God gave Rock and Roll to me

De când mă știu muzica mi-a fost cea mai bună prietenă, de copilă când ascultam la ai mei Beatles, Joe Dolan, Celentano, Abba sau Amalia Rodrigues. Și am trecut prin multe etape muzicale, pe unele le consider superficiale (Modern Talking pe la 9-10 ani), pe altele iubiri pe viață, U2 de exemplu.

Dar cea mai profundă, nebună, reală, frumoasă, vie etapă muzicală a fost și rămâne între 13 și 19 ani, când Vulpea a fost mare rockeriță. Totul a început în clasa a 7-a, când m-am împrietenit cu Alexandra. Făceam amândouă tenis, mie îmi plăceau Skid Row, ei Guns'n'Roses, ne-am îndrăgostit împreună de Metallica. Și noi două zurle ne-am împrietenit cu gașca de la bloc, Dan "Enstein", Cătălin, Dragoș, "Mânuțe", Radu, apoi Mișu, frate-meu. Cumva în paralel, unite doar la vreo 2-3 petreceri, era gașca formată în jurul Ralucăi, colegii din "Caragiale" și nu numai: Dan "Dinozauru", Vlad, Gavrilă, Ana, Marina, iar frate-meu. Primele bețiveli în spatele blocului, la Cheia în tabără, în Cișmigiu la "Mai bine lasă", în Romană la "Grădinița", înainte să se facă minunatul Mcdonalds acolo. Primele gagicăreli, primele șuturi date și primite în fund, primele dramolete. Primii pumni ridicați spre cer cu lacrimi furioase și neputincioase, de ce Cătălin a trebuit să moară la 18 ani de cancer? Primele vacanțe la mare fără ai mei, la camping-ul din Olimp, după care în 2 Mai și Vamă. Primele concerte din viața mea, Phoenix, Iris, Celelalte cuvinte. Urcat în duba poliției și luat două peste spate pentru simplu fapt că eram îmbrăcați ca rockerii, duși și la secție că "mucoasa aia cu părul în ochi are gură cam mare". Da, aveam plete!

Am retrăit ieri toată perioada asta fabuloasă, am râs și m-am emoționat, mi s-a făcut dor și am fost fericită că am avut ocazia să trăiesc astfel de întâmplări, pentru că la job una din colege a pus radioul pe Bandit Rock. Puțină vorbărie, puține reclame, în rest 100% muzică rock adevărată, tare, care îți pompează cu mai multă putere sângele în inimă. Și mi-am adus aminte ce rebeli eram și cum toți oamenii mari ni se păreau împotriva noastră, politica era de rahat, nebunia primilor ani 90 când am ascultat Rage Against the Machine. Și de petrecerile cu Săniuța, vin ieftin, plete și capete bâțâite când am auzit Painkiller. Și de cum tăceam cu toții, închideam ochii și ne bătea inima în gât și plângeam că "a murit Burton" când au dat Orion. Și m-am amuzat amintindu-mi de mișcările noastre combinație de rockerițe dure și de Nimfete de 14-15 ani pe The Jack. Ah, ce pupături și smotoceli fără finalizare pe Hold on to my heart sau pe Angie!
Nici nu știu când au trecut 8 ore de muncă, ce oi fi vorbit cu colegii, știu doar că m-am umplut de o stare de bine, de adolescență trecută dar nu degeaba, de dor și oameni. Draga mea Alexandra aș vrea să fie bine, să zâmbească iar ca la 14 ani, să treacă peste încercarea grea cu care se luptă zilele astea. Iar frate-meu și Cati aș vrea să știe cât de mult îi iubesc și îmi lipsesc. La voi m-am gândit când am ascultat ce-i mai jos. Pentru voi, pentru toți cei care ați simțit și mai simțiți rock.

4 luni ...

... de când mi-am sărutat ultima dată părinții, fratele, cumnata, nepoata, prietenii pe obraz, nu prin skype. 4 luni de când am spus la revedere țării în care m-am născut și am crescut ca să mă nasc în altă țară. Sunt la nivel de bebeluș, învăț primele cuvinte și fac primii pași. Mai cad, mai plâng, mă mai bâlbâi, dar merg înainte cu o curiozitate, o energie și o pasiune care îmi fac inima să bată de parcă aș avea 10 inimi. 4 luni în care am trăit sfârșitul unui alt capitol din cartea vieții mele. Încă o rană care se cicatrizează nu ca să mă urâțească, ci ca să îmi fie parte din mine, din ceea ce sunt, să-mi îmbogățească personalitatea.

4 luni de când nu m-am tuns și încă nu am cedat. Și tot atâta timp de când nu am mai ieșit din casă fără ceva pe cap. Norocul meu că ador căciulițele. Un prim weekend "ca acasă", vineri seara am gătit niște paste pentru prieteni, Alina și soțul ei suedez Pierre, am stat la băute și povești până la 4 dimineața, sâmbătă am petrecut cu 2 cupluri de români (Simona și Vali, Dana și Octavian) care trăiesc aici de 10-20 de ani și cu Adriana și Clairton, am discutat de la politică la familie, de la sport la sex, am dansat pe muzică disco, braziliană și ... Romica Puceanu, am fost încurajată și îmbrățișată sincer și cu simpatie.

Acum 3 săptămâni, în drum spre școală, am simțit pentru prima dată "ce frumos e orașul meu!". Acum 2 zile, venind cu trenul interurban, am trecut podul care se află la câteva sute de metri de apartamentul unde stau și mi-am spus fără să mă gândesc prea tare "am ajuns acasă".

Mâine e prima zi la primul meu job aici. 90% muncă fizică, restul ceva hârțogăraie. O să pot merge și la școală, nu în fiecare zi, dar nu renunț. Probabil mulți nu vor înțelege bucuria cu care vreau să fac o muncă fizică (voi detalia după ce voi avea despre ce vorbi), mi s-a spus deja "dar tu aveai un statut în România!". Dar îmi ajunge că înțeleg eu, că mă bucur eu.

4 luni de când am început o altă viață. 4 luni care s-au simțit ca 4 zile și ca 4 ani. Îi spuneam unei prietene dragi ieri "Ideea e că trec prin niște schimbări personale care nu au legatura doar cu limba sau țara, ci cu mine, în profunzime. Și simt că sunt în stare de cocon momentan, dar simt că e de bine, că renasc, că mă regasesc și mă cunosc iar. E greu să descriu tot prin ce trec, dar momentan trăiesc pur și simplu tot ce mi se întâmplă ca pe noi experiențe, noi lecții, sunt cu ochii larg deschiși și urechile ciulite". Și dacă nu v-ați dat seama până acum, sunt fericită! Pentru că am alături de mine pe omul care mă iubește cel mai tare, care are întotdeauna grijă de mine și mă protejează, care se bucură cu mine și îmi șterge lacrimile. EU. Vă pupez!

O dedicație specială

Mă tot întreabă prietenii, cunoscuții, de ce nu scriu mai des pe blog, despre ce și cum fac și simt în aventura mea. Hmmm ... Sincer, dacă aș scrie zilnic, ca într-un jurnal, ori ați ameți voi de schimbările de ton, ori ați crede că sufăr de multiple personalități, una mai nebună ca alta. Pentru că azi sunt îngândurată de una alta, mâine, deși sunt -10 grade afară, iese soarele și e un cer superb, poimâine mă năpădesc gândurile, după care îi aud și îi văd pe ai mei pe skype, vorbesc cu prietenii dragi, mă duc cu Adriana la sală și stăm la hăhăieli ca fetele. Azi am senzația că nu am învățat nimic până acum la cursurile de suedeză, mâine iau ca pe o victorie personală că după o lună de studii am putut să-i spun poticnit profului că pe vremea comuniștilor au suferit intelectualii, că e o diferență astronomică între socialismul suedez și cel de tip sovietic sau că scriitorii mei preferați sunt sud-americanii (a fost amuzant să ne dăm seama de titluri de romane în suedeză, eu gândind în română, spaniolă și ceva engleză - trebuie să recunosc, nu știu titlurile lui Marquez sau Llosa în engleză, dar am făcut flotări logice) sau că am vorbit vreo 7-8 minute în suedeză cu vânzătorul libanez de la magazinul de tabac. Azi afli de acasă că cineva e bolnav sau supărat, mâine îmi râde Mara pe skype și îmi trimite pupici, ai mei sunt veseli și îmi spun povești amuzante. O să dezvolt curând subiectul, dar trebuie să vă spun că viața luată de la zero e foarte palpitantă, incitantă, plină de surprize, mai plăcute sau nu, lacrimi de bucurie, de tristețe, de frustrare sau fericire, dar nu regret decizia luată nici măcar o secundă.
Și pentru că am primit azi o dedicație de la un om tare simpatic, o dau și eu mai departe. Vă pupez!

P.S. Dacă nu știți ce să faceți de papa în weekend, revin cu rețete ușoare, rapide și bune pe Mala Hierba. Aveți o ciorbă de salată, un pui cu sos de roșii și o salată de fructe. Poftă bună!

Confesiuni la lumină de glob de discotecă

Ca să mai iau o pauză de suedisme, am primit un fel de leapșă de la Evergreen, pe care mă grăbesc să o execut. Cică să povestesc de vreo 7 secrete sau chestii mai puțin obișnuite din viața personală. Hmmm. Secrete așa întunecoase și sordide chiar nu am, dar poate o să râdeți de mine (sau o să vă șochez) că:

1. În clasa a 10-a m-a lăsat corigentă la latină diriga (care era o simpatică, de altfel), ca să nu zic că am trecut prin liceu fără o corigență. Mi-a fost dragă în continuare. În a 11-a m-a lăsat corigentă ăla de mate, ofticat că nu am vrut să-i cumpăr o culegere deși spusesem că dau la ASE. L-am urât din tot sufletul și m-a ambiționat de devenise o luptă personală. Nu l-am mai avut și în a 12-a, nu m-am mai pregătit pentru ASE, dar tot am luat 10 la bac.

2. Am avut o perioadă în care mă obseda câte o melodie tâmpită câte o zi întreagă. O fredonam în cap de simțeam că înnebunesc. Până am început să cânt "peste" obsesie Stand by me. Și uite așa dispărea obsesia.

3. În adolescență și prima tinerețe (15-22 de ani) obișnuiam să merg des în Club A sau alte cluburi underground. Și îmi plăcea, dacă se stârnea câte un mic scandal, să dau cu pumnul. La propriu. De vreo două ori am lovit la "bijuteriile familiei". Nu aș mai face asta decât în caz de apărare.

4. Când sunt agitată, mă scobesc în nas și m-am specializat atât de tare, că nu își dau seama ceilalți când fac asta, chiar dacă sunt în fața lor. Ha!

5. Am scris un fel de roman autobiografic despre bărbații din viața mea: tata, fratele meu, iubiți, aventuri de o noapte, străini care mi-au marcat cumva existența. Nu am terminat-o încă, dar poate la un moment dat o voi publica. Fiecare capitol are numele unei melodii anume, reprezentative. Ar ieși un cd mișto.

6. Nu suport să beau ceai, am senzația că sunt bolnavă. Și îi consider un pic snobi pe cei care vor să meargă "la un ceai, la o ceainărie superbă". Dar e buba la mine la cap, știu.

7. Mai ales când eram copilă, dar și acum, dacă aveam o vânătaie sau o rană, o tăietură, îmi plăcea să apăs, să simt că mă doare. Întotdeauna am zis că mai bine să suferi decât să nu simți nimic, că e semn că ești viu.

Mi-ar plăcea să citesc curiozități și ciudățenii despre voi, așa că luați cu încredere leapșa!

Care e treaba cu emigratul?

Pentru că am primit multe mesaje legate de experiența emigrării, pentru că o trăiesc direct și cunosc multe alte cazuri de oameni care au trăit sau trăiesc această experiență a emigrării, m-am gândit să pun pe hârtie câteva impresii și păreri personale. Tocmai pentru că sunt foarte personale și subiective, nu am pretenția că vorbesc despre adevăruri absolute și sunt convinsă că reacțiile vor fi diferite. Poate unii se vor recunoaște, alții vor considera că spun prostii, unii își vor pune întrebări, alții vor fi indiferenți. Am împărțit experiența emigrării în mai multe capitole: economic, social, psihologic-sentimental.

Cu partea economică voi porni de la un comentariu primit acum vreo lună: "zi-mi eu de exemplu cum m-as putea descurca intr-o tara straina, fara ajutor? vorbesc 3 limbi straine la un nivel destul de bun, as fi in stare sa invatz si altele, dar pe mine cine ma poate ajuta? parintii mei n-au posibilitati, si in romania ma sufoc din toate punctele de vedere de la economic la cultural.. de ex. vin in suedia, cu maxim 300 de euro in buzunar, ce pot sa fac? in suedia sau in orice alta tara din ue...pt k toata lumea spune, ah eu am emigrat, dar am plecat cu mii de euro din tara:d eu n-am casa mea, n-am bani etc etc.asta nu e un comentariu rautacios, vreau doar sa mi dai un sfat, unul care chiar sa ma ajute cu adevarat, pentru ca simt, ca tu esti o persoana de treaba". Trebuie să recunosc că în primă fază am vrut să răspund un pic răutăcios, pentru că am perceput mesajul ca fiind superficial, imatur și naiv în același timp. Dar cine sunt eu să judec? Așa că răspund acum, foarte serios: drumul spre o viață mai bună, mai liniștită, mai civilizată, un salariu mai bun, etc. (motivele clasice ale celor care se gândesc la emigrare) începe cu o investiție sau cheltuială de bani. Drum, cazare, mâncare pentru o primă perioadă de timp până începi să câștigi bani. Chiar și cei care vin pe un anumit job (prin firme de recrutare) trebuie să aibă un minim de bani la ei. Cred că sunt extrem de puține cazurile (probabil super genii, mega cercetători sau creiere, oricum personaje ieșite din comun) în care ești atât de dorit în acea țară încât ți se pun la dispoziție din start job, casă, masă, bani de buzunar pentru tine și eventuala familie. Dacă nu ai rude sau prieteni foarte apropiați care să te găzduiască o perioadă (deși eu nu sunt pro acest ajutor, n-aș putea să stau pe capul cuiva mai mult de câteva zile), ai nevoie de un loc unde să stai. Pentru că sistemele sunt diferite de la țară la țară, e neapărat nevoie să încerci să îți aranjezi încă din țară. De exemplu, în Suedia poți închiria la prima mână, de la companiile (care sunt cam de stat) care dețin apartamente/case, dar pentru asta ai nevoie cel puțin de personal number suedez (și de mai multe altele, pe care le poți obține doar dacă ești deja în Suedia), sau la mâna a doua, de la proprietari/chiriași la stat care subînchiriază. Dar și pentru asta, în cele mai multe cazuri, ai nevoie să dovedești că ai un venit sau mulți bani în bancă. Deci, pentru un prim început, ai nevoie de bani! Dacă nu ești refugiat dintr-o zonă cu războaie sau sărăcie extremă, nu îți dă nimeni casă și bani așa, doar pentru că vrei tu să emigrezi la ei în țară. Limbi străine vorbesc foarte mulți și e musai să înveți limba țării unde mergi, dar nu îi impresionezi cu asta încât să îți pună la dispoziție slujbe. E tot treaba ta să dovedești ce știi să faci, să cauți, să trimiți zeci, sute de cv-uri, să nu te lași bătut de primele refuzuri.
Ca o primă concluzie, dacă te înhami la așa un drum, în afară de multă informație, ai nevoie de bani. Și nu puțini. E treaba fiecăruia cum se descurcă să facă rost de ei. Părerea mea personală, poate dură sau suficientă, e că dacă în România, dacă ai să zicem peste 25 de ani, după școală și ceva ani de muncă, nu reușești să pui la un loc niște bani din economii, vândut mașină sau alte bunuri, împrumutat - nu vorbesc de milioane, dar de un minim de câteva mii de euro - atunci nu știu dacă emigrarea e pentru tine. Și, ca idee, ai o problemă de supraviețuire și adaptare și în România, în altă țară, cel puțin la început, cu siguranță nu e mai ușor ca acasă. Din acest punct de vedere, al găsitului de job, câștigatului de bani.

Partea socială poate părea mult mai ușoară, dar mie nu mi se pare. Pleci dintr-o țară unde oamenii, cu motiv sau fără, categorisesc alți oameni foarte ușor. Și de prea puține ori în mod pozitiv. Chiar și cei mai decenți și liniștiți dintre noi am mai scăpat chestii de genul: "ai naibii jidani, ciori, indieni/pakistanezi puturoși, arabi nebuni, e plin de chinezi, poponari", etc. Noi suntem obișnuiți să facem glume cu tentă rasistă, fără să ni se pară ceva greșit, ca să nu mai vorbesc de forumuri pline de comentarii de genul "nu și-a terminat Hitler treaba". Eu pun asta pe de-o parte pe faptul că nu avem experiența trăitului cu mulți imigranți, cu alte culturi (nu vorbim de conviețuirea de sute de ani cu minorități, deși nici aici nu o ducem prea bine, nu?), cum există în majoritatea țărilor vestice, pe de altă parte pe faptul că românii cam suferă de un sindrom de superioritate (sunt alb, european, deștept, știu de toate). Și te trezești dintr-odată înconjurat, la metrou sau în autobuz, de negri, arabi, indieni, asiatici. Stai la aceeași coadă pentru acte cu ei. Ai exact același statut ca și ei: emigrant. Dar să vezi cum e când ei sunt deja integrați, vorbesc limba, au slujbe, iar tu ești de fapt inferior lor cumva. Așa că o primă lecție care trebuie învățată e cea a respectului pentru fiecare om, cu religia, cultura, culoarea pielii sau apartenența sexuală. Bancurile cu "un arab, un evreu, un indian, un poponar și o blondă proastă cu țâțe mari" sunt de evitat și să nu se aștepte cineva să primească prea multă înțelegere de la suedez, neamț sau danez pentru simplu fapt că cel care le face e alb și european, eventual bărbat cu sânge latin și fierbinte.

Al treilea capitol e extrem de important pentru mine. Și cred că de prea puține ori luat în considerare când se fac planurile de emigrare. Știm de la început că ne va fi dor de părinți, de prieteni, dar ne gândim oare că odată ajungi într-un oraș nou, o țară nouă, altă cultură și educație, nu o să ne simțim bine acolo? Pur și simplu, nu "simțim" orașul, cultura, educația, stilul. Uiți că ai plecat dintr-o țară unde călcai pe trotuar pe rahați de câine, că îți rupeai mașina în gropi și mureai în trafic, că te scuipau mârlanii pe stradă, și îți lipsesc cafelele cu fetele, berile cu băieții, grătarele cu prietenii în weekend. Și adaugi toate acestea faptului că nu găsești din prima job, că încep să se termine banii, așa că nemulțumirea crește. Cunosc un caz al unui om care a plecat dintr-un aproape iad de situație în țară, s-a dus într-o țară unde în timp putea ajunge departe. Dar s-a întors pentru simplul fapt că "răul" în care trăia îi era familiar, era răul lui.
Și ce faci când pleci cu cineva (iubit(ă), soț(ie), partener), dar unuia pur și simplu nu-i place și nu simte că ar vrea să facă eforturile inevitabile primelor luni de emigrare? Te trezești că stai mult mai mult timp împreună cu acea persoană și că micile coșuri de acasă se văd acum prin lupă ca niște adevărate furuncule. Vorbești pe net cu prietenii, dar nu îți mai permiți, la prima ceartă, să ieși pe ușă să fugi la o cafea cu o prietenă sau o bere cu băieții și să-ți verși supărările. Plecați în cuplu în aventura emigrării? Atunci fiți pregătiți ca această experiență să vă lege mai tare sau să vă rupă de tot.

Mi-au spus mulți cunoscuți că mă invidiază. Nu am luat-o ca pe un compliment, ca pe ceva flatant (ca atunci când ți se spune "te invidiez pentru cât de bine arăți"). Aș fi cel puțin nebună să mă plâng, că doar singură am decis acest pas. Dar nu sunt de invidiat. Cel puțin nu încă :) E mai ușor decât îmi închipuiam și mai greu decât îmi închipuiam. Lunile trecute se simt ca zile și ca ani în același timp. Întâmplări care acasă treceau aproape neobservate aici se simt ca adevărate drame și eșecuri sau ca reușite și victorii. Emigratul e o experiență unică, fabuloasă, năucitoare, bulversantă și fascinantă în același timp. Unii știu de la început că nu sunt capabili de o astfel de experiență. Alții realizează pe parcurs. Poveștile celor care au încercat, dar au abandonat sunt mult mai puțin spuse decât cele ale oamenilor care au mers până la capăt. Nu cred că se poate pune problema de eșec, ci pur și simplu unii pot, alții nu. Din păcate (sau din fericire), nu există rețete general valabile.

Photo here.