s-au copt în lipsa ei, cartea prietenei mele de departe Zully Mustafa. Seara am lenevit, ne-am încărcat bateriile, am mai stat la povești, ca luni să ne punem iar la drum de 250 de km pe care îl faci în 5 ore.

Nu am făcut poze așa cum mi-aș fi dorit, dar am atâta culoare pe retină! Aș mai fi stat o săptămână, o lună, un an, dar timpul e un stăpân nu așa înțelegător. Nu am scris, nu am sunat, nu am socializat cu nimeni de 2 zile, tocmai pentru că încă mă bucur de tot și încă diger. Iubesc Sibiul cu casele lui cu istorie și ochi mijiți, cu străduțele înguste, cu oamenii pentru care trebuie să-ți fixezi ceasul pe altă frecvență, dar care știu eu că trăiesc mai bine și mai mult decât ăștia care veșnic suntem pe fugă. Rhodi, Marius, vă mulțumesc că sunteți așa niște gazde minunate și așa prieteni deosebiți.