"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Craciun fericit si un an nou minunat!

Dragii mei, va doresc sa aveti un Craciun fericit, cu bucurii, cu cei dragi alaturi, cu multe motive de zambet si fericire! Si un an nou mai linistit, cu mai mult optimism, cu iubire si armonie. Va multumesc ca imi sunteti alaturi, chiar daca v-am cam neglijat. Va pupez!



Cu dedicatie speciala pentru cei iubitori de senzatii tari :D

vineri, 16 decembrie 2011

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii. Adica varicela

Dupa 30 de ani, ca o adulta responsabila ce ma simt, dar fara sa dau in paranoi si ipohondrism, am avut grija de lucruri serioase legate de sanatate. Control anual la col, palparea sanilor, verificat ochii si dintii. In plus, ma mai si bucuram de o sanatate beton, fara o raceala nasoala de mai bine de 10 ani, cu o ocazionala criza de bila odioasa sau una de reumatism, din an in paste, ambele mosteniri de la mama. Dar cu care m-am obisnuit sa traiesc de pe la 12-13 ani. In rest, sanatoasa tun!

Cand saptamana trecuta, marti, m-a luat cu ameteala, transpiratii reci si am cazut pe podea secerata, am crezut ca e din cauza ca nu am mancat si am baut cafea prea tare. Nu am luat in serios starea de carpa zdrentuita in care m-am aflat toata ziua, pentru ca aveam drumuri si misiuni de indeplinit. Miercuri la fel, doar ca nu am mai lesinat, ci m-a apucat o stare febrila si dureri de incheieturi. Pana seara cand am ajuns acasa, credeam ca am ajuns la 80 de ani si ca mi se vor usca toate oasele si se vor duce cu vantul, pulbere. Pentru prima data de cand am venit aici am deschis gentuta cu medicamente (da, am plecat din Romania cu asa provizii de medicamente, de zici ca plecasem sa ma imbolnavesc aici) pentru mine, nu ca sa alin dureri ale altora (am fost foarte generoasa cu bulinele mele, mai ales ca aici medicamentele se dau in 99% din cazuri pe reteta si mai sunt si scumpe, iar eu am si de ficat, si de stomac si de dureri si antibiotice). I-am multumit in gand iubitei mele Cati pentru bulinele roz de ibuprofen, mi-au luat durerea cu mana.

Combinatia asta de dureri de oase, ameteala, febra si stare generala de soseta aruncata sub canapea m-a tinut si joi, vineri si sambata. Eram convinsa ca am o suferinta de om care imbatraneste, o clasica criza de reumatism, mai ales ca afara era rece si umed.

Sambata noaptea m-am trezit ca o naluca, in varful patului, cu ochi holbati la David care imi spunea ceva. Cearceaful de sub mine, perna si patura erau ude fleasca, simteam ca imi arde pielea si ca imi explodeaza, ii raspundeam omului in romana, nu ma puteam concentra sa zic ceva in suedeza sau engleza. Aveam febra 40. Dupa un pumn de medicamente, am reusit sa ma mai linistesc si sa adorm la loc. Dimineata mi-am gasit niste bubite pe piept si pe frunte. 'Hmm, am facut o alergie la ceva'. Dar m-am uitat repede si pe net. 'Nu se poate, frate, ca doar nu esti copil'. Se uita si David si imi spune: 'cred ca ai vattkoppor'. Ma uit in dictionar. Da, traducerea e aceeasi cu ce am gasit eu. La 33 de ani si jumatate am facut una din cele mai populare boli ale copilariei: varicela! De care nu ma bucurasem la 10-12 ani. Sa ma bucur ca sunt iar copil? Sa rad? Sa ma ingrijorez ca la adulti e cam nashpa boala asta? Sau sa ma fac ciobanul din Miorita si ce o fi o fi?

Febra ca febra, am mai avut, iau pastile, comprese reci, lesin pe canapea, ma descurc. Dar bubele. Ah! Bubele! Pe alea de pe piept, brate si spate le-am dat repede cu un smac rozaliu care mi-a luat din mancarimi. Dar ce sa fac cu alea de pe cap, de sub par, care ma fac sa imi smulg pletele nou capatate? Sau cu alea de pe fatza, care trebuie tamponate cu maxima grija ca sa nu ramana semne. Cand am realizat, dupa ce un cutit m-a taiat in doua cand am facut pipi, ca javrele de bube si-au gasit locul si 'acolo', m-a pufnit rasul si plansul in acelasi timp. Dupa care mi-au aparut si in gura, in buric, in ureche. Un adevarat pom de Craciun, decorat pe fiecare crenguta!

Luni si marti a fost apogeul. Turnam balsamul acela rozaliu pe mine si l-as fi baut cu placere daca m-ar fi ajutat si pe dinauntru. Totul durea, ardea, manca, isteriza. Moralul meu era la pamant. Eram o Vulpe buboasa si jegoasa. Vulpile cu scabie se impusca, nu-i asa? Cel mai nasol era ca o aveam si pe asta mica la noi si in loc sa ne jucam, pupam si dragalim, eu zaceam in canapea, cu smac pe mine si ochi plangaciosi. Si imi venea sa imi smulg carnea de pe mine. Dar uite cum tocmai un copil m-a ajutat sa zambesc iar si sa imi fac situatia mai buna. Cand m-a vazut Malin cat de disperata eram sa ma scarpin, mi-a spus: 'gandeste-te la altceva, la ceva frumos! Si in loc sa te scarpini, fa cu mainile altceva'. Si asta am facut!

Am inceput sa ma bucur de timpul petrecut acasa, ca aveam nevoie, si am dat de punga
cu tot felul de materiale si chestiute cu care de obicei ma joc cu copiii la scoala si m-am pus pe treaba. Niste felicitari de Craciun (cand le faci personal parca au o si mai mare semnificatie, nu?), niste mosi mici din lemn si postav, omuletii de turta dulce din materiale si ata, conuri de brad si steaua de lemn aurite. Si cate mai am de facut!!!

Miercuri ma simteam bine, pentru prima data. Bubele se uscau, eu nu mai aveam febra, toata ziua am avut cate ceva de facut, eram bucuroasa ca a durat doar o saptamana. Si din senin, pe la 9 seara, m-a apucat cea mai ciudata senzatie din lume. Inghetam si ardeam in acelasi timp. Picioarele si bratele reci, trunchiul si ceafa 100 de grade. Cu un hanorac gros si doua paturi pe mine, nu reuseam sa imi reglez temperatura. Si daca tot ne uitam noi de ceva vreme la toate filmele de groaza mai bune sau mai tampite de pe net, in starea mea de foc si gheata, cand m-am ridicat sa imi iau niste medicamente si apa, David a avut parte de scena din Exorcistul. Tremuram ingrozitor, aveam ochii iesiti din cap, nu puteam scoate cuvinte din mine, ci doar mormaieli si horcaieli. Nu stiu cand si cum am adormit.

Ieri si azi nu s-a mai intamplat nimic spectaculos. Doar bubele au acum coaja si sunt foarte urate, pielea e uscata si ma gandesc cate semne imi vor ramane pe piele. Trebuie sa recunosc, nu a fost nimic amuzant in toata experienta asta. Chiar daca am dat vreo doua kile jos, ca nu am avut pofta de mancare. Dar mi-a confirmat ceva perioada asta de bolit. Ca am un om deosebit alaturi. Care nici nu s-a speriat, nici nu s-a jenat, nici nu s-a ferit. Din iadul de job pe care il are, a gasit timp sa vina si de doua ori acasa sa vada cum sunt. Mi-a adus flori si mi-a facut suc de fructe, a vorbit cu asistenta de la spital care da sfaturi si retete si mi-a cumparat o crema cu xilina sa imi amorteasca durerile la urinare. Si s-a trezit de multe ori pe noapte sa verifice daca sunt bine. Mi-au usurat tare mult durerile si spaimele gesturile astea.
Si am mai invatat o lectie: sa nu spun nici in gluma 'e, si? ma doare in cur!', ca nu e de glumit cu asa ceva.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Românii suntem noi

Mi-au placut intotdeauna coincidentele, de-aia azi o sa scriu un text enorm, pentru ca s-au adunat trei teme care au, intamplator, acelasi subiect: cum sunt românii.
Acum cateva zile ma gandeam un pic iritata la anumite comentarii de la pozele si povestile mele si cum de ceva vreme nu imi mai vine sa comentez la multe texte de pe bloguri romanesti sau statusuri de facebook ale cunostintelor din Romania, pentru ca am obosit de atata dramatism si nefericire. Si nu stiu cum s-a intamplat, ca exact in ziua aia la cursurile de suedeza am discutat despre cum se vad suedezii (20 si ceva de cuvinte/expresii care au iesit dominante in urma unui studiu) si ca tema am primit sa scriem 20 si ceva de cuvinte care ne caracterizeaza neamul din care venim.

Daca suedezii se vad: tacuti, cinstiti, creduli, rigizi, vorbesc cu voce joasa, multumiti de sine, retrasi, punctuali, distanti, onesti, stangaci, precauti, independenti, lipsiti de spiritualitate, organizati, chibzuiti, muncitori, inhibati, impaciuitori, calmi, rezervati si plictisitori, eu mi-am vazut romanii ca fiind: vorbareti, cu glas ridicat, deschisi, sentimentali, expansivi, inimosi, ingeniosi, nechibzuiti, imprevizibili, laudarosi, joviali, cu simtul umorului, amuzanti, prietenosi, creativi, le place sa petreaca, critici, individualisti, grabiti, mandri, curiosi, vaicareti.

Ultimul cuvant este motivul iritarii mele de mai sus. Care nu era/e chiar iritare, e mai mult un fel de durere, de suparare, de nemultumire. De ce se bucura lumea atat de tare nu doar ca sunt eu bine, ci si ca am plecat din 'tara aia de rahat'? de ce statusurile de facebook au zilnic 'oameni de rahat, job de cacat, viata grea, am pierdut increderea, viitor de doi bani' printre randuri, desi aceiasi oameni au si o casa, o slujba, o vacanta, un gratar in weekend, prieteni de spritz, un sot, o gagica, o pisica pufoasa? La comentariul urmator, facut la o poza in care zambeam cu micuta mea suedeza: 'pt. cine traieste in Romania- devenita ,,Tara Chipurilor Posomorate"(!!!) - o astfel de fotografie este o adevarata ,,delectare"!Multumim si ne bucuram ca avem ocazia sa vedem si ALTFEL de figuri!!!' am urlat de nebuna in casa: de ce a devenit Romania tara chipurilor triste??? Cine va impiedica sa alegeti sa zambiti, sa va bucurati de lucrurile frumoase si sa realizati cate motive de fericire aveti? Si nu, nu vreau sa aud de basescu, politicieni corupti, birocratie, trafic, sefi cretini, job greu!

Daca textele mele precedente ar fi fost despre cum am curatat sange de pe podele si pereti dintr-o casa unde si-a zburat unul creierii, despre orele pe care le petrec in aproximativ 15 autobuze in fiecare zi in care merg din scoala in scoala la copiii cu care fac romana, despre cate tigari am fumat in cele 53 de minute cat am asteptat in telefon sa imi raspunda o persoana de la informatii de la Migratie, care mi-a spus sec: 'asteapta, ca o sa vina un raspuns. Candva', despre cele doua saptamani in care am trimis emailuri la administratie si nu am primit niciun raspuns, ca apoi sa bat pe la nu stiu cate usi pentru a mi se aproba si pe hartie ceva ce oricum aveam drept sa fac. Daca va spuneam ca ajungem in ultima saptamana inainte de salarii sa mancam paine cu unt si cartofi fierti ca de carne nu mai sunt bani sau daca va povesteam cum, in loc sa asteptam sa faca serpoaicele noastre nu stiu cati pui pe care sa ii vindem pe multi bani, ne chinuim cu tot felul de otravuri si solutii sa nu ne moara toti serpii care au fost infestati cu un parazit odios, si uite cum din cati bani am putea face am ajuns sa ne gandim de unde scoatem banii sa ii facem bine. Si daca va spuneam ca in trei zile s-a stricat motorul la barca, ATV-ul si masina troncane si daca as fi pus poze cu mizeriile de la munca de curatenie, daca imi faceam si aratam poze cu mine smulgandu-mi parul de cate hopuri birocratice trebuie sa trec sau poze din traficul total blocat spre casa, pentru ca un istet a provocat un accident din neatentie, daca v-as fi povestit si aratat toate astea in loc de ce v-am povestit si aratat in ultimele doua luni, v-ati mai fi bucurat de fericirea mea, de viata mea, de zambetul meu? Sau m-ati fi cainat, mi-ati fi spus ca traiesc intr-o tara de rahat si cu multa birocratie, ca sigur sunt nefericita cu omul meu ca doar trecem prin atatea rahaturi. Saraca de Lia!

Dar uite ca am ales sa consider toate cele din paragraful de mai sus ca pe tzantzari vara: enervanti, scarbosi, iritanti, inevitabili. Dar cu siguranta nu voi ajunge vreodata sa spun ca vara e un anotimp de rahat pentru ca exista tzantzari. Asa cum m-am bucurat ca un copil ieri cand am primit in sfarsit raspuns la alergarile mele din ultimele doua saptamani si am multumit celui care mi-a dat raspunsul, mi-am ajutat barbatul sa curatam si sa aruncam ce era in terariumuri si am dat cu ulei si otrava pentru paraziti serpii, dupa care am baut un pahar cu vin si ne-am imbratisat si iubit cand ne-am bagat in pat, m-am bucurat cand mi-au intrat bani in cont dupa munca de curatenie, mi-am gasit timp de citit intre zecile de autobuze, am cantat si povestit cu aia mica in masina blocata in trafic, i-am facut un ceai cald lui David care a stat cateva ore afara la cateva grade si a reparat ATV-ul si schimbat uleiul la masina, l-am invitat la masa pe vecinul care ne-a dat un motor de barca, pentru ca el avea mai multe. Si cand n-am avut bani de fripturi am mancat pyttipanna din 4 cartofi, un rest de carnat si o ceapa, iar la desert am taiat in felii un mar si l-am pus la cuptor, cu zahar si scortisoara.

Si ajung la a treia coincidenta cu subiectul 'cum sunt romanii'. De cateva zile a inceput o campanie a celor cu ciocolata Rom de a schimba 'fatza' romanilor pe net, pentru ca daca scrii pe google 'romanii sunt' primele chestii care ies sunt nasoale (hoti, puturosi, paduchiosi, plus altele in engleza, franceza sau spaniola). Eu nu voi fi cea care spune ca nu ajuta la nimic asa o campanie, din partea mea cu cat invata romanii sa vorbeasca si frumos de romani, cu atat mai bine. Dar am facut un exercitiu si am dat pe google Swedes are si mi-a iesit rude, cold, boring. In suedeza cautarea svenskar är vine cu rezultatele: plictisitori, reci, fricosi. English are ... germans, racist, rude, hated. Si m-am oprit ca nu am mai vazut rostul. Ca mi-a fost clar ca treaba cu trasaturile negative la cautarea pe google nu e doar romaneasca. Asa cum, inca o data, mi s-a dovedit ca romanii se cred prigoniti de toti si, in acelasi timp, cumva mai grozavi decat altii. Deoarece cuvantul ales, romanii sunt destepti, nu arata o decenta si modestie pe care o au altii. Eu chiar cred ca sunt romani destepti, asa cum sunt suedezi, cehi, americani, bulgari, irakieni sau somalezi destepti. Si spun deschis si cu mandrie ca sunt romanca, dar nu spun niciodata ca sunt desteapta, muncesc mai bine ca altii, invat mai bine ca altii, ci ii las pe ceilalti sa vada cum sunt. In primele saptamani la munca nu ma baga nimeni in seama, eram mereu lasata in afara grupului cand ieseau colegii suedezi la o tigara. Si nu o faceau pentru ca eram romanca, ci pentru ca eram noua, nu vorbeam limba lor si nu ma cunosteam. Dupa o luna am inceput sa primesc saluturi, urari de weekend placut si invitatii de mancat la pranz impreuna. Dupa inca ceva timp, oamenii ma imbratiseaza cand ajung la job dupa ceva pauza, imi comenteaza pe facebook, ma invita la petreceri, ma lauda pentru rezultatele la scoala si pentru cat de bine mi-am dat drumul la suedeza. Si nu pentru ca sunt romanca, ci pentru ca sunt eu. Si sunt convinsa ca atunci cand se vorbeste despre chestii negative (prostituate, tigani, cersetori din Romania), colegii mei si oamenii care ma cunosc povestesc despre romanca Lia pe care o cunosc ei. Omul sfinteste locul, e mai adevarat ca niciodata.

Eu imi doresc sa vad pe google, pe facebook, pe strada, in ziare, in viata ca romanii sunt harnici, veseli, glumeti, sufletisti, darnici, fericiti. Pentru ca destepti sunt deja, dar nu realizeaza ca EI decid sa isi vada de treaba chiar si cand seful e idiot, sa isi creasca copiii cu decenta chiar cand vecinii isi etaleaza cele mai scumpe masini si jucarii, sa faca o fapta buna cand cineva mai neajutorat are nevoie, sa zambeasca atunci cand vad ceva frumos, sa fie recunoscatori si multumiti ca au o casa, o familie, prieteni, copii, o slujba, mancare, un gratar si un spritz in weekend. Si mai ales, ca fericirea si bucuria sufleteasca nu depind de basescu, politica, tigani, birocratie, trafic, toate astea sunt doar tzantzari care in niciun caz nu fac vara un anotimp de rahat.

vineri, 11 noiembrie 2011

BlogJuanul meu amuzant

Dupa cum va spuneam acum vreo 2 saptamani, sunt blogerita juriu aspru, dar sever in concursul initiat de Danone, BlogJuan. Finalisti au iesit 5 romantici si 5 amuzanti. Scriu asa de tarziu pentru ca am facut un efort urias de a citi nu doar textele cu care s-au inscris sau linkurile catre texte mai amuzante sau romantice, ci cam 15-20 de texte de pe fiecare blog. Pentru ca eu sunt de parere ca nu poti fi romantic doar cu un text sau amuzant ca ai spus o data un banc bun. Cu parere de rau trebuie sa spun ca niciun romantic nu m-a convins. Nu stiu, oi fi eu mai putin feminina sau mai ciudata, dar pe mine ma cucereste romantismul faptelor, nu al vorbelor, in plus, am preferat intotdeauna barbatul care imi repara masina de spalat si imi monteaza o etajera pe perete fara sa-i spun eu de 1000 de ori, in fata barbatului care boceste cu mine la vreun film. Ca eu oricum nu am plans nici la Love story. Sunt nashpa, stiu.

La amuzanti a fost mai dificil. Pentru ca din start am vrut sa il ocolesc pe Ovidiu Sirb, ca e bloger mai faimos, comenteaza lumea mult pe la el si eu sunt din aia care sustine intotdeauna echipa mai mica si aparent mai slaba. Pe Vlad Cucu l-am eliminat din competitie aproape din start, nu mi s-au parut niciodata cool sau amuzante povestile cu 'uite, frate, cat pot eu sa beau'. Celelalte postari citite sunt decente, dar nimic nu m-a facut sa rad de-adevaratelea. Imi pare rau, Vlad, sper sa nu te superi prea tare pe mine. Radu Augustin a reusit sa ma piarda pe drum si am vrut sa sar direct la final, ca zambetul se transformase in cascat intre timp. Radu, ca de la una care scrie texte lungi, cu tot respectul, mai taie din detalii! Scrii enorm de mult si din pacate, se pierde din savoare astfel. Oricum, trebuie sa imi explici ce te-a facut sa te dai peste cap ca un nebun doar ca sa culegi tu primul bobocul virginal. Din cate stiu de la prieteni si prietene, prima data chiar nu e vreo mare bucurie, de nicio parte. Ba chiar doare! Andrei Gondos, iti multumesc ca mi-ai adus aminte de adolescenta si peripetiile de pe la concerte. Esti simpatic, dar mai ai de lucrat la stil. Nu mult, asa, pe la colturi. Mi-a placut mult sinceritatea lui Daniel Urda, nu multi barbati ar recunoaste ca nu s-au nascut direct asul volanului. Si tu esti simpatic, dar eu sunt vulpe batrana si vreau mai mult.

Si uite ca am ajuns la Ovidiu Sirb. Si am citit, si am zambit, am ras si am chicotit. Si mi-am zis ca as iesi cu baietul asta la un vin fiert ca sa ne batem in povesti si replici, chit ca e asa celebru si il citesc 35 de milioane de romani. Ca are un umor pe gustul meu, ca poate face si din rahat bici, poate fi si subtil in ironii. Sper sa ajungi la Amsterdam si sa ne povestesti despre parcurile si bicicletele de acolo. Ai votul meu, mey amuzantu-le!

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Diverse disparate

* De cand lucrez cu copiii si aici si merg in atatea scoli, observ si ma bucur ca, daca va fi sa am un copil, va face parte din sistemul acesta de invatamant. Dupa 14 ani de lucrat in Romania cu copii de diferite varste, ajunsesem deja la concluzia ca, desi ne batem in continuare in piept cu caramida ca romanii au cultura generala gratie sistemului de invatamant, nu ca strainii ignoranti care nu stiu nimic, copiii care imi treceau prin maini erau tot mai confuzi, derutati si obositi de respectivul sistem. Nici nu stiau ceva concret, nici nu se bucurau, nici nu stiau ce le place sa faca. Simt practic zero, perspective de a face ceva dupa terminarea a 12 clase, la fel de zero. Aici copiii nu au multe materii, nu stiu sa rezolve ecuatii cu 3 necunoscute din clasa a 6-a, nici nu turuie anii de domnie ai nu stiu carui rege. Dar inca de foarte mici, de la dagis (gradinita) stiu sa se descalte cand vin de afara inauntru, se chinuie singurei sa se imbrace/dezbrace, se joaca afara, merg in plimbari in padure, stiu de la cativa anisori sa faca din putina plastilina, culori si hartie tot felul de animalute, jucarii si cadoute de Craciun, sunt creativi si deseneaza superb. Iar cei mai mari, dupa terminarea a 10-12 clase se pot angaja in diverse joburi practice, pentru ca din timpul scolii se face practica si invata si sa dea cu pensula, si sa faca curatenie, si sa aranjeze marfuri pe raft sau sa lege firele de la motorul unei masini. Cativa se duc la facultati, se fac avocati, ingineri si doctori. Dar cei mai multi intra in paine imediat dupa scoala, pentru ca societatea suedeza functioneaza foarte bine cu cateva elite, coordonatori si proiectanti, dar mai ales cu o forta de munca impresionanta si foarte bine pregatita, mai ales practic.

* Am cunoscut doi unchi de-ai iubitului meu, doi neni extraordinari. Unul are 85 de ani, Stig, 50 de kile cu tot cu ambalaj si zici ca acum se prabuseste. Dupa care incepe sa vorbeasca. Despre politica mondiala, economie, Europa, despre faptul ca facebook-ul l-a obosit ca avea prea putina informatie reala si prea multe prostii, asa ca si-a anulat contul. Am ramas cu gura cascata cand i-a explicat altcuiva de la masa care e treaba cu broadband-ul. M-am simtit cu adevarat onorata cand mi-a spus ca vorbesc extraordinar de bine suedeza in atat de scurt timp si ca abia asteapta urmatoarea intalnire sa mai dezvoltam problema politicii europene, ca in sfarsit si-a gasit un interlocutor pe masura. Cel de-al doilea erou al meu, Evert, are 89 de ani si pescuieste, umbla cu masina toata ziua si are cel mai minunat zambet din lume. E insurat de 64 de ani cu Ulla, dar cand am fost la el acasa mi-a zis ca aici locuieste el cu Inga (joc de cuvinte suedez, Inga fiind un nume, dar si inga=nimeni), pentru ca sotia lui sufera de dementa senila si e internata la un azil. Nu il mai recunoaste, a chemat si politia o data, spunand ca e un strain la ea. Dar el o viziteaza zilnic si ii duce un buchetel de flori. Si este iubirea vietii lui.

* Intre 9-20 noiembrie se va desfasura Stockholm Film Festival. Si in fiecare zi cand merg cu autobuzul ma bucur de posterul festivalului: profilul lui George Pistereanu
(care anul trecut, tot aici, a primit premiul pentru rol masculin), in filmul lui Catalin Mitulescu 'Loverboy'. E tare, tare fain sa vezi si astfel de bucati de Romania, nu doar tiganii din metrou care cersesc si canta la acordeon, dupa care injura porcos ca suedezii sunt chitrosi. Sper sa vad si eu filmul lui Mitulescu si le tin pumnii sa mai plece acasa cu ceva premii.

* Printre foarte multii clienti intalniti cu jobul meu de facut curatenie si igienizare dupa incendii, inundatii sau altele, madam Börjesson imi va ramane mult timp in memorie. Am fost sa-i aranjam superbul apartament de 4 camere, dupa un incident cu ceva mancare uitata pe aragaz. Madam are 92 de ani, ne-a intrebat de 10 ori cine suntem si de la ce firma, nu a retinut niciun nume, dar ne-a povestit despre sotul ei mare medic stomatolog, acum dus, despre calatoriile in toata lumea sau despre pranzurile cu familia regala, din vremurile de glorie. Toata casa ei era un muzeu, cu niste detalii extrm de scumpe si de bun gust. Cu o biblioteca impresionanta. Ce a fost extrem de obositor pentru noi si fascinant cand m-am gandit la ea si cei 92 de ani ai ei, a fost ca madam stia exact unde si cum trebuie sa fie fiecare obiect. A trebuit sa scot din biblioteca nu stiu cate carti, pentru ca nu am fost atenta la faptul ca acea carte X trebuie sa fie pe raftul cu carti de dragoste, ca Vilhelm Moberg nu are cum sa stea pe acelasi raft cu Hjalmar Söderberg (nu mai stiu exact de ce, dar stiu ca mi-am facut temele acasa si am aflat cine e unul si cine e celalalt). Nici in bucatarie fetele nu au scapat de scosul si repusul fiecarui borcanas asa cum trebuie. Geniala a fost madam cand ne-a spus foarte serios ca ea nu a avut niciodata atatea pauze ca noi (in program de 9 ore, noi avem 7 ore si 45 min de munca, doua pauze de 15 min de cafea si una de 45 de pranz). Cand am intrebat-o ce a muncit, ne-a spus hemmafru (casnica). Tough job! In ultima zi de lucru la ea ne-a rugat sa o ajutam sa se decida cu ce sa se imbrace cand merge la vizita la doctor: cu jeansii albi si camasa rosie, plus poseta si pantofi asortati sau cu rochia verde-albastru, in conditiile in care ea vrea neaparat sa se dea cu rujul chanel rosu pal. Mda, cand o sa ajung la 92 de ani sper sa fiu madam Börjesson.

* Saptamanile astea m-am mai uitat la tv, ceea ce nu mai facusem de multa vreme. Nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut ca Robinson (varianta suedeza a reality-show-ului Survival) si lectiile de supravietuire ale lui Bear Gryll de pe Discovery sunt sponsorizate de Dacia Duster. Cool.

* Inchei cu cea mai tare stire auzita vreodata in viata mea. Eram in masina, pe drum spre Norrland unde am pescuit. Si pentru ca e o zona in care de obicei nu se intampla nimic (asta pentru orasenii agitati, obisnuiti cu incidente dramatice zilnic). Radio local. Stirea zilei, spusa pe un ton foarte serios. O profesoara de la scoala X din localitatea Y a dus ideea de protest la extrem, urcandu-se pe o masa din sala de mese si efectuand un dans erotic. Femeia era profund suparata de calitatea proasta a mancarii, mai ales a clatitelor servite in acea zi. Dansul a fost executat cu toate hainele pe ea si nimeni nu a fost ranit. Cine isi inchipuie ca Suedia nu e un loc amuzant, se inseala amarnic! Pupez.

joi, 27 octombrie 2011

BlogJuan pentru baieti romantici si amuzanti

Stimati spectatori si telespectatori, urmatorul anunt este adresat in prima instanta domnilor. Domni mai romantici sau mai amuzanti, va invit cu mare placere sa va inscrieti in concursul initiat de Danone, BlogJuan, cu un text in care dovediti cat sunteti de romantici (detalii aici) sau de amuzanti (detalii aici). Dupa care eu si alte vreo 49 de blogerite care facem parte din juriu ne vom alege favoritul si il vom sustine pana in panzele albe ca sa castige o calatorie la Paris (castigatorul categoriei Romantici) sau la Amsterdam (castigatorul categoriei Amuzanti). Va promit ca voi fi aspra, dar severa in alegere, ca apoi sa fiu cea mai mare sustinatoare si adoratoare a alesului.
Va astept cu drag si interes sa va inscrieti. Hai, baietii, ca puteti!

vineri, 21 octombrie 2011

1 an

Am sunat-o aseara pe iubita mea Adriana sa ii multumesc ca exista in viata mea, si sa-i spun ca acum un an, la ora 19, imi ajungea trenul in gara din Stockholm, iar ea ma astepta pe peron, cu un balon galben si unul albastru. Si multa iubire. Pe 18 octombrie 2010 ma puneam la drum cu o geanta mare cu boarfe si un rucsac. Plecam din tara nu in vacanta, ci ca sa o iau de la capat in Suedia. Daca atunci nu puteam raspunde clar si concret de ce plec, acum dupa un an nici atat. Acolo aveam un apartament pentru care nu plateam chirie, un job care ma seca de orice dram de bucurie, dar aveam un job fata de multi cunoscuti, o masinuta si mai ales, familia si prietenii. Dar eu personal nu imi mai gaseam locul acolo si asta a atarnat tare greu in balanta. Plecam fara a avea asigurat un job, o casa, nimic. Dar aveam ceva special: prietenia unui om deosebit, Adriana. Care nu doar m-a luat de la gara cand am ajuns, ci m-a ajutat cu primele cazari, cu primele acte si mai ales, cu primele cuvinte de incurajare, de care aveam nevoie ca de apa in desert. Mi-a spus doar atat: nu vreau sa-mi multumesti, ci doar sa reusesti, pas cu pas, sa iti faci o viata decenta aici. Aseara mi-a spus cel mai frumos lucru din lume: draga mea, sa tot ajuti oameni ca tine. Sunt mandra de tine. Iti dai seama cate ti s-au intamplat si cate ai realizat intr-un an?

Dupa un an de zile, multe lucruri se limpezesc si pot vorbi calm si sincer, nu pentru a ma explica in vreun fel, ci pentru ca cei care citesc sa inteleaga intregul tablou. Acum un an am plecat din Romania cu cel cu care eram intr-o relatie de vreo 3 ani. O relatie frumoasa, amuzanta, calda, pe care nu o voi regreta niciodata. Dar ce nu am spus niciodata pana acum cu voce tare, relatia asta nu mai era nici asa calda, nici asa amuzanta cu vreo cateva luni inainte sa plecam. Dar am crezut ca putem pleca ca si prieteni, sa ne ajutam la inceput. Diferenta dintre noi a fost ca eu am plecat 100% decisa sa ma zbat, sa ma agit, sa imi fie greu ca apoi sa imi fie bine, el cred ca a plecat ca intr-o aventura si atat. Nu a facut click cu orasul, cu tara, cu oamenii (si click-ul asta e extrem de important), nu a simtit ca e cazul sa se agite mai tare, asa ca a decis sa se intoarca, la trei luni de cand ajunsesem. Relatia noastra sentimentala nu mai exista, dar a mai stat inca o luna si un pic (ACUM pot gandi asa, atunci eram prea bulversata) ca sa ma ajute cu jumatate din cheltuieli, purtandu-se bizar si chiar urat vizavi de mine ca nu cumva sa ma gandesc sa il intorc din drum. Cand a plecat, eu deja incepusem sa muncesc si sa castig niste bani, imi vedeam de scoala, aveam deja cativa prieteni. Viata mea era aici si nu mai avea nicio legatura cu a lui. Cand am inchis dur niste capitole numite 'prieteni' am fost pe de-o parte acuzata ca sunt geloasa ca ei se vad cu fostul meu intors in tara, pe de alta mi s-a spus ca ce bine ca am plecat dintre ei, ca oricum eram in plus. Eu de fapt realizasem ca nu imi mai aduc nimic bun in viata, nu imi mai sunt prieteni nici macar cu numele.

Pe David l-am cunoscut in vara lui 95, cand am fost in vacanta in Suedia, cu fratele meu. Eu aveam aproape 18 ani, el 29. Si a fost prima mea mare iubire. A venit in Romania de multe ori in anul care a urmat, drumurile costau mult, eu nu am mai primit viza de la ambasada suedeza, as fi putut fi cu el doar prin casatorie, ceea ce suna odios, ori o iei, ori o lasi. Si aveam doar 18 ani, eram un copil inca. Multi ani am crezut ca a disparut ca magarul in ceata, am suferit cumplit si m-am maturizat brusc, in plus, de atunci nu mi-am mai dorit niciodata sa ma casatoresc. Dupa vreo 7 ani am aflat emailul lui si i-am scris, mult mai relaxata, deja trecuse atata timp. Asa am aflat ce s-a intamplat de fapt. Nu i-am spus niciodata ca ani de zile am visat la ceva teoretic banal: sa imi beau dimineata cafeaua cu el, in casa lui. Si nici ca m-am intrebat de un milion de ori cum ar fi fost daca... Ne-am mai scris de cateva ori in urmatorii ani, nimic special. Asta vara, exact in focurile pregatirilor de plecare, dar si in mijlocul primelor dubii majore vizavi de omul cu care urma sa plec din tara, dupa aproape 3 ani de cand nu ne mai scrisesem, am primit un email de la David. Era singur de vreo 2 ani jumate, lucra tot cu copiii, crestea si vindea tot serpi si soparle, viata lui insemna fetita lui de 5 ani. Si ii era dor de mine si visa ... Nu am luat mesajul asta ca pe un semn, pentru ca eu nu credeam in semne. I-am raspuns amical ca, sa vezi coincidenta!, vin in Suedia cu prietenul meu, sa ne facem o viata acolo. Mi-a raspuns ca si cu barbat si 10 copii pe langa, el vrea sa ma vada, macar pentru un minut, dupa 15 ani de zile. Si ne-am vazut, la vreo luna dupa ce ajunsesem aici, la el acasa, eu cu Razvan alaturi. cand mi-a spus ca are o vulpe care ii vine sa manance langa terasa, nici asta nu am luat-o ca pe un semn. L-am regasit, cu aceeasi voce calma si blanda, cu aceiasi ochi calzi. Si au explodat in mine toate sentimentele tinute bine ascunse timp de 15 ani. Ma sufocam. Dar in ciuda faptului ca eu si Razvan dormeam deja in paturi separate si mai aveam ceva doar asa, din rutina, nu mi-am permis nici macar sa ma gandesc la David 'dar cum ar fi daca'. Pentru ca inca nu rezolvasem tot ce era de rezolvat si pentru ca mai presus de orice sunt loiala omului cu care sunt impreuna, pentru o luna sau 3 ani. Dupa ce am ramas singura, David m-a cautat, m-a invitat sa ne vedem. Am refuzat sistematic, timp de trei luni. Pentru ca nu vroiam nici sa traiesc in trecut, dar mai ales pentru ca aveam nevoie de timp pentru mine, sa ma bat cu demonii personali. Cand urlam de singuratate, teama, intrebari, prin februarie, martie, aprilie, cel mai usor mi-ar fi fost sa ma agat de el. Dar n-am ales niciodata calea cea mai facila, asa cum nu m-am agatat niciodata de cineva.

Cand ne-am vazut, in cele din urma, la sfarsitul lui mai, eram un om linistit, impacat cu mine si alegerile mele, cu viata mea. Si mi-a aratat toate pozele, scrisorile si prostioarele pe care i le trimisesem eu cu 15-16 ani in urma, si mi-a povestit cu amanunt intamplarile prin care trecusem amandoi cu atatia ani in urma si mi-a spus, cu glas sugrumat, ca desi si-a vazut si el de viata, a mai iubit, si-a mai impartit viata cu alte femei, are un copil pe care il iubeste mai presus de orice, eu sunt marea iubire a vietii lui si nu a incetat niciodata sa viseze la fata lui cu ochi caprui. Iar acum eram langa el, iar, fara stresul ca in cateva ore trebuie sa fuga la aeroport. Eu nu am spus mai nimic, pentru ca nu imi venea sa cred cate sentimente imi alearga nebune prin cap si inima, nici nu stiam ca le am ascunse in mine. Si pentru prima data de cand plecasem din tara, mi-am permis sa ma relaxez total si sa ma simt in siguranta in bratele lui. Si de data asta am inteles toate semnele si am crezut, pentru prima data in viata mea, in destin. Si toate filmele romantice cu oameni care se regasesc in timp, cu o dragoste la fel de puternica, nu mi-au mai parut prostioare si dulcegarii ieftine. Pentru ca traiam intr-un astfel de film. Si traiesc in continuare, dupa 5 luni. Si o iubesc pe fetita lui ca si cum ar fi a mea, ea imi adoarme in brate si ma pupaceste si in toate desenele pe care le face exista mama, tata si Lia. Si spre deosebire de filmele sau realitatea in care fosta este o scorpie ticaloasa, in filmul meu fosta este o tipa grozava, cu care vorbesc aproape zilnic, care mananca la masa noastra sambata sau ne invita la cafele si prajituri la ea, cu care am vorbit ca isi doreste sa cunoasca si ea un tip de treaba. Ei sunt familia mea de aici si abia astept ca si micuta mea fiica suedeza sa o cunosca pe iubita mea Mara si familia mea din Romania. Pentru ca de vorbit pe skype au facut-o de cateva ori, dar abia asteapta sa se joace si real, in limba comuna a copilariei.

La sfarsitul lui ianuarie, adica acum 9 luni, ma apucam de invatat limba suedeza. In februarie deja ma apucam de primul job, cel cu stransul si curatatul dupa incendii, inundatii si alte dezastre si nu prea mai ajungeam la scoala. Dar invatam acasa si ma ambitionam sa nu o dau in engleza la munca, pentru a invata in fiecare zi cate ceva. Si la sfarsitul lui august, imediat dupa vacanta de 6 saptamani, am terminat primele doua nivele de scoala si m-am apucat de cizelare. Acum vorbesc in fiecare zi, la munca, magazine si acasa, desi inca mai folosesc si engleza, iar romana cu ai mei, cu Adriana si cativa prieteni romani, plus la noul job. Din septembrie am inceput un job care va dura, din pacate, doar 4 luni, e doar 30% de norma, dar imi place la nebunie si sper sa ma ajute ca experienta si pe viitor. Sunt profesoara de limba romana pentru copiii care au unul sau ambii parinti romani, in kommuna Nacka. Statul suedez pune la dispozitie copiiilor care au alta limba materna decat suedeza ore pentru a isi imbunatati sau a nu-si uita limba materna. Si uite asa am ajuns sa imi fac jobul visurilor mele, cu 16 copii in 12 scoli, multa alergatura, dar si multa placere. Si ne jucam, desenam, povestim, le-am dus sa vada pe viu o broscuta, o soparla si un sarpe micut, am facut poze si ne-am imprietenit. In paralel, pentru ceva extra bani, mai muncesc din cand in cand si vechiul job.

Ce s-a mai intamplat anul asta? Ceva foarte important, pentru care trebuie sa-i multumesc din tot sufletul iubitei mele cumnate Cati. Care a reusit sa ne faca, pe mine si pe fratele meu, sa ne rezolvam problemele care atarnau dureros de greu intre noi de ani de zile. Unele prietenii s-au filtrat de la sine, altele s-au intarit. Mi-e cumplit de dor de mama si de tata, care tocmai anul asta au trecut prin niste probleme de sanatate iar eu nu am fost acolo langa ei. Si nu imi doresc decat sa simta si sa stie ca muncesc, trag, ma zbat, astept acte si ma lupt cu birocratie si problemele inerente de inceput de drum, dar sunt bine, sunt in siguranta, sunt iubita si fericita.

Saptamana asta m-am gandit mult la ce s-a intamplat in anul ce-a trecut. Si de-aia le-am asezat acum asa pe lung si detaliat. Pentru ca toate sunt intamplari din viata mea, din cartea pe care o scriu. Si m-am gandit la ce s-a intamplat anul asta in timp ce mancam cu David si aia mica, care de luni pana miercuri dimineata sta cu noi, in timp ce discutam foarte serios (cel putin ea era foarte serioasa) despre numele pe care i-ar placea sa le aiba fratii ei (m-am emotionat foarte tare ca numele de baiat ales de ea e exact cel pe care il alesesem eu de curand, la o poveste cu David, fireasca, despre cum ar fi ca la anul...), in timp ce ii reamenajam camera roz, de fetita de 6 ani, si faceam un panou cu multe poze cu ea, mama, tata si Lia, in timp ce ma odihneam aseara pe canapea, la el in brate, si el imi spunea ca sunt visul lui implinit si e cel mai fericit om din lume.

Pentru tot ce mi s-a intamplat bun si frumos in ultimul an vreau sa multumesc in mod special unor oameni de aici: Adriana, parintii ei, Linda care a avut incredere sa imi inchirieze apartamentul ei cand nici numere personale sau sperante de job nu aveam, Alinei care m-a ajutat sa gasesc primul job si mi-a oferit prietenia ei fara rezerve, desi abia ne cunoscusem. Si minunatului meu David care m-a adus 'acasa'. Cu lacrimi in ochi si mult dor le multumesc din suflet parintilor mei, pentru tot ce au facut si fac pentru mine, lui Cristi si lui Cati, verisoarei mele Roxi, prietenilor care m-au ajutat intotdeauna cu un gand bun si o vorba calda, Cristina, Mircea, Camil, Raluca, Gabi, Mihai, Raluca, Vio, Mire si Daniela si atator altora. Si voua, celor multi care imi cititi povestile si imi lasati cate un mesaj frumos. Doamne, sunt un om tare bogat!

vineri, 14 octombrie 2011

Romania dupa aproape 1 an

Iar imi incep un text spunand ca il aveam in cap de vreo 3 saptamani, doar ca de data asta pur si simplu nu am avut timp sa il pun pe blog. O saptamana in Romania a insemnat multa munca inainte si dupa, pentru a ne putea permite aceasta pauza. Ne-am intors direct in agitatie cu pregatirile pentru iarna (da, e pe drum deja), eu cu alergaturi pentru noul job pe care l-am inceput (revin cu detalii), scoala si vechiul job, plus multe altele. Asa ca sper sa ma iertati ca am ramas atat de mult in urma.

In primul rand, ca sa fiu sincera, trebuie sa spun ca daca nu imi era asa de dor de ai mei, de mama si tata, de Mara, frate-meu Cristi si draga mea Cati, pe care nu ii mai vazusem de aproape un an, cel mai probabil nu m-as fi grabit sa fac vizita asta. Nici nu refuzam ideea, dar nici nu muream de vreun dor anume. Prima impresie? Cu bune cu rele, Romania/Bucurestiul arata si sunt mai ok decat ma asteptam, decat ii descriu cunoscutii si necunoscutii pe bloguri, articole, comentarii. E adevarat ca nu am avut treaba cu administratia, dar de cand am treaba cu acest segment special de lucratori ai statului in Suedia, am ajuns la concluzia ca birocratia si capetele patrate nu exista doar in Romania.

In schimb am mers foarte mult cu masina, prin Bucuresti, pe afara, la toate orele zilei si noptii. Si aici mi-am intarit parerea pe care o aveam de dinainte sa plec: 80% din problemele din traficul bucurestean si romanesc sunt cauzate de oameni, de participantii la trafic. In Stockholm am stat blocata in trafic si 30 si 45 de minute, dar nu am auzit un claxon, nu am vazut pe nimeni sa mearga pe banda de autobuz ca e mai jmecher, iar de cate ori am vrut sa schimb banda am dat semnal si am fost lasata de cel din spate. Si nimeni nu se crede mai prost decat ceilalti ca face treburile astea. Cat despre parcari, ce sa spun? In Stockholm nu exista ideea de a lasa masina, nici macar pentru 1 minut, pe vreun bulevard. Si nu, nu te asteapta o mega parcare la fiecare colt de strada, din contra, poti uneori sa gasesti un loc de parcare la mare distanta de locul unde vrei sa mergi. Se parcheaza pe langa trotuar pe anumite stradute, dar platesti. Si nu putin. Mergi la supermarket, ai intre 1 si 3 ore de parcare gratuita, dar neaparat pui in geam un fel de ceas de carton pe care ai indicat la ce ora ai lasat masina. Nu faci treaba asta, amenda. Mergi la cineva in vizita, ai o zona unde se pun masinile oaspetilor, dar niciodata prea aproape de unde ai tu de mers, in plus, parcarea se plateste. cei care stau la bloc platesc pentru un loc de parcare aproape de casa. In concluzie, orice fel de parcare se plateste. Oriunde, oricand.
In Bucuresti si unde am mai iesit din oras nu am platit nicaieri, dar am dat ture de blocuri si cladiri ca sa gasesc loc de parcare fara riscul de a bloca, stanjeni. Am dat voie tuturor celor care au semnalizat ca vor sa se bage in fata mea, n-am claxonat niciodata, nu m-am bagat pe linii de tramvai sau pe strazi cu sens interzis, am mers fix cu viteza care era indicata. Si ar fi trebuit sa ajung relaxata unde aveam de ajuns. Dar n-a fost asa. Pentru ca ma durea capul de cate claxoane total inutile mi-au spart urechile, aveam inima in gat de cata frica am inghitit vazand cum imi vin din fata, pe sensul meu, cretini care erau prea buni ca sa stea in coloana de pe sensul lor, nauca de cat de haotic se conduce. Si sa mor de m-am gandit vreo secunda ca toate astea se intampla din cauza dictatorului de basescu si a incompetentilor de politicieni sau ca aici se conduce decent pentru ca exista familie regala.

Cainii de pe strazi, morti, vii sau plini de scabie, mi s-au parut mult mai multi ca acum un an. Nu inteleg cum se mai poate lupta pentru dreptul acestor animale extrem de chinuite de a nu fi eutanasiate, dar lasate sa fie calcate de masini, mancate de raie si capuse, dar astept pe cei care ies in strada sa imi explice punctual. Si nu, nu e un misto, sunt foarte serioasa. Sa mi se explice cum e mai bine pentru un caine sa umble hamesit si bubos printre masini fata de a i se curma suferintele cu o injectie.

Ce m-a lovit intr-adevar ca o problema foarte serioasa este calitatea aerului. Dupa aproape un an aici, cu atata vegetatie si masini cat mai putin poluatoare, dupa 2 zile in Bucuresti aveam ochii iritati, muci si stranutam isteric.

In rest, drumuri reparate, poduri finalizate, mancare, bautura, tigari la mai putin de jumatate din preturile de aici, benzina si motorina la aproape jumatate. Si nu, salariul meu si al lui David la un loc nu e cel putin dublu fata de al multor cupluri pe care le cunosc, e ceva mai mic. Asta ca sa mai risipim din povestile cu 'dar si la ce salarii au ei!'.

Ce am scris mai sus sunt constatari, nu critici. Si, oricum, eu m-am dus in Romania pentru cu totul altceva. Sa ii vad, pup si stau la povesti cu ai mei dragi. Si prieteni reali si faini. Cu care am incins sprituri si dansuri la nici o ora dupa ce aterizasem, pana dimineata. Am dansat pe Dark Lady al lui Cher cu Raluca, asa cum dansam de cand eram copile, si cu Cristina si Mika ca in Club A, unde ne punea Mircea muzici speciale pentru noi, m-am pupacit si prostit cu dragul meu Camil, am stat la povesti cu Nick si Boeru, cu Dan si Pagy, si am primit bomboanele si tortul pe care le mancam cu Gabi acu multi ani cand lucram impreuna. Si am mai baut ceva sprituri si dupa ce au plecat musafirii, cu Cristi si Cati si am ras si ne-am bucurat. Si m-am umplut de drag si fericire sa-i am pe toti alaturi, sa ma (re)vada alaturi de omul cu care mi-au trebuit ceva ani sa ma regasesc si sa fiu eu, omul care le-a spus pe rand prietenilor mei cat de mult ma iubeste si cat de norocos e sa aiba asa o fata ca mine in viata lui.

Si m-am mai umplut de zambete, drag si bucurie cand m-am intalnit la cafele, barfe si povesti cu cele mai faine gagice, blogeritele mele cu care faceam evenimente, vedeam filme, adunam haine si bani pentru copilasi. Si am primit flori frumoase si cercei cu broaste si esarfa si floare de pus in cap. Sunt tare bucuroasa ca v-am vazut Sana, Nina, Shmeny, Ciupercuta, Raluca, Rontziki, Ada, Marmotzica, Mirona, Zazuza. Si am mancat sarmale si mamaliga cu trei tipi grozavi, Escu, CdMitroi si Bogdanic. Nici o umbra din amintirile fostului job nu mi-a stricat fericirea de a ma vedea cu fetele mele drage, Vio, Ralu, Dana si Mire. Si am strans-o in brate pe micuta Stefania si pe cea mai puternica femeie din lume, Nina. Din nefericire, toate pozele facute cu aparatul meu s-au pierdut, asa ca imi raman pozele din cap.

Mi-am vazut si rudele, vara-mea Roxi care mi-a fost vesnic aproape de cand am plecat, Andreea si Alexandra, nepoatele mele frumoase, varu-meu si piticul lui Sasha, Jeni, Mishu, matusa-mea Nuti care ma citeste mereu si se bucura pentru mine, Liviu, varu-meu Dragos venit din Canada dupa vreo 10 ani, Neli, vara-mea Cristina care asa m-a strans in brate la despartire!

Mai aveam multi oameni de vazut si pupat, as fi vrut sa stau mai mult cu mama si cu tata, sa simta si mai mult ca sunt bine, pe drumul meu, sa beau mai multe cafele si povesti cu Cati, sa dansez si sa ma joc mai mult cu Mara. Daca ajung cumva la iarna, cu siguranta voi sta mai mult cu ei. N-a fost deloc usoara despartirea de ei, dar a fost tare placuta reintalnirea cu fetita blonda si dragalasa care ne-a sarit de gat la intoarcere, bagatul in patul nostru, facut focul in camin.

Mi-a spus David ceva zilele trecute care m-a facut sa imi dea lacrimile de fericire: 'For me Romania is beautiful. It's your parents garden, your brother's house, your family's smiles, your friends being so happy to see you again. For me Romania is my beautiful girl with the most beautiful brown eyes that sits besides me in my sofa, like I dreamt for 15 years and now it's for real'.

joi, 15 septembrie 2011

Prima mea vara suedeza

Am in cap textul acesta de mai bine de 2 saptamani, dar nu l-am scris din superstitie. Pentru ca, daca anul trecut draga mea Adriana imi scria la sfarsit de august ca a venit toamna in Suedia, anul acesta vara suedeza ne-a mai rasfatat cu soare si frumos si in septembrie. Si mi-a fost teama sa nu o gonesc cu scrisul meu.

Vara suedeza e speciala. Scurta, dar intensa. Ca un orgasm mult asteptat. Imi ramasese in cap de acum 16 ani, de la prima vizita in Suedia, tocmai de-aia cand am decis sa vin aici anul trecut, am venit la sfarsit de octombrie, ca sa iau toate relele la un loc: acte, casa, job, frig, iarna. Si ca sa ma pot bucura din plin dupa aia.

Vara mea a inceput in mai, cand au fost primele zile cu mult soare si peste 20 de grade, cu parintii mei in vizita si cu regasirea iubirii mele. Chiar daca nu cred ca am plecat in prea multe zile fara un pulover sau un hanorac pe mine la prima ora dimineata, vara asta mi-a fost tare pe plac. Cu soare cald, dar nu prea fierbinte, cu ploi putine si cu lumina. Ah, lumina! Ma trezeam la 5 dimineata cu soarele deja in geam, imi beam cafeaua pe terasa uitandu-ma la veverite si ascultand pasarelele. Un sentiment de pace deplina.

In iunie a fost Midsommar, cu flori in par, weekend prelungit, veselie si mult alcool. Deh, asta e traditia, deci m-am adaptat.

Desi am muncit cam toata vara, cu doar 10 zile de vacanta, in niciuna din zile nu am venit acasa ca sa ma trantesc pe canapea la televizor. Am fost la picnic, la pescuit, la plimbare prin padure, la povesti si gratare cu prietenii. Pana seara tarziu, stat doar afara.

Cele 10 zile de vacanta le-am petrecut ceva mai in nord, in Sundsvall, in iulie. Casute de lemn, flori, iarba perfect tunsa, grasa si verde, apa, nopti roz. Nu albe, ci roz. Sa ma duc la culcare la ora 1 noaptea pe o lumina rosiatic-albastruie si sa ma trezesc pentru un pipi la 3 dimineata pe lumina galbui-verzuie, sa nu traiesc nici macar un minut de intuneric deplin si negru, mi s-a parut o minune. Si am pescuit la lumina lunii si am zambit norilor de vata de zahar roz si nu mi-a trebuit nici internet, nici televizor, nici telefon. Si am fost fericita. Am petrecut cele zece zile in mijlocul familiei lui foarte suedeze, ne-am rasfatat cu trezit dimineata tarziu si baut cafeaua pe malul apei, ne-am iubit ca adolescentii in padure si ne-am umplut sufletele de noi.

La sfarsitul lui iulie mi-am sarbatorit cele 9 luni in Suedia cu o masa romaneasca si cei mai dragi oameni aproape. Salata de vinete n-a iesit cum trebuie ca vinetele au alt gust aici, dar ciorba de perisoare acrita cu bors (la plic, dar asta e situatia) din Romania si palinca trimisa cu dedicatie tot de acolo au fost asa cum trebuie. Si carnatii cabanosi gasiti intr-un magazin sarbesc au avut exact gustul potrivit.

Pe la mijlocul lui august am sarbatorit Kräftskiva, adica am mancat la greu raci si am baut iar tarie. Deh, traditia!

De vreo doua saptamani ne agitam sa taiem si aranjam lemnele pentru caminul care ne va incalzi la iarna care vine tare repede si brutal aici, diminetile sunt cetoase si reci, seara bate vantul de te taie, ploua aproape zilnic. A venit toamna si pana la vara urmatoare mai e tare mult. Dar imi place sa cred ca port vara in suflet chiar si cand sunt -20 de grade afara. Oricum, noi doi vom mai fura un pic de vara cu cateva zile petrecute in Romania, unde abia acum e vremea si temperatura care-mi plac mie.
Dar prima mea vara suedeza imi va ramane mereu speciala si tare draga. Vara mea de fericire.

luni, 15 august 2011

Va cer un mic ajutor

Oameni buni, nu v-am mai spus de mult de copiii si oamenii care au nevoie de ajutorul nostru. Unii dintre voi ati continuat sa faceti gesturi frumoase si va multumesc. Acum va rog sa faceti un mic efort, un gest care inseamna enorm, pentru doua persoane care de mult nu mai sunt doar cazuri pentru mine, ci oameni dragi sufletului meu. E vorba de Bianca si de Stefania.

Bianca implineste pe 21 august minunata varsta de 18 ani, o varsta care ar trebui sa fie a viselor, a aripilor intinse, a sperantei. Bianca se lupta cu o boala ticaloasa, amitrofie spinală progresivă, sindromul Kugelberg-Welander și al II-lea diagnostic hernii intraspongiloase T11 si L14, iar parintii ei muncesc si trag ca niste nebuni ca sa aiba ce sa-i puna pe masa Biancai si surorii ei Vicki. Dar eu imi doresc ca macar de ziua ei Bianca sa fie fericita, sa primeasca un cadou si un tort. Mama ei nu are din ce sa-i cumpere cele necesare. Asa ca va rog pe voi, daca doriti si puteti, sa trimiteti in contul mamei Biancai cat puteti: 10 lei, 20 de lei, 10 euro (exista si cont in Euro). Adunati, orice banuti conteaza. Si impreuna vom face o bucurie nu doar Biancai, ci si mamei ei care se lupta ca fiica ei sa zambeasca.

Raiffeisen Bank – Agenția Valu lui Traian, județul Constanta, titular cont Velichea Maria
RON: RO 70 RZBR 0000 0600 1100 8342
EURO: RO 47 RZBR 0000 0600 1103 4655 Cod SWIFT: RZBR ROBU

A doua papusica pentru care va cer ajutor e Stefania, micuta operata la esofag care va mai avea mult de tras pana sa poata fi un copil cu totul normal si sanatos. Pe 23 august face si ea 2 anisori. Are nevoie de lapte si alimentatie speciala, care costa foarte mult, iar ai ei, in special bunica Nina sunt depasiti de situatie. Si in cazul lor, orice ajutor inseamna foarte mult.

Conturile: ING Bank Sucursala Giurgiului, titular cont Dumitraşcu Niculina
Cont Lei: RO12INGB0000999901600322
Cont Euro: RO54INGB0000999901632255

Pentru orice detalii sau intrebari, scrieti aici sau pe mailul meu si va raspuns imediat. Va multumesc din suflet in avans. Toate bune.

marți, 2 august 2011

Despre firescul meu de zi cu zi

Aseară am adormit în cârâit de greieri, după ce am speriat cu lanterna doi bursuci și am aruncat niște oase vulpoiului. M-am trezit azi dimineață la 5 ca să mă pregătesc să plec la muncă și mi-am băut cafeaua pe terasă, urmărind o veveriță sărind acrobatic din creangă în creangă. I-am spus omului meu iubit cu care m-am regăsit după 15 ani că ne auzim mai târziu, poate ieșim la o plimbare cu ATV-ul, că îl iubesc, iar el mi-a răspuns drăgălășenii. Asta după ce găsisem un bilețel pe cafetiera pregătită doar să apăs pe buton cu alte vorbe frumoase. Totul în suedeză. Și e atât de firesc!

Acum un an de zile vă povesteam că m-am trezit speriată de liniștea din jur. Firescul meu de atunci includea bormașini în pereți la 2 noaptea, uși de lift trântite, oameni care păreau veșnic agresivi și arțăgoși, pe stradă, la magazine. Până acum un an scriam de doamnele amabile de la poștă, de casiera amabilă de la nu știu ce magazin, tocmai pentru că erau lucruri neobișnuite. Parcă și noi eram agresivi, de multe ori fără motiv real. Și, din păcate, era ceva firesc.

Îmi aduc aminte că de câte ori apăreau în presă statistici referitoare la calitatea vieții, în care Suedia era printre primele și România printre ultimele, inevitabil erau cunoscuți care comentau "păi, la ce salarii au ăia, e normal să trăiască bine". De 9 luni de zile trăiesc și muncesc în Suedia, iar calitatea vieții mele s-a îmbunătățit considerabil, în ciuda faptului că n-am ajuns până acum cu bani de la un salariu la altul. Și am destui cunoscuți care, după facturi, rată, mâncare, transport nu prea mai rămân cu nimic. Și atunci?

În București conduceam zilnic și de la prima oră, de când mă chinuiam să ies din parcare minute în șir pentru că doar dacă forțam puțin reușeam să ies, altfel nimeni nu îmi dădea voie, mă apuca o durere de cap care se amplifica cu fiecare claxon, isterie, înjurătură, mutră acră. Aici am început să conduc de ceva vreme mașinile de la muncă (dube mari în general) și, deși am prins de multe ori blocaje exact ca în București, nu am auzit niciun claxon, am fost lăsată de fiecare dată să schimb și câte 3 benzi odată (încă am probleme cu orientarea), iar de câteva ori am avut în spate un cârd de mașini care au așteptat cuminți și cu calm să parchez eu mastodontul pe câte o străduță îngustă. Nicio agresiune, niciun factor de stres. Pentru că oameni ăștia realizează că nu vor ajunge mult mai devreme dacă nu te lasă să te bagi în fața lor și că nu rezolvă nimic dacă se isterizează și claxonează în traficul blocat.

Și acolo mie îmi venea firesc să zâmbesc și portarului de la muncă, și casierei de la magazin și acriturii de la bancă, doar că rareori primeam înapoi același lucru. Aici mi-e firesc să zâmbesc și să salut șoferii de autobuz care îmi mulțumesc că mi-am scanat abonamentul și fac treaba asta cu toți cei care se urcă, mi-e firesc să scuz pe loc fără măcar o încruntătură pe cel/cea care din greșeală m-a călcat sau m-a lovit cu geanta în autobuz, pentru că și eu sunt scuzată cu un zâmbet dacă fac asta accidental. Mi-e normal și firesc să zâmbesc și să schimb câteva vorbe cu casierii din magazine care zici că beau apă cu drogul fericirii, așa de amabili și luminoși sunt, deși și ei muncesc multe ore pe zi, cu zeci de clienți. Acolo era ceva normal ca toată lumea să se plângă de muncă, ce nasol și de rahat e, aici toată lumea e recunoscătoare că o are.

După aproape 12 ore de când plec dimineața de acasă (2 ore și ceva dus-întors, 8 ore munca, 1 oră pauzele), mă întorc la omul meu (m-am mutat deocamdată parțial, în curând cu totul - și da, e atât de firesc!) care mă așteaptă, tot după o zi de muncă, să ieșim la un pescuit sau cu micuța lui la un picnic, atunci când o avem aici. Și sunt mămică 2-3 zile pe săptămână, îmi vine firesc să mă joc, să o spăl, să o șterg, să îi tai mâncarea în farfurie, să o pup și să o țin noaptea în brațe până adoarme și începe să ne dea pumni și genunchi în coaste. Și chiar dacă nu voi fi probabil cea mai bună prietenă a celei care îi este mamă, am discutat firesc despre tortul de ziua micuței și despre cum și câte zile va sta cu noi și câte cu ea, iar pentru că petrecerea a fost în casa tatălui fetei, adică a iubitului meu, eu am fost considerată gazdă și mi s-a mulțumit pentru tot ce am făcut. Firesc și natural.

Atât de firesc mi-a spus el că 15 ani de pauză au fost mai mult decât de ajuns, că e cazul să fim împreună de-adevăratelea, în casa noastră, cu deciziile noastre, cu grijile și bucuriile noastre, încât aproape m-am speriat de ideea că există și bărbați pe care nu-i apucă paranoia că ți-ai adus mai mult de o periuță de dinți în casa lor, asta însemnând că vrei să-i legi cu lanțuri. Dar mi-a trecut repede. Și am învățat foarte repede să îmi fie firesc să și aud cât de mult sunt iubită (pe suedeză, română și engleză), fără să-l facă asta să fie mai puțin bărbat. Din contră. Și dacă acolo era firesc să-mi hrănesc motanul și la ai mei câinii, aici hrănim șerpii exotici, șopârlele gecko și cameleonul, pentru că el e alergic la câini și pisici, în plus din reptile se fac și bani frumoși. Și dacă acolo era normal să feresc câinii vagabonzi cu mașina, aici trebuie să fiu atentă la căprioare care traversează strada.

Mi-a scris de curând o prietenă: "mă uitam la pozele tale din suedia și mă gândeam că trebuie să-ți zic ceva: nu știu de ce, dar parcă te potrivești mai bine în peisajul de acolo decât în cel de aici. mi s-a părut că e ceva ciudat de când ai postat primele poze. aici făceai notă discordantă cu oamenii; acolo, deși nu semeni cu ei, te integrezi ff bine în imagine." Au trecut 9 luni de când am ajuns în Suedia și am sărbătorit asta cu prietenii mei români, suedezi, brazilieni, cu palincă și ciorbă de perișoare cu borș de la mama. De fapt, sinceră să fiu, simt că mi-am sărbătorit locul meu de aici. Pentru că trebuie să o spun, cu riscul de a supăra sau deranja, dar fără să simt nevoia să demonizez ceva din trecut sau să idealizez ceva din prezent, viața mea din România e atât de departe! Și da, chiar simt că locul meu e aici, firesc, normal, că mă aștepta să îl ocup de acum 15 ani când am cedat din cauza birocrației și a vârstei prea fragede. Mai am multe de rezolvat, cu învățat limba, cu actele, cu multe. Dar deja nici nu mai știu ce să răspund când sunt întrebată de ce am venit aici, pentru că mi se pare firesc să fiu aici.

Sincer îmi pare rău că nu scriu mai des, că nu mai stau de povești pe chat, dar nu îmi pare rău că nu mai stau pe net, ci că mă bucur de fiecare minut de lumină ca să trăiesc. Și dacă vă gândiți la mine, ce-oi mai face, să știți că sunt la pescuit sau la un picnic, că stau la un pahar de vorbe la iazul artificial și hrănim somonii, că mă dau cu ATV-ul pe coclauri. Și mi-e firesc de bine.

miercuri, 20 iulie 2011

Miercurea fără cuvinte 9

Noapte de vară suedeză. La pescuit de noapte (ora 12-1), 400 de km nord de Stockholm, în Norrland.







Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

joi, 30 iunie 2011

Vulpea sălbăticită și fericită

Dragii mei, să mă iertați, dar eu mai răruț pe net. Că după ce vin de la muncă prefer să mă bucur de vreme frumoasă, lumină până seara târziu, iar în weekend fug într-un loc frumos unde cresc somoni, unde vin ziua căprioare și seara bursuci și vulpi să caute de mâncare. Am descoperit cu mare încântare că vulpea urbană, care 33 de ani a crezut doar în beton, mașini, blocuri și zgomot, adoră să se trezească în ciripit de păsări, să își bea cafeaua cu ochii la copaci, iarbă și animăluțe, nu se plictisește în barcă la pescuit, își umple plămânii de viață pe o stâncă în mijlocul apei într-o liniște de început de lume.

Și mai e ceva. De o lună și ceva trăiesc o poveste care dacă mi-ar fi fost povestită sau aș fi văzut un film, aș fi strâmbat din nas ironică: așa ceva nu există, a luat-o pe coclauri scenaristul. Pentru că de ani de zile spuneam sceptică: "nu mai cred în spiriduși și zâne". Ei, bine, pentru că trăiesc pe viu și personal povestea asta, am reînceput să cred cu tărie în ei. Ba și în elfi și trolli. Nu intru în detalii, pentru că sunt prea personale, dar spun doar atât: doi oameni se pot regăsi și după 15 ani dacă le e pe undeva scris să se reîntâlnească. Și deși nu voi regreta sau șterge nimic din cei 15 ani, simt cum s-au topit parcă și sunt iar la 18 ani: îndrăgostită, iubită și fericită. Doar că acum nu mai aștept pe nimeni la aeroport și nici nu mai plâng că nu primesc viză. Pentru că acum sunt aici, prin alegerea mea și puterile mele.

Să mă iertați că nu am mai venit în vizită, că nu am mai comentat, că nu mai apar pe mess, să știți că nu v-am uitat și în septembrie cu siguranță dau un semn când vin în vizită. Dar dacă vă spun că sunt bine, sănătoasă și fericită, mă iertați? Vă pupez!

vineri, 17 iunie 2011

Leapșă personală

Am ochit de ceva vreme o leapșă faină la Bia, dar abia acum am avut timp să o aprofundez. Mi-a plăcut că e o completare la o leapșă mai veche. Mi-ar plăcea să o luați mai departe, să vă uitați un pic (mai mult) în voi și să vedeți ce răspunsuri frumoase și uimitoare vă ies.

Iubesc – cu pasiune, fără restricții, inhibiții sau limite

Cresc – cu grijă copilul din mine, să nu se maturizeze prea tare niciodată

Pacătuiesc – că încă mai am gânduri negative uneori, că nu-mi folosesc tot timpul pentru a face ceva bun și folositor, ci lenevesc uneori. Dacă spun că păcătuiesc că fac amor fără să fiu căsătorită sper că înțelegeți că glumesc :D

Citesc - mai nou, cărți pentru copii în suedeză :) Și mult mai mult decât o făceam în România

Cred – în mine, în oameni, în puterea gândului bun

Mimez – hmmm. Probabil că mi-ar ieși să mimez cam orice, că mi s-a spus că aș fi actriță bună, dar nu văd rostul.

Visez - mult, fără să pierd contactul cu realitatea.

Cer - sinceritate, decență și loialitate.

Frumos - subiectiv

Deștept - e cel care realizează cât de mult mai are de învățat

Femeile - can't live with them, can't shoot them (Al Bundy :D)

Sex vs Dragoste - sarea și piperul. Or fi mâncăruri ok doar cu sare, altele ok doar cu piper, dar cele mai bune feluri au și sare și piper.

Detaliile - fac diferența

Istoria - ne ajută să ne pregătim pentru viitor

Tentația - dacă n-ar exista, ar trebui inventată

Greșesc - când sufăr pentru lucruri care nu merită, când uit că răspunsurile la întrebările mele sunt chiar la mine

Durerea – reality check

Suferința - prea des întâlnită

Singurătatea – poate fi cea mai grea suferință

Ce contează – noi contăm

Viața – “life is like a box of chocolates, you never know what you're gonna get" :)

Luați cu încredere, e de ajuns pentru toată lumea. Weekend fain!

luni, 6 iunie 2011

Vulpea celebritate in presa

Sunt onorata si incantata sa ma laud ca m-a prins cireasa mea preferata, Sana, la povesti si intrebari despre Suedia si experienta mea. Va invit cu placere sa cititi. Pupez

miercuri, 1 iunie 2011

Miercurea fără cuvinte 5

Schimbarea gărzii la Palatul Regal din Stockholm. Un omagiu adus căluților care suferă în România ...







Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

joi, 26 mai 2011

Povești, copilărie și magie

Dragilor, vă aduceți aminte ochii măriți de încântare când vi se spunea câte o poveste, când erați copii? Și cât de mult visați și ce lumi fabuloase vă imaginați? Mulți dintre voi aveți copii, nepoți, pitici adorabili în viața voastră. Și cu siguranță fac ochii mari când li se spun povești frumoase. Că tot vine 1 iunie, m-am gândit să vă zic de minunata inițiativă a Elizei de a scrie povești personalizate pentru copiii din viața noastră. Eu i-am comandat deja o poveste (sper eu că va fi cu pisici) pentru adorata mea Mara, de care mi-e tare dor, deși ne vedem des pe skype.
După cum scrie și Liza la ea pe blog, fiecare copil va avea propria poveste, specială. Iar prețul este mai mult decât ok, eu așa zic: 15 lei de poveste. Mai multe detalii găsiți la Liza.

Și dacă Liza face povești personalizate, să nu uităm că există clasicii care ne-au bucurat copilăria: frații Grimm, Ispirescu, Creangă. Toate poveștile astea magice le puteți găsi adunate frumos pe un site de care m-am îndrăgostit la prima vedere: Povești pentru copii. Plus desene animate cu Tom și Jerry și alte minunății.

Acum nu mai aveți motiv să spuneți că nu găsiți sau nu ați cumpărat cartea de povești, pentru că vin poveștile la voi. Așa că luați-vă o pauză de la viața agitată de oameni mari și bucurați-vă, alături de copiii voștri, de povești și magie.

Dacă vă era dor de noi :)



Și de o melodie genială. Vă pupez!

vineri, 20 mai 2011

La 7 luni - jurnal de Vulpe emigrantă

De ce nu la 6 luni? Păi, pe 20 aprilie, când se făceau 6 luni de când am plecat din România, mă uitam cu ochii în lacrimi la lună, așteptând răspunsuri la dureri și temeri și mă simțeam mai singură și mai tristă ca niciodată. Trăiri normale pentru un om plecat din zona “de siguranță”, încă la început de drum, resetarea la statutul de "single", dublată de resetarea planurilor de emigrare de una singură, dezamăgirile de la prieteni, dublate și ele de un răspuns agresiv și urât care m-a făcut să realizez că nu m-am înșelat în decizia de a închide acele capitole (recunosc, că ar fi fost mai puțin dureros să mă fi înșelat), vremea era încă neprietenoasă, la școală au fost zile libere, peste toate, nu a fost nici de muncă (eu am contract de tip "zilier", dacă nu e de treabă, nu mă duc și nu sunt plătită, așa cum și eu dacă nu am chef sau am treabă, le spun că nu merg). Așa că pe 20 aprilie, în loc de 6 luni de emigrare, mi-am "sărbătorit" a treia depresie din viața mea. Nu cu țigări și alcool ca prima dată, nu cu condus agresiv și ușor sinucigaș și cu dărâmat pereți și renovat casa ca a doua oară, ci mult mai calm, cu boceli, holbat la lună, filme și bomboane. Eu, care nu am fost niciodată vreo lunatecă, am stat de vorbă, i-am plâns și m-am uluit de frumusețea ei mai mult ca niciodată în viață. Ce e bine la căderile astea e că am de unde să mă ridic. În plus, am descoperit cu bucurie că nici picată, speriată și singură, printre zecile de "dar ce o să fac cu...? dar cum o să reușesc să ...? dar o să pot vreodată să vorbesc cum trebuie?", nu a apărut niciodată întrebarea "de ce oi fi plecat?", regretele că am făcut-o sau gândurile să mă întorc. Lia aia veșnic veselă, optimistă, pozitivă și încrezătoare a reapărut (plecase în vacanță vreo câteva săptămâni), m-a luat în brațe și mi-a spus că nu e cazul să mă simt vinovată că n-am chef de învățat, că e absolut normal și omenește să mai fiu și tristă și să plâng.

Dar nu avea rost să vă încarc și pe voi cu prostiile mele, că doar nu era cazul de vreo sinucidere în masă sau vreo boceală în grup, nu? De-aia nu am zis mai nimic.

Luna 7 a început cu Paștele, pentru prima dată fără ai mei, dar alături de niște oameni speciali, care m-au invitat alături de ei cu multă dragoste și căldură. Și a ieșit și soarele și s-a făcut frumos afară, au explodat narcisele și lalele. Și au venit părinții mei la mine. Ah, dacă ar ști cât de mult bine mi-au făcut, s-ar muta cu mine :) Cu ei au venit și lucrurile bune. Am reînceput să muncesc. Pe scurt, ce muncesc eu: dacă e vreun incendiu sau inundație sau deranj mai mare într-o locație, noi mergem după pompieri/primul ajutor și evaluăm pagubele, împachetăm ce mai poate fi salvat și recuperat, curățăm pereți, podele, la sediul firmei curățăm și recondiționăm (mobilier, vase, cărți, etc), apoi dăm înapoi clientului lucrurile curate și parfumate. Lucrăm cu echipament special, mănuși, produse cât mai puțin dăunătoare și frumos parfumate. Cea mai dură treabă a fost la un depozit care arsese, unde am curățat niște țevi enorme care fuseseră cândva acoperite de vată de sticlă și niște pereți înalți acoperiți de tablă afumată. Cea mai drăgălașă treabă a fost la o bătrânică în casă, unde i se afumaseră un pic lucrurile de la o lampă și am curățat cărți, albume de fotografii și colecția de păpuși. Ne-a servit cu cafea și prăjiturele. Și mi-a umplut inima de bucurie și căldură când ne-a zis la sfârșit "vă mulțumesc că mi-ați făcut iar casa frumoasă". Pentru cei care poate strâmbă din nas, trebuie să vă spun că descopăr o voluptate deosebită în munca fizică, pe care nu o bănuiam să existe. În momentul actual al vieții mele, nu aș da munca pe care o fac pe o muncă la birou. Nebună, nu? Ei, bine, mă învață lucruri nebănuite despre mine, iar spiritul meu are coloana mai dreaptă ca niciodată. Colegii mei, marea majoritate suedezi, toți vorbitori de suedeză, sunt niște drăguți și simpatici, mă ajută, au răbdare cu mine să mă exprim eu cu toate mâinile și cu cele 30 de cuvinte suedeze pe care le știu, îmi explică cu atenție, așa că am doar de câștigat din jobul ăsta. Ca să nu mai zic că mă încurajează mereu, mă întreabă de ce am făcut la teste la școală, mă laudă că învăț repede și muncesc în același timp.

Printre muncă, stat cu ai mei, plimbări, am bifat o primă reușită educațională. După 3 luni și 3 săptămâni de când m-am apucat de cursurile de suedeză, deși profesorul îmi spusese că am nevoie de minim 6-8 luni să termin primul nivel, mi-am dat examenul și nu doar că l-am luat cu bine, ci și cu cea mai bună notă și lucrare din grup. La examenul oral am povestit despre prietena mea Adriana și am dialogat cu un coleg chilian despre diferențele dintre vecinii din țările noastre și cei de aici. Am avut ce vorbi! Am primit și răspuns de la instituțiile pentru studii medii și superioare de aici cum că studiile mele din România sunt recunoscute și ok și în Suedia.

Deși tot nu sunt capabilă să mă exprim cât aș vrea să exprim, am început să vorbesc din ce în ce mai mult în suedeză și să înțeleg în fiecare zi câte un pic mai mult. Sunt capabilă să cer la restaurantul chinezesc de peste drum mâncare fără ardei iute, că sunt alergică, să îi explic măcelarului tunisian că am nevoie de organe de miel ca să fac ceva specific românesc de Paște (drob), să cer explicații despre cum să ajung într-un anumit loc. Am râs în hohote chiar ieri la o povestioară foarte amuzantă a unei colege de muncă despre un amic de-al ei care a avut un incident în trafic. Și am citit și prima carte în suedeză. Se cheamă Urăsc pupatul! (Jag hatar pussar!) și da, e o cărticică pentru copii despre un motan urâcios care tare îmi aduce aminte de Miqui al meu.

În rest, am călătorit frumos, am mâncat supă cu tăieței și șnițele făcute de mama mea iubită, m-a răsfățat tatăl meu iubit cu cadouri și cumpărături pe banii lui (săru mâna!), am băut palincă bună (te pup, Dana, mulțumesc!), am făcut poze frumoase.

Și am mai făcut ceva. Pentru prima dată în viață m-am decis să nu îmi mai fac planuri, măcar o perioadă. Să mă bucur de traiul de la o zi la alta (a nu se confunda cu de pe o zi pe alta). Să nu mă mai gândesc mai departe de "mâine muncesc/merg la școală/lenevesc/mă duc la gym". Să nu mă mai zbat și să nu dorm noaptea că nu știu ce casă o să găsesc din toamnă, în cât timp o să pot vorbi mai bine încât să mă apuc poate de alte cursuri sau când o să găsesc un job mai pe pregătirea mea. Nu de alta, dar sunt convinsă că nu o să ajung să dorm în gară, la un moment dat mă voi trezi că turui fără probleme în suedeză, iar jobul e ca și cu iubirea, apare mai mult când e să fie, nu când te dai peste cap să-l găsești. Un singur plan am. Să fiu ok și să ajung prin România un pic, prin toamnă. Să mai stau cu ai mei. Și să mă văd cu oameni care chiar merită. În rest, que sera sera. Și dacă tot am dat-o pe franțuzisme, am primit o dedicație superbă de la Virtualkid, melodie ale cărei versuri nu le înțeleg în întregime, dar îmi merg la inimă și simt că mi se potrivește cumva rotmul și tonul. Poate îmi traduce cineva exact ce înseamnă "Passe, passe, passera la dernière restera".

Cam atât la 7 luni. Mâine începe luna 8. E sâmbătă. Dorm mai mult și o să beau cafeaua pe balcon, cu floricelele mele, la soare. Mai mult de atât nu fac planuri. Să fim sănătoși! Puss och kram!