Despre valori, toleranta, egalitate sexuala si copii

Atat Planul de invataman prescolar, cat si cel scolar suedez se bazeaza pe Legea Invatamantului care, printre altele, prevede ca educarea in prescoli/scoli are ca scop dobandirea si dezvoltarea de catre copii a cunostintelor si a valorilor. O misiune de baza a prescolii/scolii este de a comunica si ancora in copii respectul si intelegerea pentru drepturile omului si valorile democratice de baza pe care este cladita societatea suedeza. Inviolabilitatea oamenilor, libertatea si integritatea individului, toti oamenii au aceeasi valoare, egalitatea dintre sexe, precum si solidaritatea cu cei slabi si vulnerabili sunt valori pe care scoala le va promova activ si permanent in lucrul cu copiii.

Suedia este o tara unde agresiunea fizica asupra copiilor la scoala a fost interzisa prin lege in 1958, a doua tara dupa Norvegia, agresiunea fizica asupra copiilor de catre parinti/adulti a fost interzisa prin lege in 1979 (pentru cei care doresc mai multe detalii despre cum a fost introdusa legea, ce a urmat, cum s-a ajuns ca 30 de ani mai tarziu sa existe doar cazuri izolate de copii batuti, aveti aici un link in engleza). Tot Suedia este tara care si-a deschis portile imigrantilor de vreo 70 de ani, este prima tara care a eliminat homosexualitatea din lista bolilor, dupa ce din 1944 relatiile homosexuale nu mai erau considerate ilegale, din 1994 cuplurile de acelasi sex se pot inregistra ca oficiale, cu aceleasi drepturi ca si cuplurile heterosexuale, din 2009 cuplurile de acelasi sex se pot casatori (chiar si religios), iar din 2003 atat cuplurile LGBT (lesbian, gay, bisexual, transsexual) cat si LGBT single pot infia copii, in aceleasi conditii ca si cuplurile sau persoanele singure heterosexuale. De asemenea, lesbienele au acelasi drept la inseminare ca si femeile heterosexuale. In Suedia exista 1,5 milioane de persoane cu diferite dizabilitati, politicile in domeniu bazandu-se pe concepte de democratie si demnitate. Suedia este una din cele mai avansate tari in materie de egalitate intre sexe.

Cum invata copiii la prescoala/scoala despre valorile democratice ale societatii in care traiesc? Inca de la 1 an, cand pot intra in sistemul educational, copiii sunt invatati sa ridice manuta si sa spuna stop/nu cand alt copil "impinge granitele". Copiii foarte mici, care trebuie schimbati de scutece, de ex., nu sunt luati pe sus, hai sa te schimb, ca ai facut pe tine, ci se discuta cu ei. Daca un copil refuza (de cele mai multe ori pentru ca nu e foarte familiarizat cu persoana respectiva sau pentru ca e in mijlocul unui joc), trebuie sa i se respecte dreptul la refuz. Pana la urma, este o treaba foarte delicata care reprezinta parte din relatia (de intimitate si incredere) care se creaza cu pedagogii. Cand se intampla cate un conflict intre copii, pedagogii discuta cu cei in cauza: ce s-a intamplat, ce ai simtit, de ce ai facut asa, pe un ton cat mai neutru, pentru a nu victimiza/acuza, ci pentru a-i face pe copii, chiar si foarte mici, sa inteleaga de ce sa reactioneze cand se simt agresati, cum se simte celalalt cand este agresat, cum se poate rezolva conflictul. E adevarat ca pedagogii nu au cum sa fie "acolo" de fiecare data cand se intampla, dar este dovedit faptul ca acei copii care au luat parte la discutii in mai multe cazuri, ajung sa poata discuta cu ceilalti copii si in lipsa pedagogilor.

Copiii invata de foarte mici despre diversitate, despre a fi "diferit/altfel" si "la fel" in acelasi timp. Imaginea alaturata (dintr-o carte de copii) este doar un exemplu despre cum pot invata copiii ca Samira are batic, vorbeste arabeste si ii place inghetata, Ken are nasul mare, gura mica si ii plac bomboanele, Anna are frizura cu tepi, par albastru, ochelari, fata alba si ii plac masinutele de curse, Amir are parul cret, pielea bruna, e in scaun cu rotile si ii plac pisicile, etc. dar ca in interior aratam cu totii cam la fel, cu 2 rinichi, inima, plamani si asa mai departe.

Copiii invata din carti de povesti ca si fetele pot fi curajoase si bataioase si le place sa joace fotbal, ca si baietii plang si le place sa faca prajituri, ca mama lui Malin se casatoreste cu Lisa, ca mama are un nou prieten sau ca o pereche de doi girafi (doi masculi) infiaza un pui de crocodil, cum poate fi situatia in familie cand apare un nou fratior. In acelasi timp citesc si despre aventurile lui Pippi Longstocking (probabil cel mai iubit personaj de poveste, atat de catre baieti cat si de fete, personaj care desi a ajuns celebru in toata lumea, a fost primit cu ceva rezerve cand s-a "nascut" tocmai pentru ca iesea din tiparele si normele vremii care spuneau cum ar trebui sa fie o fata), si carti cu printese si printi, cu pisici si alte animalute. Cand sunt ceva mai mari (cum e fetita noastra de 7 ani), pot afla despre cum se fac copiii tot din carti adaptate varstei lor, fara berze si seminte fermecate inghitite de mamici. 

Despre egalitatea intre sexe voi vorbi ceva mai mult, pentru ca implica si o anumita abordare teoretica in practica pedagogica. Perceptiile si practicile atat pedagogice, cat si de parenting, au o puternica traditie in psihologia dezvoltarii, care la randul ei este bine infipta in teoriile moderniste (esentialiste, in special), despre care am mai vorbit si in textul anterior, ale carei teorii si supozitii (unele extraordinare, altele discutabile, altele prea generale) au fost adoptate la nivel de societate, in viziuni si atitudini, ca un discurs dominant, pana au ajuns la nivel de adevaruri universale si general valabile. Rezultatele a numeroase studii au constatat ca personalul didactic descrie adesea baietii si fetele ca fiind opusul fiecaruia, au asteptari diferite de la ei si reactioneaza diferit ca raspuns la compotamentul fetelor si al baietilor, conform unor stereotipuri despre cum baietii si fetele "ar trebui sa fie".

Care sunt unele din aceste credinte, aceste teorii pe care "le stim", "adevarurile" in functie de care actionam? Se "stie" ca fetele se joaca in pereche, baietii in grup, fetele sunt atente la nevoile altora, baietii la ale lor, fetele sunt apreciate pentru ceea ce fac, baietii pentru ce sunt, fetele vorbesc devreme si folosesc multe cuvinte (astfel ca si adulti vorbesc mult cu ele), baietii vorbesc mai tarziu si folosesc putine cuvinte ( astfel ca adultii le raspund la fel), fetele trebuie sa fie bune, cuminti si amabile, baietilor li se permite sa "intinda coarda", "ca asa sunt baietii", fetele sunt mai atente la detalii si mai artistice, baietii mai tehnici, fetele primesc mai multe aprecieri, baietii sunt corijati mai des, fetele isi manifesta sentimentele si au nevoie de mai multa consolare, baietii isi exprima mai rar sentimentele si nu au nevoie de asa multa alinare.

Care sunt raspunsurile adultilor, ca atare? Exemple culese in urma studierii si documentarii in diferite prescoli. Fetele sunt intrebate mai des "este X prietena ta cea mai buna?", baietii "puteti sa il primiti si pe X intre voi, sa fiti o gasca mai mare de prieteni". Fetele "ce frumos ai desenat/modelat", baietii "ce viteaz esti! ce curajos esti". Fetele (la iesirea din prescoala, copiii se imbraca, baietii sunt "manati de la spate" cu "hai, mai repede" si nu li se spune nimic cand isi lasa aruncate lucruri, fetele se grabesc si ele si lasa cate ceva in urma lor): "voi sunteti mai ordonate, o sa incepeti si voi sa lasati dezordine in urma voastra?". Unei fete (1 an si 8 luni) care impinge un baietel "nu se face asa ceva, tu esti draguta si nu impingi, hai mangaie-l ca sa nu mai fie suparat". Cateva minute mai tarziu un baietel (aceeasi varsta) impinge un alt baietel. Reactia pedagogului, catre cel impins "hai, nu fi suparat acum, ca nu s-a intamplat nimic, nu asta a fost intentia". Doua fetite alearga in sala de joaca, dupa cateva secunde un pedagog le spune "nu se alearga inauntru! Sunteti fetite, sunteti cuminti, va puteti juca cu altceva, mai frumos". In aceeasi sala se iau la intrecere 2 baieti, raspunsul pedagogului vine dupa mai bine de un minut: "mai incet cu galagia". La o masa mananca pedagogul cu 4 baieti si o fata, copiii au intre 1 an si 6 luni si 1 an si 8 luni. Pedagogul: "fetele mananca de obicei mai frumos, se murdaresc mai putin, de-aia fetita sta central, ca un exemplu". Doi baieti, 3 ani, iau din dulapul cu haine si costume doua rochite, se imbraca si incep sa se invarta si sa rada. Pedagog/copii: "dansati? /da, suntem printese la bal / dar voi sunteti baieti, nu puteti sa fiti printese, sunteti printi/ nu era de-adevaratelea, doar ne prefaceam", isi intrerup jocul si scot rochitele. O fetita cu o cutie pe cap, calare pe un calut de lemn "eu sunt astronaut si zbor in racheta!". Pedagogul zambeste si spune "eu cred ca esti in parcul de distractii si dupa aia mergi acasa si faci clatite, sa mananci cu prietenele tale".
Teoriile traditionale/moderniste sunt puse sub semnul intrebarii de perspectiva postmodernista. Dezvoltarea si identitatea copilului nu sunt vazute ca urmari/consecinte psihologice si biologice pornite din diferite faze de dezvoltare sau abilitati interioare esentiale, ci ca rezultat al interactiunilor sociale, existand astfel posibilitatea/oportunitatea unei multitudini de cunostinte, abilitati si identitati care coexista. Copiii sunt vazuti ca "subiecte multiple" care devin si sunt facuti de altii sa devina diferiti in medii si contexte diferite, prin procese independente, contradictorii si complexe. Ceea ce este perceput ca "feminin" sau "masculin" ar trebui vazut ca acces la diferite discursuri (= systems of thoughts composed of ideas, attitudes, courses of action, beliefs and practices that systematically construct the subjects and the worlds of which they speak - teoria discursurilor lui Michel Foucault).

Din perspectiva postmodernista, copilul se pozitioneaza in relatie cu conditiile si normele/incadrarile pe care le ofera diferite contexte si medii. In acelasi timp se pozitioneaza in cadrul unui numar de discursuri despre ce este si ar trebui sa fie o fata/un baiat. Nu voi intra acum mai adanc in aceste teorii, doar pe scurt voi mentiona faptul ca aceste teorii nu vad sexul ca esential, nu considera esentiale diferentele fiziologice dintre femei si barbati, ci utilizeaza conceptul de "gen" pentru a descrie evolutiile sociale, culturale si istorice in ceea ce inseamna a fi femeie sau barbat/fata sau baiat. Este un concept ce subliniaza conditiile sociale ce formeaza femeile si barbatii/fetele si baietii si care influenteaza tiparele comportamentale.

Egalitate intre sexe/egalitate de genuri inseamna ca toti oamenii sa aiba parte de aceleasi mijloace, obligatii si drepturi indiferent de sex, NU inseamna ca baietii sa fie fete, fetele baieti sau toti identici, inseamna o largire a rolurilor, a ceea ce este vazut ca feminin si masculin, crescandu-le astfel fetelor si baietilor, barbatilor si femeilor spatiul de actiune.  Poezia din poza alaturata este tradusa in suedeza si poate fi vazuta la intrarea in multe scoli si prescoli (din cartea de colorat Girls will be boys will be girls de Jacinta Bunnell si Irit Reinheimer).

In lumina ideilor si cerintelor din legea invatamantului si programelor (pre)scolare, fiecare prescoala si scoala are un plan de actiune in ceea ce priveste egalitatea dintre sexe, pedagogia de gen. Atat in teorie, cat mai ales in practica, prin oferta de material si comportamentul vizavi de copii, pedagogii au obligatia de a permite atat fetelor cat si baietilor sa isi lucreze si exerseze abilitatile pentru ca pe termen lung sa aiba posibilitati multiple de a alege. Asta nu inseamna sa fie schimbati copiii, ci sa le fie oferit un continut de informatii si comportamente din care atat baietii cat si fetele au de castigat, in egala masura. La nivel de prescoala si scoala (nu isi aleg materiile care sunt pentru toata lumea, ci pot alege materiale, povesti, texte, etc) copiii au posibilitatea sa aleaga ce vor sa faca, cu ce vor sa lucreze/sa exploreze (nu vor exista activitati "pentru fete" si "pentru baieti"), cu ce si cu cine vor sa se joace (materialele mai mult sau mai putin codate "pentru fete"/"pentru baieti" vor fi puse la dispozitie in aceeasi masura), atat fetele cat si baietii vor avea posibilitatea sa se intreaga in diferite competitii, sa incerce diferite activitati sportive (dans, gimnastica, fotbal, catarat, etc), isi pot alege ce imbracaminte doresc (in cele mai multe prescoli si scoli exista costume diferite cu care copiii se pot juca), li se va oferi posibilitatea sa se exprime in egala masura, atat verbal cat si sentimental. 

Cel mai dificil si sensibil este de schimbat modul de a vedea si a gandi si actiona al adultilor, dupa cum am scris mai sus. Pedagogii merg la cursuri, seminarii si prelegeri unde sunt invatati sa isi foloseasca tonul vocii (NU mai moale si mai cald si cu exprimari "ce fetita draguta si cuminte esti!" cu fetele si mai glumet-dur cu baietii si exprimari de genul "salut, barbate! ce faci campioane?" etc), sa nu foloseasca copiii mai linistiti/tacuti si "cuminti" ca exemplu pentru ceilalti. Copiii vor primi acelasi spatiu si timp de exprimare, indiferent de sex. In diferite ocazii, vor exista discutii cu copiii in care acestia vor povesti ce cred si gandesc despre ei insisi si cum ii vad pe ceilalti. Cu cat avanseaza in varsta, se trece de la povestioare si carticele despre diversitate, parinti de acelasi sex, divort, etc. la discutii si dezbateri, seminarii si activitati cu teme diverse (imigrare, culturi diferite, LGBT, feminism, contraceptie, drept de vot, egalitate intre sexe, democratie, drepturi si obligatii, valori, etc), cu specialisti in domeniu, sportivi de marca (de ex fotbalistele care sunt in topul international), scriitori si artisti (cu background de imigranti, homosexuali, alte religii, culturi sau culori ale pielii), persoane cu diferite handicapuri, etc.

In toate aceste activitati si abordari pedagogice, parintii sunt implicati si informati de la inceput si vor fi permanent conectati si implicati, atat prin informari formale saptamanale/lunare, cat si prin participare directa (parintii au dreptul de a participa o zi intreaga la scoala, alaturi de copii, exista zile profesionale, cand parintii vin si povestesc despre slujba pe care o fac, etc). 

In Suedia exista si scoli (nu de stat sau comunale, ci independente, cu finantare privata) cu anumite directii (religioasa, gen-neutrala, in special pentru copiii din familii cu parinti de acelasi sex), la fel cum exista scoli Waldorf sau Montessori, dar toate scolile sunt obligate sa respecte cerintele din Legea invatamantului si Planul de invatamant (pre)scolar. 

Suedia nu este o tara perfecta, fara conflicte, in care lumea se pupa pe strada cu toata lumea si nimeni nu se cearta vreodata cu altii. Exista si manifestari extremiste, si discriminari legate de sex, religie, culoarea pielii, statut de imigrant, dar exista absolut tot timpul si dezbateri (si chiar foarte aprinse uneori) pe tot felul de subiecte, imigranti, multiculturalism, toleranta, sexualitate, feminism, educatie, piata muncii, politici sociale si se iau masuri. De 30 de ani copiii, acum ajunsi adulti si parinti, nu mai sunt batuti aproape deloc (procentul a scazut de la 90 la 10%, iar acesti 10% primesc pedepse corporale rar si foarte rar), homosexualii, bisexualii si transexualii isi pot exprima liber identitatea, pot lupta pentru drepturile lor de 30 de ani, femeile sunt in numar tot mai mare in politica si absolut toate ramurile sociale si profesionale, toate slujbele sunt deschise atat barbatilor cat si femeilor, 70% din populatie sunt atei sau nu au convingeri religioase. In acelasi timp, Suedia este una din tarile cu cea mai mica rata de criminalitate, cat si una in care numarul de persoane implicate in actiuni caritabile este foarte mare. A, si ca o constatare personala, vizavi de un comentariu (nu suedez) "fete care se joaca cu masini, baieti care se joaca cu papusi, fetele de azi barbatii de maine, baietii de azi gay-ii de maine" si de tot ce am scris mai sus, pe strazile suedeze nu umbla gasti din ce in ce mai mari de homosexuali, iar oameni continua sa faca copii, ba chiar din ce in ce mai multi in ultimi 10 ani. Ca de-aia e nevoie de mai multe prescoli, scoli si profesori.

Un fel de adio si am cuvinte

Am spus de mai multe ori ca imi place sa fiu cat mai sincera si deschisa, chiar si atunci cand e vorba de lucruri negative, de stari proaste, de momente de cadere si intrebari. Nu e genul meu sa port masti, o fac foarte rar pentru cei foarte dragi, cand stiu ca un zambet pus peste oboseala unei zile apasatoare le aduce si lor zambete. Mascarea are un rezultat pozitiv. Dar in rest nu m-am dat vreodata de caprioara zglobie cand eu eram rupta de sale si oboseala, nu mi-am pus tricoul cu "ce viata perfecta am!" cand ma uit ca viata mea inseamna si rutina, si nervi, si plans, si suparari. Am mai spus, de asemenea, ca povestile de pe blog si de pe facebook nu sunt pentru a da peste nas cuiva cu cat de bine e la mine, cat de minunata sunt eu si cat de nasol e la voi si hmm, sunteti si cam prosti. Pentru ca nu imi impart lumea in EU si VOI/CEILALTI. Nu mi-am propus sa dau lectii de viata, de cultura, de pedagogie. Ci sunt doar povesti, cele mai multe foarte personale si subiective, pareri si opinii personale, pe care le impartasesc. In viata reala si in cea virtuala.

Problema e ca daca in viata reala am un control asupra celor pe care ii las in ea, in cea reala am cam pierdut controlul, pentru ca nu i-am dat aceeasi importanta. Pentru ca o consideram doar asa, o mica iesire din real, un amuzament mai mult sau mai putin superficial. Si uite cum m-am trezit de curand, cand incercam sa imi rezolv intrebarile din viata reala (e normal sa mi se para atat de firesc sa ma trezesc dimineata vorbind o alta limba, sa gandesc chiar si singura in capul meu in alta limba, ma rup, oare, de limba si ce am avut pana de curand? oare daca socializez, citesc, ma bag in discutii cat mai multe in limba materna, in situatii de acolo, se va simti altfel?), am deschis o cutie a Pandorei virtuala care m-a afectat in viata reala. Tot felul de persoane, personaje si nume ciudate care n-au nicio legatura reala cu mine au inceput sa ma atace, sa ma certe, sa ma diagnosticheze si eticheteze. Si nu pentru ca ar fi normal, ci pentru ca am permis.

Cum ar fi daca fata de la casa, de la magazinul unde imi fac cumparaturile, ar incepe sa imi tzatzaie si sa ma certe ca imi cumpar mancare pe care ea o considera grasa si putin nutritiva? Sau daca soferul de autobuz m-ar lua la suturi ca ma imbrac aiurea, ca el crede ca a pune alaturi o geaca mov cu un pantalon verde este odios? Sau daca vecinul de scaun mi-ar lua cartea din mana si ar tranti-o pe jos, tipand la mine ca sunt o tampita ca citesc asa ceva, sigur si la munca sunt o incompetenta tinand cont ca citesc ceva ce el/ea considera o prostie? Sau daca un necunoscut ar veni si mi-ar face o poza cand imi tin fetita de mana si ar da-o mai departe, sa o vada o mare de alti necunoscuti, ca i se pare lui interesanta imaginea? Aceste persoane sunt teoretic parte din viata mea, in mici bucatele de existenta, dar nu as permite niciodata un astfel de contact, ca nu e firesc, normal, social acceptabil. Atunci de ce sa accept sa mi se intample astea in viata virtuala?

Ieri seara mi-am irosit doua ore si o tona de energie incercand sa discut rational, cat mai decent si cu propriile argumente cu doua persoane absolut necunoscute care, in virtutea ideii ca in virtual dam buzna peste oameni si ii luam la palme si le spunem noi cat sunt de prosti, de rahat, nasoi si cu bube-n cap, si-au pus mainile in shold si m-au luat la suturi. La sfarsitul celor doua ore eram epuizata, chiauna, nu intelegeam ce mi se intampla si nu eram capabila sa raspund cu scuipati si injuraturi, cum aveam pana acum vreo doi ani exercitiul din viata reala. Stand pe buda (da, ideile geniale si decisive vin de multe ori in acest loc de liniste si scremeri) am avut o revelatie: cand personajul X te-a luat la amenintari si injurii in propria casa, dupa ce ii mai dadusei si de mancare, i-ai aratat usa, nu ai mai raspuns la telefon si ai eliminat o energie negativa din viata ta. Cand cea pe care o numisei 16 ani "cea mai buna prietena" a inceput sa isi bata joc, sa te jigneasca, sa incerce sa te umileasca in alegerile tale, ai inchis definitiv un capitol. De ce ar fi altfel in viata virtuala? De ce as lasa anonimi isterici sa scrie mizerii pe blog sau nume fara chip sa isi scuipe otrava frustrata vizavi de propriile mele pareri? Cu necunoscutii cu care am in comun faptul ca ne cumparam aceleasi legume sau carne nu leg prietenii bazate pe asta, de ce as face-o cu cei cu care am in comun acelasi oras, aceeasi tara, dar nimic mai mult? Prietenii care imi intra in casa nu isi aduc alti prieteni, pe care nu ii cunosc, sa se uite de pe terasa la cum am aranjat sufrageria, de ce as lasa sa se intample asta in virtual? De ce sa mai chinui, sa depun efort si energie scriind despre lucruri care imi plac si ma pasioneaza, despre experiente personale, ca apoi sa apara necunoscuti care sa ma injure ca ma dau desteapta, ca vorbesc fara sa stiu, ca ma laud cu reusite proprii cand de fapt eu sunt o oportunista care a avut noroc ca si-a gasit un prost? Nu mai bine cei pe care i-ar putea interesa subiectele mele ma pot intreba si putem discuta in privat? Nu mai frumos raspund cu drag celor care ma intreaba, tot cu drag, ce mai fac sau isi aduc aminte de mine trimitandu-mi o scrisoare scrisa de manuta lor?

Gata, inchidem usi, stergem nume, facem curatenie de primavara in mijlocul iernii deprimante suedeze. Comentariile de pe blog vor intra la aprobare, pe facebook se sterg toate numele pe care nu le cunosc si in real sau care imi produc sentimente negative, ma agreseaza sau ma jignesc. Pentru cei care s-or intreba "dar cu mine ce-o fi avut, ca nu i-am facut nimic?" asta e raspunsul: nimic. Nu imi aduce ceva bun, interesant, amuzant, relaxant nimicul.

De ce am scris textul asta? Nu ca sa ma justific celor care oricum nu vor intelege, nu ca sa astept like-uri sau da, asa e. Nu astept nicio reactie de la nimeni, ci am vrut sa pun "pe hartie" toate astea pentru cei cativa pe care i-ar putea mira tacerea mea pe blog, cel putin pentru o perioada, sau faptul ca trebuie sa le aprob eu comentariile (nu e lipsa de respect sau incredere, e doar o precautie, voi accepta intotdeauna comentariile contradictorii daca sunt in limita bunului simt si imi aduc informatii interesante). Si mai ales am pus in scris toate astea pentru a-mi aduce eu aminte de toate astea daca ar fi sa uit vreodata.

Cum voi face selectia de "friends on facebook"? Simplu. Oameni cu care am baut candva o cafea si o vorba, oameni cu care as iesi si in real la o cafea, o vorba, un vin sau o inghetata. Asa ca pentru cei pe care ii poftesc acum afara din viata mea virtuala, am o singura vorba: it's not you, it's me. Pentru ceilalti, dragilor, o cafea?

Teorii si practici pedagogice

Ce imi place mie foarte mult la facultatea pe care o fac, este ca alterneaza teoria cu practica. Tocmai am incheiat primul semestru de facultate si un curs ceva mai lung, care a inclus si primele doua saptamani de practica, despre cum se formeaza identitatea copiilor prin intermediul mai multor factori: mediu pedagogic (mobila, materiale, jucarii, program, activitati), gen (despre care voi scrie un text separat), posibilitatea copiilor de a participa si influenta, din perspectiva modernista (esentialista, constructivista, psihologia dezvoltarii) si din cea post-modernista (constructionista), despre care am mai vorbit un pic aici. Nu voi dezvolta perspectivele in ansamblu (mi-ar lua o viata), ci ma voi limita la bucatile care au legatura cu viziunea asupra copiilor si pedagogie. Punctul de plecare a fost intrebarea: cum percepem si descriem copiii si ce teorii si credinte ne dicteaza viziunile si actiunile?

O prescoala "traditionala" suedeza (si nu numai, gradinita romaneasca traditionala se incadreaza tot aici, la fel in cam toata Europa si SUA) are radacinile bine infipte in conceptul de kindergarten al lui Friedrich Fröbel, in teoriile si viziunile realismului si esentialismului si mai ales in psihologia dezvoltarii. Mediul pedagogic (gradinita) este vazuta ca o prelungire a casei, iar copiii sunt vazuti ca niste "seminte" pe care le plantam si ingrijim in "gradina" pentru a creste frumos si armonios - copiii ca "natura" - viziune esentialista, in care copilul se naste cu o identitate "autentica", un nucleu interior, o esenta ce caracterizeaza si este "tipica" acelui copil si care nu poate fi afectata sau schimbata de situatii si contextele de moment. Actiunile si reactiile copiilor sunt "tipic" masculine sau feminine, astfel incat si raspunsul adultilor (pedagogilor) la aceste reactii este diferit, in functie de sex. Scopul invatarii este de a ajunge la cunostintele "adevarate" si "bune", care exista deja (concept realist, exista o realitate "adevarata", lumea functioneaza cu regularitati si principii generale universale in care totul poate fi sistematizat, clasificat si categorizat). Dezvoltarea cunostintelor se petrece gradual si liniar, inainte, in sus, spre ceva mai bun si mai bine.

Aparitia psihologiei dezvoltarii - studii stiintifice despre schimbarile care se petrec asupra oamenilor de-a lungul vietii - a marcat o adevarata revolutie in ceea ce priveste viziunea asupra copilului. Pentru prima data in istorie copilul/copilaria aveau un loc stabil si clar in societate. Au existat si exista diferite abordari si controverse asupra diferitelor teorii propuse de Sigmund Freud, Erik Erikson, Jerome Kagan si multi altii, dar cele mai sonore nume din domeniu raman Jean Piaget si Lev Vygotsky. Copilul ca individ este punctul central al atentiei si exista norme predefinite in care sa se incadreze, iar dezvoltarea trebuie sa se petreaca intotdeauna spre mai bine. Stadiile lui Piaget si teoria influentei mediului social asupra dezvoltarii copiilor a lui Vygotsky, care au ajutat si ajuta cu succes la descoperirea cazurilor clinice, si-au pus amprenta nu doar asupra viziunilor stiintifice si abordarilor psihologice, ci si asupra practicilor pedagogice, cat si asupra modului in care gandesc asupra copiilor si vad copiii pedagogii si chiar parintii.

In toate perspectivele asupra dezvoltarii si socializarii copiilor, care formeaza azi baza teoretica a pedagogiei prescolare, exista un consens clar in ceea ce priveste interactiunea copiilor cu mediul. Dar esenta psihologiei dezvoltarii este de a gasi acel "ceva" caracteristic fiecarui copil in parte si de a concentra atentia pe ceea ce copilul este, poate fi si ar trebui sa fie. Copilul vine deja "incadrat", cu propriul "rucsac" specific: background (din ce fel de familie, divortati? mama singura? probleme financiare? multi frati sau deloc? copil de imigranti?), varsta (la varsta X trebuie sa poata asta, la varsta Y trebuie sa poata ailalta) si sex (dupa cum am mentionat mai sus, voi reveni cu un text pe aceasta tema).

Studiile au aratat ca, din cauza influentei atat de puternice a  psihologiei dezvoltarii, practica pedagogica nu se concentreaza pe interactiunea dintre copil si mediu, ci tot asupra copilului ca individ, in ciuda existentei in teorie a importantei de netagaduit a relatiei dintre copil, mediu si context. In acest fel, in practica, atentia se concentreaza pe caracteristicile si experientele copilului, si nu pe medoda si abordarea pedagogica.  Cand trebuie explicat comportamentul, abilitatile si eventualele dificultati ale unui copil,  atentia este distrasa de la mediul, procedurile, rutina, sarcina, si contextul respectivului moment/aranjament pedagogic, copilul ca individ este cel care trebuie sa se schimbe si sa se adapteze. Popularitatea teoriilor si perspectivelor care tin de psihologia dezvoltarii a dus la imprastierea lor in masa, in medii care sunt familiare cu disciplina psihologiei doar pana la un anumit nivel sau deloc, respectiv in mediul pedagogic si la parinti. In ultimele doua decenii, acest lucru a dus la o crestere alarmanta a evaluarii radicale a fiecarui copil in parte si la aparitia unei adevarate "societati de diagnostice" (ADHD, tulburari de comportament, deficit de atentie, probleme de concentrare, etc) care include toti copiii. Conceptul de "dezvoltare" este constituit din noutiuni asupra "normalitatii", iar diferentele si deosebirile sunt intelese ca deviatii/abateri. Problemele si discrepantele de comportament ale unui copil ii apartin copilului, sunt in el. Prin concentrarea asupra prezumtiilor stiintifice pe care se bazeaza aceste teorii, nu mai sunt interesante si acceptabile diferentele, ci asemanarile dintre copii.

Ce inseamna toate cele de mai sus in practica? In primul rand, mediul pedagogic ca o prelungire a casei. Mai multe camere mai mici,

destinate anumitor activitati. Camera unde se mananca este folosita si pentru activitati de tip pictat, modelat, puzzle, se folosesc aceleasi masute. Camera de odihna, cu saltele si fiecare copil are locul lui, in camera respectiva nu se mai petrec alte activitati.

Camera de joaca, unde majoritatea jucariilor sunt asemanatoare cu cele de acasa: papusi, mini-bucatarie, casa de papusi, masinute, trenulet. In toate camerele exista cate o canapea si carti langa, pentru cat mai multe momente de "liniste", in care copiii se aduna in jurul pedagogilor si stau cuminti. Materialele "curate" (lego, puzzle, figurine de plastic, cuburi) sunt la nivelul copiilor, materialele "murdare" si mult mai interesante pentru copii sunt oferite copiilor rar (apa, nisip) sau sunt plasate pe rafturi inalte, la care nu ajung copiii si pe care copiii trebuie sa le ceara sau li se pun la dispozitie cand decid pedagogii  (plastilina, lut, culori si vopseluri, lipici, hartie colorata, foarfeci pentru copii). Copiii au acces redus la activitati de explorare si creatie, doar in momente si

spatii decise de pedagogi (de exemplu, cand am inceput practica in decembrie, am gasit intr-una din camere un lighean mare de plastic gol la care copiii se duceau, nu gaseau nimic si plecau mai departe. In toamna copiii avusesera acolo nisip, timp de doua saptamani. Un alt exemplu, copiii invatau culoarea verde. Erau pusi la masute, li se dadea hartie si un borcan cu vopsea verde. Am intrebat de ce doar un borcan si de ce nu si galben si albastru, care amestecate dau verde, mi s-a raspuns ca se evita murdaria).

Dupa cum povesteam in textul anterior, pedagogia traditionala se bazeaza pe teme prestabilite (de ex., toamna facem planse cu frunze, adunam conuri de brad, iarna desenam pe pietricele mici mosi craciuni, primavara plantam cateva

seminte) si documentarea retroactiva (ce s-a intamplat), care presupune expunerea lucrarilor facute de copii, de cele mai multe ori la un nivel la care copiii nu ajung. 

Activitatile sunt foarte strict reglate in timp si spatiu si stabilite de pedagogi (dimineata se mananca micul dejun, apoi afara 2 ore, inapoi inautru unde are loc o "adunare", intotdeauna in acelasi loc, se canta cateva cantecele, apoi copiii iau pranzul, se schimba (cei foarte mici) si se spala pe maini, cei foarte mici se culca 1 ora-1 ora jumate, cei mai mari se aduna pe canapea in jurul unei profesoare care le citeste, dupa odihna sunt impartiti in grupuri mai mici si li se dau anumite activitati (desen, pictat, modelat, facut margele, construit cu lego), apoi cam o ora in camera de joaca, dupa care iar afara, pana ii iau parintii.

Bazata pe teoriile psihologiei dezvoltarii, acest tip de pedagogie vede toate aceste elemente, proceduri, rutina, activitati planificate, mediu si program zilnic ca pe materializari ale cunostintelor despre copii. Fiecare detaliu din planificare poate fi motivat ca este in interesul copiilor, o pedagogie adaptata dezvoltarii copiilor. Organizarea timpului si a spatiului devine un sistem normativ, pe de-o parte pentru ce au nevoie copiii ca sa se dezvolte si sa invete, de pe alta parte pentru ce ar trebui sa poata faca la anumite varste. Acest tip de pedagogie indeplineste in mare parte prevederile Planului de invatamant prescolar. Copiii au acces la activitati diverse, atat afara cat si inauntru, joc, invatare, primesc ingrijire, invata si se joaca. In cea mai mare parte, in termenii trasati de pedagogi.

Noua abordare si practica pedagogica se bazeaza pe perspectiva si teoriile postmoderniste (constructioniste). Conform acestora, nu exista o realitate si o lume pre-clasificate si general si universal valabile, ci noi oamenii percepem si "punem in cuvinte" ceea ce vedem, auzim si simtim. Construim realitatea prin intermediul diferitelor discursuri (Michel Foucault), adica practici si viziuni care sistematic formeaza/creaza acele subiecte/obiecte despre care discutam in diferite momente, locuri si culturi. A cunoaste ceva inseamna mai mult a oferi si crea intelesuri. Postmodernismul pune sub semnul intrebarii teoria modernista a copilului universal cu o identitate "autentica", o esenta ce caracterizeaza si este "tipica" acelui copil si care nu poate fi afectata sau schimbata de situatii si contexte. Din punct de vedere constructionist, identitatea este creata social si cultural, pornind de la norme existente in acel moment si diferite contexte. Este o identitate mereu in desfasurare. Ce este "normal" si "dezvoltare normala" variaza in timp, loc si cultura. Nu exista o "normalitate autentica", esentiala si independenta. Nomalitatea si problemele unui copil sunt asociate diferitelor contexte.

Copilul nu "este" intr-un anumit fel, ci "devine" intr-un anumit fel in relatie cu oportunitatile si normele pe care diferitele activitati si medii le ofera. Copiii sunt "creati" si de ceilalti, in functie de perceptiile si viziunile (discursurile) dominante asupra copiilor din perioade, culturi si contexte anume. Sunt pozitionati, dar se pozitioneaza si ei singuri. Identitatea unui copil si modul de a fi pot fi vazute ca o multitudine de identitati diferite, iar construirea identitatii este un proces care se petrece tot timpul. Cand spui ceva despre un copil, spui intotdeauna ceva si despre mediul si contextul in care se afla in acel moment. Astfel devine posibil sa vedem insemnatatea mediului pedagogic in crearea identitatii care se petrece aici si acum.

Din perspectiva postmodernista, materialele, jucariile sau uneltele nu au un inteles in sine. Ceea ce le face

vizibile si le da inteles depinde de ce norme si discursuri folosim ca unelte de analiza si intelegere. Astfel putem vedea cum mediul si materialele creaza identitati. La intalnirea cu anumite materiale si oportunitati de activitati copiii apar ca plini de resurse, competenti, activi, interesati si cu o identitate pozitiva. In alte medii si activitati copiii sunt pozitionati si se pozitioneaza ca dezinteresati, pasivi, neajutorati sau incompetenti. Copiii sunt perceputi si se percep in functie de contextul si mediul in care activeaza si sunt observati. Cand unul sau mai multi copii devin dezinteresati si nu se pot concentra la "adunarea" cu cantecele dinaintea pranzului, de exemplu,

dar devin activi si creativi cand construiesc cu cuburi sau exploreaza apa, nu se analizeaza copilul care are "o problema de concentrare", ci mediul si contextul care nu stimuleaza de ajuns copilul.

Planificarile de timp, spatiu si activitati sunt discutate in termeni de putere si control in practica pedagogica. O rutina puternica si o planificare stricta decid cat de mari sunt exigentele ca fiecare copil sa se adapteze cerintelor si disciplinei impuse si duc la situatii in care copiii insisi au foarte si putin sau deloc control asupra timpului, spatiului si activitatilor, in care isi pot influenta putin sau deloc activitatea de zi cu zi.

In cadrul mai multor studii au fost intrebati copiii ce inseamna pentru ei regulile de la prescoala. Raspunsurile au aratat ca pentru copii regulile inseamna intotdeauna ceva ce nu au voie sa faca si o limitare a cazurilor cand copiii vor sa preia initiativa. Intrebati la randul lor de ce fac asta, pedagogii au raspuns ca nu au motive anume ci doar sentimentul ca a-i lasa pe copii sa preia initiativa asupra anumitor activitati ar putea duce la murdarie, dezordine si haos. Viziunea postmodernista subliniaza faptul ca o mai mare libertate de control si influenta asupra diferitelor activitati le ofera copiilor posibilitatea de a fi constructori ai propriei realitati de zi cu zi. Pentru ca aceasta sa se intample este nevoie ca pedagogii sa vada situatiile din perspectiva copiilor si sa se vada pe ei insisi si copiii ca parteneri egali. Noua abordare pedagogica (listening pedagogy) se bazeaza pe ascultarea copiilor "cu toate simturile". Activitatea pedagogica se bazeaza pe experientele, nevoile, opiniile si interesele copiilor, dar nu ce considera pedagogii ca ar avea nevoie si i-ar interesa pe copii, ci pe ce exprima copiii verbal si non verbal ca fiind de interes, atractiv, de dezvoltat, pe intrebarile, reflectiile si discutiile copiilor si cu copiii. 

Cum arata in practica o prescoala in care activitatea pedagogica se bazeaza pe principiile postmoderniste? In primul rand, spatiul este mult mai generos, fara pereti si usi, fara camere pentru diferite activitati in care copiii sa se afle in anumite momente stabilite de pedagogi, ci cu diferite "statii" (zone de activitati) despartite de rafturi pe care se afla diverse materiale, la inaltimea copiilor. In acelasi spatiu/camera copiii pot alege intre diferite activitati: sa picteze, sa modeleze, sa construiasca (cu mai multe tipuri de materiale, cuburi, lego, magneti, scanduri de mici dimensiuni, rotite, cutii, tevi, etc), sa experimenteze cu nisip sau apa, sa experimenteze cu lumina, umbre si culori (cu ajutorul overhead/mesei luminoase). Jocul nu se limiteaza la anumite jucarii, ci copiii pot veni cu propriile idei si isi pot construi un magazin, o cazemata, cort "in padure", un salon de frizerie, etc. Pentru odihna nu se amenajeaza o camera speciala, ci colturi mai retrase cu perne mari unde copiii se pot relaxa, pot citi sau pot dormi cand simt nevoia. Sala de mese este destinata doar mesei, iar copiii isi pot lua singuri mancare. 

Se foloseste documentarea pedagogica (se pleaca de la subiecte de interes alese de copii, ce vor ei sa explore si aprofundeze, de la intrebarile ridicate de copii asupra subiectului de interes si se continua proiectul in functie de directiile pe care copiii le aleg sa le aprofundeze. Totul se noteaza si inregistreaza - filmeaza, fotografiaza - pentru a oferi posibilitatea de "revisit" - cum am facut de am ajuns la asta? de la ce am plecat? ce am experimentat?) si sunt expuse, la nivelul copiilor, atat rezultatele activitatilor (desene, modele de clei sau plastilina, avioane de carton, etc) cat si imaginile cu copiii "in actiune". 

La ora actuala tot mai multe prescoli traditionale incep sa preia din noile metode si abordari pedagogice. Deocamdata mai mult la nivel de acces la material decat in comportament pedagogic, dar e un pas inainte si un proces in plina desfasurare. Pentru pedagogii care au studiat acum 20-30 de ani si care lucreaza intr-un anumit fel si gandesc si vad copiii intr-un anumit fel, nu e usoara schimbarea. Pentru unii rutina si-a pus atat de puternic amprenta, incat nici nu realizeaza ca fac aceleasi lucruri de ani de zile, ca s-au obisnuit sa spuna "nu e voie" inainte sa analizeze situatia, pentru altii ideea de documentare pedagogica (discutii cu copiii si cu colegii, filmat/fotografiat, notat ce si cum se intampla) inseamna timp care trebuie luat din alte parti (situatiile de rutina, strict planificate - X minute afara, x minute somn, x minute relaxat obligatoriu in canapea) si le e greu sa se adapteze unei alte "rutine". Altii pur si simplu nu stiu de unde sa inceapa. Cel mai greu si de durata nu este lucrul cu alte materiale si activitati, cat schimbarea modului de a gandi si a privi copiii. 

Eu sunt extrem de bucuroasa ca fac practica intr-o prescoala in mare parte traditionala, cu personal care a studiat acum 15-20 de ani, dar care este foarte deschis la idei noi si mai ales la cum se pot pune in practica ideile despre care doar au citit in carti. In decembrie am gasit un colt de camera ocupat cu un lighean de plastic gol, dar care nu oferea nimic. Intr-o zi cu viscol, in care copiii nu au putut iesi afara, am sugerat sa aducem in acel lighean zapada. Unii dintre copii atingeau si explorau zapada pentru prima data in viata. Cum se simte zapada? E rece, e calda? Ce se intampla cand o tinem in mana calda? Se face apa! (copil de 1 an si 7 luni) Ce gust are zapada? E o inghetata fara zahar, a spus unul dintre copii (2 ani). Dupa cateva ore copiii au putut merge mai departe cu explorarea: zapada se transformase in "fleasca", apa si gheata. La revenirea la practica, acum in ianuarie, am sugerat sa mergem mai departe si am pus apa intr-un balon, apoi la congelator si am dat nastere oului de gheata. Cum se simte gheata? E tare. E rece. Doare! (a spus o fetita de 2 ani care a tinut mai mult timp manuta pe gheata). Ce se intampla daca turnam sare si vopsea? Face zgomot, se fac santuri si gauri, intra culoarea in ou, se topeste! 

Din tot felul cu discutii cu indrumatoarea mea si celelalte "colege", au scos din magazie overhead-ul (pe care nu il pusesera pana atunci la dispozitia copiilor pentru ca au considerat ca sunt prea mici), plastilina este pe un raft la indemana copiilor care se pot pune pe modelat cand doresc, cariocile (pe baza de apa, culoarea iese la spalat si de pe piele si de pe haine sau mobila) colorate sunt pe masa tot timpul (in afara orelor de masa), ligheanul de plastic este plin cu nisip si copiii pot construi si scormoni cand doresc (si se matura in jur cand isi termina treaba, dureaza 2 minute), iar pe pereti am inceput sa lipesc, la nivelul copiilor, pozele cu ei "in actiune". Am fost socata si incantata sa vad 3 copii de mai putin de 2 ani care s-au dus direct la poze, au inceput sa tipe si sa se bucure, au aratat parintilor. Am discutat cu cativa copii mai mari (3 ani) despre construirea intr-un colt "mort" a unui "ceva" de joaca. Sa fie un magazin? O frizerie? un spital? Au ales magazinul. Impreuna cu ei am pus inca un raft, o masa mare, "marfa" pe rafturi, oferta zilei pe pereti, imagini cu fructe, legume si carnuri pe pereti, ca sa si invatam ceva, nu? De o saptamana de cand am "deschis" magazinul, este mare agitatie si activitate. Copiii au invatat singuri sa puna la loc "marfa" pentru a avea unde si cu ce sa se joaca si data viitoare. 

Iar eu sunt incantata de ce fac, ce invat, de copii si colegi, de oportunitati si idei, de lectii invatate in fiecare zi.  

 Before and after

To be continued ...