"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

vineri, 31 decembrie 2010

La mulți ani! Fiți fericiți!

Acum vreo săptămână m-am apucat de scris un text, așa, o recapitulare a anului 2010, dar neavând net, nu am postat. Când am recitit acum câteva minute am strâmbat din mutră, ca și cum aș fi gustat ceva îngrozitor de amar. Și tocmai mi-am dat seama că anul 2010 nu a fost așa îngrozitor, job de rahat, șef de și mai mare rahat, vară prea călduroasă și prăfoasă, bani tot mai puțini, decizia (deloc ușoară) de a o lua de la capăt undeva necunoscut, cu o limbă necunoscută, cu griji, cu așteptări, cu dor. Pentru că eu nu am fost niciodată omul jumătății goale de pahar, ci omul bucuros că mai are și o picătură de apă în pahar când îi e sete.

Pentru mine 2010 a fost, de fapt, anul în care am realizat câți oameni minunați am în jur, mai reali sau mai virtuali, cât de multă lume îmi dorește binele, câți oameni mă iubesc. A fost anul întâlnirilor și al reîntâlnirilor cu oameni care, într-un fel sau altul, mi-au schimbat viața în bine. Cu un gest, cu un zâmbet, cu o strângere de mână, cu o îmbrățișare, cu simpla lor existență.

Am cei mai minunați părinți din lume! Iubiții mei Gigi și Doina. Și o familie superbă. Fratele meu Cristi, draga mea Cati, adorabila Mara, verișoara mea Roxi și nepoatele mele Andreea și Alexandra, mătuși sufletiste. Prieteni adevărați, oameni superbi: Iulia, Mircea și Mika, Cristina, Claudiu, Camil, Alina și Pedro, Mihai, Nick.

Amintirea jobului se rezumă, de fapt, la multe figuri de oameni buni, care fără să mă cunoască foarte bine mi-au urat toate cele bune la plecare, care și acum mă întreabă de sănătate și îmi doresc să-mi fie bine. Și îmi mai amintesc de fumatul pe scări și poveștile cu Raluca, Mirela, Daniela. Tot de la jobul ăsta cunoscuți Violeta și Sorin, care au depășit de mult stadiul de colegi și s-au transformat în prieteni.

După cum am mai spus-o, blog-roll-ul meu nu e o simplă înșiruire de alte bloguri, ci o listă frumoasă de prieteni, de oameni pe care îmi place să-i citesc, să-i cunosc din scris, oameni care îmi faceți onoarea de a mă citi, de a-mi comenta. Și mai sunt și cei care îmi spun o vorbă bună deși nu au blog, nu îi cunosc la față, dar care îmi transmiteți energii pozitive. Mă înclin în fața voastră a tuturor și vă mulțumesc din suflet că existați.

În 2010 m-am revăzut la cafele și povești, cu mare mare plăcere și drag, cu oameni cunoscuți cu un an înainte. Varanus, draga mea Tiză, Jane-cea-cu-părul-scurt, Adina, Rhodi, Ada, Misaki, Ocserver, Marmotzica, Crocoditza, Mary VV și Dan (aș fi vrut tare mult să o am și pe Tetris alături la cafele), Viorica, Jane, Rontziki, Escu, CdMitroi, Saturnianul. Aș fi vrut tare mult să apuc să mai beau o cafea împreună cu Rodica, Irina, Lav, cu Oana (și o salată la Cafeneaua actorilor?), cu draga mea Iuliana, cu Miju la Sibiu.

Am ieșit la filme și bârfeturi și răsfățuri de gagice cu Sana, Ciupercuța și multe alte domnițe minunate. Am stat la povești și papa bun cu Teodora, Bogdan și fetițele lor minunate, cu Silviana și Adi, cu Găbița și Radu, prietenii gagicului, care m-au adoptat și pe mine fără rezerve. Ca și toți ai lui.

În 2010 am cunoscut și fața în față (că ne mai știam din scris), câțiva oameni cu adevărat speciali, pe care îi simt aproape de sufletul meu oricâte mii de km ne-ar despărți: Antoaneta, Paul, Zazuza, Nina, Oana, iYli, Evergreen, Nenea, Tomata Andreea, Zully. Tare mult mi-aș fi dorit să-i întâlnesc și pe Jenikă, Clarisa, pe Ginuța, Angela, Iuliana, Virtualkid, Flavius, Bianca, Lupul Alb, Karma, Petronela, Păpădie aurie, Mimi care se miră, dar cel mai mult și cel mai mult, pe iubitul meu Neamțu Țiganu. Dar timpul nu-i pierdut, nu-i așa? Sper ca în curând să le cunosc și pe deja suedezele Salmi și Svea.

În 2010 am reîntâlnit-o pe Adriana, cunoscută acum 15 ani, în prima mea vacanță în Suedia. De data asta m-a așteptat pe peronul gării din Stockholm, pentru a se transforma pe loc în înger păzitor și prietenă de suflet.

La sfârșitul lui 2010 mi-ați dovedit, mult peste așteptări, că sunteți oameni darnici, cu suflet mare și ați făcut mulți oameni amărâți fericiți de sărbători. M-ați făcut cel puțin la fel de fericită.

Pentru 2011 îmi doresc sănătate, putere și energie, că restul se fac ele, încet încet, cu răbdare și încredere. Îmi doresc tare mult ca ai mei să fie sănătoși, să ne revedem curând cu bine. Vouă tuturor vă doresc să aveți mai multe motive să zâmbiți, mai puține griji care să vă încrețească fruntea, mai multă liniște și pace în suflete, bucurii de la cei dragi, iubire multă de dat și de primit, mai multă răbdare și înțelegere. Vă mulțumesc că existați în viața mea, mă faceți un om tare bogat. La mulți ani! Fiți fericiți!

miercuri, 22 decembrie 2010

Toate bune și frumoase vă doresc!

Mai e un pic și se încheie un an ciudat, agitat. Pentru mine a fost un an al închiderilor de capitole și a deschiderii de drumuri noi. Simt că 2011 va fi un an de referință, foarte important pentru mine. Am ceva emoții, dar și bucuria lucrurilor noi. Cel mai important, mă simt vie, plină de energie și de putere.
De Crăciun va fi pentru prima dată când nu voi fi alături de ai mei, dar grație tehnologiei ne vom putea vedea și auzi pe skype. Și vom fi alături de familia Adrianei, care ne-a primit alături de ei necondiționat, cu căldură și mult drag.
Mă simt privilegiată și atât de recunoscătoare lui Dumnezeu, oamenilor din jurul meu.
Vă doresc din tot sufletul să vă bucurați, să vă găsiți clipa de liniște și fericire, să fiți sănătoși, puternici, să iubiți și să fiți iubiți.
Crăciun fericit și, dacă nu mai vorbim până atunci, un An nou mai bun, așa cum vi-l doriți! Vă pupez!

luni, 13 decembrie 2010

De prin hățișurile emigrării suedeze

După cum mă așteptam, deși nu prea tare, după prima lună de miere (aia ușor inconștientă, când te simți cumva turist și totul e minunat) a venit luna primelor realități.

Încă din prima zi aici, noi ne-am depus la Skatteverket (Taxe și impozite și evidența populației) cererea pentru numerele personale (CNP-ul nostru sau personnummer la ei). Fără aceste numere nu exiști. Nu te poți băga la școală, nu te poți angaja, nu poți deschide un cont în bancă, nu poți să-ți faci un abonament la telefon sau la o sală (pentru abonamentele noastre la super gym-ul unde mergem a garantat draga noastră româncă-suedeză Adriana, altfel nu le luam). Am dat copie după pașaport, asigurare de sănătate (cardul european), extras de cont cum că avem ceva bani să ne întreținem o perioadă, cât ne căutăm de muncă, și cel mai important, declarația Adrianei că stăm la ea, pe banii ei, până găsim job. Foarte amabilă, funcționara ne-a spus că durează 2-4 săptămâni maxim. După 2 săptămâni, am fost să întrebăm care e mersul. Iar foarte amabil ni s-a spus că trebuie să așteptăm 4, că atunci sigur primim un răspuns. Am mai lăsat de la noi câteva zile și după fix 4 săptămâni și 5 zile, neprimind niciun semn că mai trebuie să aducem ceva, dar neprimind nici numerele, m-am dus să văd ce și cum. O doamnă foarte drăguță a căutat în calculator și foarte intrigată îmi spune: ”Au trecut 4 săptămâni, totul pare în regulă cu actele voastre, TREBUIA să primiți un răspuns, așa că neapărat sunați mâine la doamna X care se ocupă de dosarele voastre”. Și sun. Următorul dialog este 100% exact, doar că l-am tradus din engleză.
Bună ziua, am și eu dosarele ăsta și ăsta, care e statusul, de ce nu am primit răspuns? ”Ăăă, păi, o să primiți săptămâna asta”. Zâmbesc în telefon, mulțumesc, dar am inspirația să întreb dacă e totul ok. ”Ăăă, păi, trebuie să-mi mai aduci asigurare de sănătate”. Poftim?! Păi, am depus-o de atunci! ”A, da, o am aici. Ăăăă, da, trebuie să-mi mai aduci dovada că ai bani să te întreții”. POFTIM??? Păi, ți-am adus extras de cont! ”A, da, am aici”. Pauză apăsătoare. ”Da, mda, mai trebuie o declarație de la persoana la care stați că vă poate întreține și pentru ce perioadă”. Păi, a dat-o deja! ”Mai trebuie. O să trimit prin poștă o hârtie cu ce mai am nevoie”. Și trimiți azi? ”A, nu, poate zilele următoare”. Doamnă, a trecut deja termenul indicat chiar de voi, avem nevoie de personnummer ca să ne înscriem la școală, să găsim job. ”Nu-i ușor de găsit job, dar nu ai nevoie de personnummer”. BA DA! ”Da, eu trimit prin poștă, așteptați”. Te mai sun să te mai întreb de status. ”Nu mă mai suna niciodată!”. Blocată, șocată, sufocată, o sun p Adriana care la început a crezut că am înțeles eu greșit. După jumătate de oră mă sună înapoi, în aceeași stare de isterie ca și mine. ”Aia e nebună! Nu știe ce are de făcut! Foarte senină mi-a spus că ea a avut altă treabă și nici măcar nu s-a uitat la dosarele voastre. După cum vorbea, chiar cred că avea o problemă la cap. Dar mâine sun la Skatteverket și mă plâng de ea și cer să vă mute dosarele la altcineva”. M-am simțit brusc înapoi în România. Nu-mi venea să cred și nici nu vedeam vreo rezolvare. Dar, spre deosebire de România, la jumătate de oră după ce Adriana a sunat și a spus situația, a sunat-o înapoi chiar șeful cel mare de la Skatteverket și și-a cerut scuze pentru neplăceri și i-a promis că totul se va rezolva cât mai rapid, i-a dat numărul lui personal, în caz că mai sunt probleme. Și în fix 8 zile aveam personnummer. Asta se întâmpla acum 10 zile.

A doua zi am purces la următorul pas, care deși nu obligatoriu, mi-ar fi ușurat din identificatul pe aici: obținerea unui ID card. Tot de la Skatteverket. Unde aflu cu stupoare că același pașaport din 2008 cu care primisem personnummer (cel mai important lucru de avut aici, mă repet), nu e bun pentru ID card, îmi trebuie pașaport biometric! Așa că pentru moment am renunțat, că oricum nu e ceva extrem de important acum.

Dar, din păcate, adunate una peste alta, am căzut în butoiul cu negativism. Am avut câteva zile în care mă sufocam, eram mereu cu lacrimile în gât. Durase mult și aiurea cu numerele alea, nu puteam să iau ID card, nu am găsit încă job, nu ne-am apucat de școală...aaaaa, panică! Gata, totul era deja ratat, un eșec.

Și-au mai trecut câteva zile, în care am vorbit cu cei de acasă. Și-au mai pierdut câțiva job-ul, foștii colegi de serviciu sunt disperați cu banii tăiați și condițiile mizerabile, din toți cunoscuții mei (oameni cu studii superioare, cu creier, tineri, cu potențial), doar unul și-a găsit un job nou. Și brusc mi-am adus aminte de planurile de dinainte de plecare, pe puncte și timpi estimați. Găsit chirie – cel mai urgent; luat numere personale pentru a funcționa legal și oficial – cât mai rapid; apucat de școală – cât mai repede după numerele personale; găsit job – e nevoie de timp, 2-4 luni; să ne ajungă banii 3-4 luni. Ce s-a întâmplat în 2 luni: am găsit unde să stăm până acum, din 27 decembrie ne mutăm pentru cel puțin 6 luni într-un apartament drăguț, central, cu chirie bună; mai cu ceva întârziere, am obținut personnummer; am fost zilele trecute la școală, ne-am înscris, așteptăm confirmarea când în ianuarie încep cursurile (plus am aflat informații că se pot face tot felul de cursuri de formare profesională, gratis); nu am găsit încă job, dar decembrie nici nu e vreo lună bună de așa ceva, oricum noi aplicăm la ce găsim; am făcut calcule de bani, am trăit foarte ok 2 luni și ne mai ajung cel puțin încă 3-4, iar de acasă ar trebui în curând să ne vină o chirie, o datorie, ceea ce ar însemna măcar bani de chirie și transport lunar. În caz de Doamne ferește, ai noștri ne pot ajuta de acasă, dar nu vrem să ajungem acolo. Peste toate astea, Adriana și ai ei ne-au primit ca pe niște membri ai familiei, ne încurajează, ne ajută cu o vorbă, cu un telefon, cu o informație, și asta înseamnă enorm.
Așa că una peste alta, nu sunt toate roz, dar sigur nu sunt negre. Deși m-am lovit de birocrația din administrație, la bancă unde mi-am deschis cont am fost servită impecabil, la magazine găsești întotdeauna produse bune și dacă nu e promoție la carne și fructe aici, e sigur la următorul magazin, distanțele sunt mari, dar orarul autobuzelor e sfânt și oricât de aglomerat ar fi, nu s-a întâmplat vreodată să stăm în picioare, deși ninge de vreo 3 săptămâni ai întotdeauna pe unde să mergi decent și civilizat. Eu am primit un mega compliment la magazinul de băuturi alcoolice, mi s-a cerut un act să dovedesc că am mai mult de 20 de ani. Ha! Apropo, să elucidăm un pic misterul poveștilor cu alcoolul de neatins de scump ce e. În cârciumi da, un pahar de vin e între 7 și 12 euro, de exemplu (nu mă întrebați de bere că nu consum, dar tot așa, e scumpă pentru noi, dar când ai salariu îți permiți din când în când o ieșire), dar la magazinul de alcool (unde găsești tot ce-ți dorește inimioara) am luat o sticlă de vin roze spaniol, din 2008, foarte bun, cu 6 euro și ceva, iar o sticlă de vin roșu de colecție, din Chile, din 2007 (cadou pentru cineva) a fost 12 euro. Nu e ieftin, dar nici să nu te poți apropia.

În rest, trebuie să spun că cea mai tare investiție a fost și este abonamentul de 200 de euro pe un an întreg la gym. Pentru că la cât gătesc aproape zilnic, nu avem activitate, eu am lăsat și mare parte din țigări, aș fi pus multe kile pe mine deja. Dar drumul până la sală, activitatea de acolo (spinning, box, abs&ass, tras de fiare, ba chiar și dansuri africane), drumul înapoi spre casă, prin zăpadă și aer curat, chiar ne mențin în formă. Ca să nu mai zic de sănătatea mintală. Aici am realizat că da, sunt o ciudată, mie chiar îmi place iarna! Asta frumoasă, cu zăpadă multă și albă și curată, cu frig care îmi face obrajii roșii, cu peisaje de vis și poveste.

Despre românii de aici nu pot spune încă prea multe, deși deja am avut câteva experiențe care mi-au format o părere, din astea extreme. Cei ca Adriana și familia ei, veniți de mulți ani aici, care sunt suedezi mai mult decât onorabili și cei care au pornit pe acest drum de mai mult timp, ca Svea și Salmi, sau de mai puțin, ca noi, care vrem să le facem pe toate frumos, pas cu pas. Și extrema cealaltă: cât așteptam la Skatteverket să vorbesc de actele noastre, în acea mulțime de oameni (emigranți din toate colțurile pământului, care vorbeau în șoaptă și stăteau în banca lor) au apărut doi indivizi care vorbeau taaare românește. Doi jmecherași de cea mai proastă calitate, cu dinți stricați, trening de firmă Abidas, care vorbeau numai în dezacorduri și spuneau taaare cum ar f..e-o pe aia, cum i-ar da o m..e lu ailaltă, uite-l pe ăla ce față de bou are, moamă ce i-aș f..e în gură pe indienii/arabii/chinejii ăștia de căcat, proștii ăștia de suedeji, etc. Nu de teamă, nu de nimic, doar de scârbă totală, venită din rărunchi, nu am putut să le adresez nici măcar o înjurătură. Dar m-a marcat faza. Ca peste două zile să văd la știri (a naibii întâmplare, nu mă uit niciodată, că nu înțeleg, nici de atentat nu am aflat decât a doua zi de la Adriana) ceva cu Polis, mâini întinse la metrou, o hârtie pe care am descifrat din suedeză 23 rumänska utvisas.

Dar noi vrem să fim parte din prima categorie. Vrem să învățăm, să tragem, să ne luptăm și da, chiar cred că merită agitația și stresul și nesiguranța și panica primelor luni, pentru ce va urma. Știu că vor mai fi zile urâte, ciudate, lacrimi (nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să plâng mâncând sarmale, dar uite că am făcut-o, după ce m-am bucurat că ne-a ajuns coletul de acasă, cu sarmalele mamei), dor, dar există și o certitudine pe care nu mi-o pot explica, cum că într-o zi va fi foarte bine și de acolo mai departe tot așa. Vă mulțumesc din suflet pentru gânduri și încurajări, înseamnă enorm. Sper să vă placă iarna mea frumoasă. Vă pupez


vineri, 3 decembrie 2010

Să fie și la ei Crăciun!

Dragilor, anul trecut ne mobilizam și ne întâlneam "la statui, la Universitate" (ca să ne aducem aminte, dați un ochi aici, aici și aici). S-au adunat multe jucării, hăinuțe, dulciuri pentru nu mai puțin de 280 de copii.

Anul acesta nu sunt așa aproape de Universitate, dar parte din gândurile mele și inima mea e acolo. Și chiar dacă momentan nu pot decât să trimit câțiva bănuți Ninei și Biancăi, vă invit încă o dată să fim Oameni darnici Moși Crăciun pentru câteva familii cu copii, familii care își duc cu greu existența, și asta deși muncesc, luptă și nu vor să cedeze. Asta e, unii sunt mai norocoși ca alții. Știu că nu sunt cele mai luminoase vremuri, că toată lumea e afectată de greutăți, tăieri de bani, dar mai știu și că sunteți oameni cu suflet mare și cald și că mai ales acum, de Sărbători, vă doriți să faceți un gest frumos pentru cineva care chiar are nevoie.

După cum vă spuneam și de Paște, toți cei din listă sunt oameni cu care eu am vorbit, la telefon, chiar față în față, sau pe mail/mess, le ştiu poveştile şi durerea. Unii sunt oameni simpli, de la ţară, alţii trăiesc dramele vremurilor actuale. Nu cerşesc, nu stau cu mâna întinsă să le pice din cer. Cu toţii, fără excepţie, vor să muncească, fac nişte eforturi uneori supranaturale pentru a putea aduce acasă la copii o bucată de pâine. Mulţi sunt din zone defavorizate, cu mult şomaj şi multă sărăcie. Şi se bucură enorm pentru un kilogram de zahăr, un litru de ulei, nişte conserve, biscuiţi, ceva dulce, un kilogram de mălai, făină, orez, săpun, şampon, pastă de dinţi, tampoane, pampers. Eventual, dacă există, 2-3 hăinuţe potrivite vârstei copiilor. Aici vine partea în care eu vă rog mult să mă ajutaţi şi pe mine: din lista de mai jos, poate unii dintre voi pot trimite un colet direct uneia dintre familii. Nu e dificil deloc! O cutie de carton, pus în ea maxim 10 kg, lipită bine cu scotch pe margini şi legată cu sfoară ca să fie uşor de cărat. În stânga sus adresa expeditorului, în dreapta jos adresa destinatarului. La poştă completaţi un formular. Şi prin servicii de coletărie se poate şi mai uşor. Din câte știu, la poștă un colet de max 10 kg costă cam 10 lei, prin coletărie maxim dublu. Şi de acum înainte puteţi “adopta” această familie, aşa încât o dată la 1 lună jumate – 2 puteţi să le mai daţi o mână de ajutor. Vă rog mult să-mi daţi un mail sau un comment cu familia căreia îi trimiteţi, ca să pot ţine şi eu o mică evidenţă.

Fam. Velichea - Bianca are 17 ani și jumătate, suferă de o boală cumplită, amitrofie spinală progresivă, sindromul Kugelberg-Welander și al II-lea diagnostic hernii intraspongiloase T11 si L14, are nevoie de creme de masaj, medicamente care să-i mai atenueze durerile de mușchi, cosmeticale, dar și hăinuțe sau încălțări. Vicky are 12 ani și e o fetiță superbă, veselă și foarte inteligentă, înaltă și slăbuță. De ele au grijă cu multă dragoste și sacrificii părinții lor. Adresa: Localitatea Valu lui Traian, Str. Credinței nr. 9, Jud. Constanța. Telefon: 0727.275.667/0241.230.317

Fam. Dumitrașcu - Nina Dumitrașcu e o femeie senzațională, o luptătoare și un om deosebit. Are 4 nepoți mici: pe cea mai drăgălașă ființă din lume, Ștefania, o fetiță de 1 an și jumătate, care s-a născut fără o bucată din esofag, operată în Germania cu succes, dar are nevoie de alimentație adecvată, medicamente, hăinuțe; Maria are 6 luni și e o dolofană și o haioasă; Dănuța are 6 ani jumate și e o fetiță tare cuminte, fratele ei Florin care are 9 ani. Dacă vorbiți la telefon cu Nina, poate unul din băieții ei mari ar putea veni în oraș, ca să nu mai trimiteți prin poștă. Oricum, adresa e: com Copăceni, str. Principală nr.963,jud Ilfov, tel. 0763.998.823.

Babalac Alexandra - mama tânără de 20 de ani, slăbuță, 36 la pantofi (si ea poate fi ajutata cu haine), are o fetita de 2 ani jumătate, Denisa. Str. Munci, bloc 5, scara 2, ap 24, Uricani, jud. Hunedoara.

Vasilache Rodica - 3 fete-cucuiete de 11 ani jumate, 13 ani jumate şi 15 ani jumate şi un băieţel de 3 ani. Sat Zorleni, comuna Zorleni, jud. Vaslui.

Geambaşu Elena Cristina – 2 fetiţe de 5 şi 10 ani. Și un băiețel de 2 luni (născut în octombrie).Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 88, Lupeni, jud. Hunedoara, cod 335600. Tel. 0734.946.753.

Moldovan Cornelia – 4 fetiţe de 11, 9, 4 ani si 2 luni (fetita nascuta in octombrie 2010). Str. Tineretului nr. 19, bl. B11, sc. 3, ap. 85, Lupeni, jud. Hunedoara, Tel. 0732.866.319.

Aur Daniela – 2 băieţi de 5 ani jumate şi 15 ani jumate. Str. Porţile de Fier nr. 7, ap. 89, Orşova, Jud. Mehedinţi.

Radu Crenguţa – 2 fete de 4 şi 15 ani, 3 băieţi de: 5 ani (cu o malformaţie a intestinului, are anus contra naturii), 9 ani şi 17 ani. Nu am adresa exactă, dar am fost la ei acasă, la capătului Giuleştiului (Bucureşti) şi pot veni şi în oraş să vă întâlnească. Tel. 0765.850.802.

Tănase Laura - mama lui Andrei, un bebe de 9 luni care din păcate suferă de varus equin bilateral. Laura îl crește singură și nu îi mai poate asigura strictul necesar. Are nevoie de cărucior, hăinuțe, jucării, ce are nevoie un bebeluș. Tel. 0721300246.

Strîmbu Liliana - are în plasament familial 4 copii, două fete de 16 și 18 ani și 2 băieți de 10 și 12 ani. Băieții suferă de Deficit statural sever prin deficit de GH, Hipotrofie ponderala, Anemie Carentiala SDR Hiperkinetic, și din păcate nu sunt dezvoltați, arată ca niște copii de 5-6 ani. Adresa: str Laborator bl 26 apt 6, Copșa Mică, jud Sibiu. Tel: 0746.494.199.

Ștefan Florina - are 4 fete, școala generală și liceu. Sunt din Comuna Dobrosloveni , jud. Olt, Sat Resca, str. Principala nr. 53, tel. 0249530915.

Guicin Ionela
- are 4 copii minori care învață foarte bine, dar pentru că vremurile sunt cum sunt și zona în care trăiesc (Valea Jiului) e de o sărăcie cumplită, fără locuri de muncă, are nevoie de ajutor cu haine, rechizite, ceva de mâncare, încălțări. Adresa: str Progresului nr 1 pe 5, localitate Petroșani, jud Hunedoara, telefon: 0732816920.

M-a impresionat în mod deosebit un mesaj disperat, de la o tânără care are nevoie de ajutor:
Mă numesc Gheorghe Andra Georgiana, am 18 ani și sunt în clasa a XI a la Liceul Teoretic Zimnicea. La vârsta de 3 luni am fost diagnosticată cu Beta thalasemie Majora și de atunci fac transfuzii din 2 în 2 săptămâni la Centrul de Hematologie din București. Dar virusul care îmi salvează viața m-a infectat cu hepatita C. Momentan fac tratament cu Interferon și Ribavirina, dar pentru creștere fac Genotropin care costă 250 lei lunar. Pentru eliminarea fierului fac Desferal pe care-l primesc gratuit dar la care folosesc apa distilata care costă lunar 300 de lei plus câte 3 seringi pe zi. Pe lângă toate acestea am nevoie de vitamine, hepatoprotectoare, metoprolol și multe alte medicamente pentru întreținerea funcțiilor vitale. Veniturile familiei mele nu mai pot acoperi aceste datorii,suntem in pragul disperarii. Nu avem ce mânca, ce îmbrăca, lemne pentru încălzit și bani pentru cărțile și pachetul de la școală. Vă rog, vă implor să ma ajutați cu ce puteți. Sunt necăjită, săracă și bolnavă, dar îmi doresc să merg în continuare la școală, să am o viață cât de cât normală pentru vârsta mea. Am nevoie si eu de un sprijin de orice fel: haine, mancare, cărți. La pantofi port 36/37, la imbracaminte port mărimea S, iar la pantaloni port 25/26. Eu m-am măsurat în talie și am cam 70 cm. Am 1,50 înălțime și 38 de kg, sunt slabă și micuță. Mulțumesc mult de tot pentru cei care vor să mă ajute și multă sănătate tuturor! Adresa mea este: Bulevardul Eroilor, bl. 4, sc. A, ap. 5, cod poștal 145400, Zimnicea, jud. Teleorman. Telefon: 0729953145.

Dragii mei, eu vă mulțumesc anticipat pentru orice gest și efort veți face, sunt convinsă că veți aduce multă bucurie celor mai puțin norocoși ca noi. Vă rog să scrieți aici, la comentarii, pentru ce familie decideți să trimiteți pachet, ca și ceilalți să vadă. Preluați și pe blogurile voastre și dați mai departe, să ajungă la cât mai multă lume. Vă mulțumesc!

duminică, 28 noiembrie 2010

Ce cărți sunt

Pentru că de vreo săptămână și ceva anumite lucruri din viața reală se precipită, se blochează, eu sunt în așteptări cu stomacul strâns, nu sunt în cele mai relaxate și amuzante stări ca să povestesc. Și nici nu vreau să încarc pe nimeni. Dar ca să știți că sunt sănătoasă voinică și nu am dispărut în viscolul care bate pe la geamurile mele stockholmeze de miercuri încoace și nici nu m-a făcut stană de piatră gerul de -10 grade noaptea, uite că o să postez rezultatele a două teste foarte simpatice, pe care le-am găsit și la Rontziki, și la Tomata, și la Rodica.

Ce cărți mă reprezintă?



You're A Portrait of the Artist as a Young Man!
by James Joyce

A lapsed Catholic and classic overthinker, you are besieged by rapidly expanding contemplation of the world around you. While people often think you're making things up, you're really just talking about yourself. This navel-gazing makes you remarkably self-aware, though some of those you know will accuse you of being stuck-up or even narcissistic. This may be why you hate quoting other people. But it may also be because you think all perspective is subjective, which is ultimately why you can only speak for yourself.

Take the Book Quiz II
at the Blue Pyramid.





You're Watership Down!

by Richard Adams
Though many think of you as a bit young, even childish, you're actually incredibly deep and complex. You show people the need to rethink their assumptions, and confront them on everything from how they think to where they build their houses. You might be one of the greatest people of all time. You'd be recognized as such if you weren't always talking about talking rabbits.

Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.



Le-am citit pe amândouă, mulțumesc profesoarelor de engleză din liceu care ne-au arătat ce înseamnă literatură britanică și americană. Și parcă mi se și potrivesc descrierile, ce ziceți? Dacă despre Potretul lui Joyce presupun că știe mai toată lumea, îmi permit să vă spun două vorbe despre Watership Down (sinceră să fiu, nu știu traducerea românească, am citit romanul în original). A avut asupra mea cam același impact pe care l-a avut Ferma animalelor lui Orwell. Fabuloasă transpunerea demenței, fricii, terorii, tiraniei, dorinței de supaviețuire, de libertate a oamenilor în personaje animale. Întâmplător sau nu, ambele au fost transpuse pe peliculă, în filme de animație. Și cărțile și animațiile fabuloase. Dar nu pentru copii, deși ar putea părea așa.
Animal Farm - varianta originală din 1954.
Watership Down - trailer - varianta originală din 1978.

Foarte interesante testele, mulțumesc gagicelor că m-au inspirat, vă pupez și sper să ne citim cu bine cât de curând.

joi, 18 noiembrie 2010

Leapșă cronologică de viață

Am primit de la coana Cireașă o leapșă foarte drăguță, un fel de contabilizare a celor mai interesante (sau nu) momente ale vieții mele de Vulpe.

Până pe la 2 ani chiar nu am vreo amintire, dar mi-a povestit mama că la aniversarea a 2 ani aveam frumoasa rochiță roșie croșetată (păcat că e alb negru poza) și că în timp ce ei conduceau musafirii la lift, eu am scurs paharele de băutură. Un început bun.

La 4-5 ani eram mare gagicăreasă. La grădiniță eram în gașcă cu Bogdan, Tudor și Radu. Eu stewardesă, ei piloți.

La 6 ani dădeam spectacole în fața mătușilor, cu un deodorant în loc de microfon. Repertoriul era compus exclusiv din Strada Speranței la parter. Tot atunci mă apucam de antrenamentele de tenis.

La 7 ani, ca să aducă ceva grație în viața mea, ai mei mă dădeau și la cursuri de balet. Vara aveam spectacol la Teatrul Național, așa că au fost 4 ani superbi.

La 11-12 ani eram o bătăușă și o băiețoaică, cu toate astea, eram foarte bună la școală și mergeam la olimpiade.

La 13 ani, la o petrecere unde ajunsesem că frate-meu e cu 5 ani mai mare, și pentru că aveam deja cele necesare pentru a părea adolescentă, m-a sărutat pentru prima dată un băiat. Eu am amețit, el a fugit ca împușcatul când a aflat câți ani am.

La 14 ani eram roackeriță. Cu plete, haine negre, șprițuri, rebelă fără cauză. M-a ținut vreo 3 ani.

La 14 ani jumate mă îndrăgosteam pentru prima dată.

La 15 ani sufeream pentru prima dată din dragoste. Și-mi intra în sânge U2.

La 16 ani, în vacanța de vară, lucram la mare, în magazinul de haine al vărului meu. Deși nu cred că am fost cea mai bună afacere pentru el, pentru mine a fost cea mai bună experiență de până atunci.

La 16 ani jumate mă tundeam scurt. My own personal revolution.

La 17 ani ieșeam prima dată din țară. În Suedia. Nu mi-am dat seama atunci cât de tare mi-a schimbat vacanța asta viața.

La 19 ani intram la facultate. Din cauza unui băiat, nu am vorbit 3 ani cu prietena mea cea mai bună, Iulia. Nu-mi pare rău de relația cu el, deși nu s-a terminat chiar cel mai frumos, dar tare îmi par erău că am pierdut 3 ani cu Iulia.

La 22 de ani eram a party queen. Și deși am mai avut relații serioase, nu am mai uitat de mine și de distracția cu mine, cu prietenii mei, niciodată.

Tot la 22 aveam casa mea (bine, a părinților, dar stăteam singură), câștigam din meditatii la engleză o grămadă de bani.

La 23 de ani am terminat facultatea și m-am angajat oficial, cu normă întreagă. Și viața n-a mai fost amuzantă de atuni. Ha!

La 25 nu mi s-a întâmplat nimic deosebit, deși mă așteptam. A, ba da. Dacă aș fi spus Da, aș fi fost măritată.

La 27 mi s-au întîmplat cele mai multe. Mai întâi am trecut printr-o perioadă odioasă, pe alocuri suicidală, urâtă. După aia, prin vară, am avut parte de multă nebunie, distracție, amor, fericire, concentrate în 4 săptămâni. În toamnă mi-am dorit să mă îndrăgostesc. Și mi s-a îndeplinit dorința. Și de atunci nu mi-am mai dorit niciodată nimic, de teamă.

La 29 am trecut iar prin ceva haos. Am rămas fără slujbă, fără bani, cu casa în renovări, dezamăgită de un el. Dar tot atunci m-am (re)descoperit ca om și femeie.

La 30 de ani m-am apucat de blog și uite așa am cunoscut, în timp, niște oameni foarte faini.

La 31 de ani începeam să adun hăinuțe pentru copii săraci. Și se năștea oameni darnici.

La 32 de ani am renunțat la jobul care nu îmi mai făcea decât rău, mi-am închiriat casa, mi-am lăsat mașina părinților, mi-am împachetat o geantă mare și un rucsac și am plecat de nebună în Suedia. Am ajuns acum o lună. Încă nu s-a întâmplat mare lucru, dar nici să mă întorc nu-mi trece prin cap. E incitant, e interesant, e cu un pic de adrenalină. Cu siguranță e un capitol abia la început.

To be continued ...

Dau mai departe leapșa cronologică Petronelei, Iuliei Mihai, Cristinei, Marmotzelului, lui Salmi și cui mai dorește și mai poftește.

luni, 15 noiembrie 2010

Ce ne mai omoară copiii

Aș vrea să scriu mereu doar de lucruri frumoase, amuzante, să pun poze luminoase, colorate și spectaculoase. Dar uite că nu se poate întotdeauna. Prietenei mele Karma Police i-a murit acum o lună o nepoată, după ce a consumat minuatele și legalele droguri de la magazinele de vise - Spice shop. Și încă mulți alți copii au murit și mor din cauza mizeriilor. Pentru că legislația legalizează aceste morți. Acum vreo doi ani scriam de vicii și control. Acum vreau să vă atrag atenția asupra articolului publicat de Karma, despre prafuri legale care ucid mai repede ca heroina și cocaina. Pentru că e nevoie de conștientizarea acestor lucruri, pe lângă legislație.

joi, 11 noiembrie 2010

Fundița roz și controlul de rutină

Unul din primele lucruri pe care le-am cumpărat de când am ajuns în Suedia e o fundiță roz. ACEA fundiță roz. Pentru că și plecată pe Lună, nu doar în altă țară, voi continua să mă ocup de oamenidarnici, mă voi implica în campanii umanitare, de conștientizare a anumitor pericole. Cancerul la sân și cancerul de col uterin sunt niște boli nu doar cumplite, ci și perfide și ticăloase, pentru că îți dau semne clare (durere) când e deja aproape prea târziu. Nu doresc nici unei prietene, amice, femei să treacă prin gândurile celor câteva zile până am ajuns la primul control, prima ecografie la sâni. Nici nu vreau să îmi închipui ce simte femeia căreia i se pune diagnosticul odios.

M-a emoționat foarte tare filmul făcut de prietena mea Evergreen, în campania inițiată de Avon. Mi-aș dori tare mult să priviți cu atenție, să înțelegeți că nu e de joacă sau de glumă, să mergeți la cele două controale anuale: la sâni și la col. Domnii mei dragi, pe voi vă rog să vă susțineți iubitele, soțiile, prietenele să meargă la control, da? Și pentru că vreau să o susțin pe Evegreen să mai facă filme frumoase și deștepte, vă rog să vă faceți cont (durează 30 de secunde, trebuie să vă autentificați prin linkul primit pe mail) și să o votați. Pentru că merită, și ea, și mesajul ei.

Dragele mele frumoase și minunate, avem timp pentru orice, muncă, prieteni, cafele, teatru, relaxare, copii, iubire. Vă rog din suflet, găsiți-vă timp și pentru controlul de rutină. Ca să rămână de rutină. Vă pupez!

marți, 9 noiembrie 2010

Poze de liniște și frumos

Luna de miere încă nu s-a încheiat, așa că deocamdată vă arăt părțile frumoase ale începutului nostru aici.



Și pentru că afară tocmai a început o viscoleală cu fulgi și vânt puternic, mă grăbesc să vă arăt că suedezii au și toamnă. Plimbarea a fost făcută în "spatele blocului", ca să zic așa, adică într-una din pădurile superbe pe care le poți găsi foarte aproape sau relativ aproape de orice cartieruț stockholmez. Enjoy!

luni, 8 noiembrie 2010

Printre picături

Aș vrea să văd mutrele ofuscaților de ce voi scrie mai jos. De fapt, nu aș vrea, că, sinceră să fiu, dacă înainte nu mă atingeau prea tare, acum nu mă mai ating deloc. Dar știu că vor fi mutre, că doar cunosc marfa ...

Am plecat din țară de 3 săptămâni. Am avut și concedii mai lungi de atât în afara țării. Dar ce chestie și creierul ăsta al nostru, cum știe el să se seteze mai bine ca un calculator super-performant. Că eu știu că nu sunt în vacanță acum. Și știu și că nu umblă căței cu covrigi de gât (în coadă îmi sună urăt) pe aici. Și că o să am de tras. Și o să-mi fie dor de mama și de tata și de Mara și de Iulia și prieteni. Dar mai știu și că de la graniță am simțit cum mă ușurez cumva, parcă era cumva mai liniște în urechile mele.

Printre picături de net am citit (deh, boala grea, trece greu) articole, statusuri de facebook, postări pe blog cu subiectul Adrian Păunescu. Ultimele clipe, moartea unui om. Poet, politician, controversat. Ai mei nu le prea aveau cu Cenaclul, dar am ascultat zeci de melodii superbe, versuri profunde. "Rugă pentru părinți" mă tulbură, e prea mult, e ca la înmormântările ortodoxe, unde ritualurile și obiceiurile nu fac altceva decât să adauge durere celor care au pierdut pe cineva drag. Dar versurile de la Nebunul de alb, atât de dragă mie melodie, sunt tot ale lui Păunescu. L-am văzut ca politician în zeci de discuții, i-am analizat discursurile, n-am fost de acord cu multe din părerile lui, dar am apreciat că era unul din puținii coerenți. Nu m-a afectat în niciun fel că i-a scris ode lui Ceaușescu. Dumnezeu să-l ierte!

TV-uri nu am avut cum să urmăresc și nici nu aș fi făcut-o, dar îmi pot închipui. Dar am văzut ceva articole, cum s-au trezit toți luptătorii împotriva comunismului să-l umple de rahat pe Păunescu acum, că e mort. Doamne, cu câtă ură! Cu câtă furie și vomă. Dar cel mai tare mi-au sărit în ochi istericalele de doi bani ale unor personaje îl acuză pe mort de pupat curu lu Ceaușescu și de "distrus vieți" (?!), când ei abia dacă se născuseră în anii 80!

Sâmbătă am fost la masă la "familia adoptivă", părinții Adrianei. Sunt plecați din țară de prin 88 parcă. Adriana era un copil. Și o văd acum, cu o anumită emoție și nostalgie pe față, cum pune un disc (vinil) cu Cenaclu Flacăra! "Asta înseamnă pentru mine România, copilăria mea acolo. Ai mei au venit cu discurile astea, pe care acolo le ascultau cu prieteni lor". Tatăl ei mi-a spus că au mers la Cenaclu în tinerețe, era ceva special. A făcut și multe urâte, dar nu i se pot anula cele bune și frumoase. În plus, cine are căderea de a-l judeca? Mda, așa gândește un român care a fugit de comunism și care a învățat de la străini decența și să-și vadă de viața lui și ale sale.

Tocmai am realizat că e greșit, profund greșit să-i doresc (așa cum am scris-o de atâtea ori) moartea lui Iliescu. Deși am atâtea argumente pentru ceea ce cred cu tărie, că e vinovat de atât de multe. Dar e greșit! Nu mă voi bucura, nu voi pune statusuri la facebook, să-l judece cine are căderea. Mi-am adus aminte când și de ce m-am decis să plec din țară. Câți m-or fi crezut atunci că o să și fac ce spun? Unii m-au certat cu drag că plec, când e nevoie de oameni ca mine în țară. Alții mi-au spus cu ură și spume la gură că mai mult de împins tăvi nu o să fiu capabilă să fac în altă țară, că și acasă eram o mediocră. După doar 3 săptămâni, mă simt din ce în ce mai ușoară. Și parcă e mai liniște în urechile mele.

joi, 4 noiembrie 2010

A doua săptămână de Stockholm

Pentru prima dată în viața noastră avem un statut incert, dar din care încercăm să luam ce-i mai bun. Nu suntem nici chiar turiști, dar nici încă furnicuțe în sistem, nici emigranți disperați să găsim orice de muncă, dar și deschiși la orice oportunitate. Așa că putem să vedem lucrurile din mai multe perspective.

Din seria "la pomul lăudat", și la suedezi e ca la români. După multă publicitate, imagini în ziare, nebunie, am mers cu părinții Adrianei și fetițele ei să vizităm un târg al laponilor din Jokkmokk (ceva cu veche tradiție). Din articolele de ziar ar fi trebuit să fie spectacole, costume tradiționale, reni (măcar împăiați). Noi am găsit vreo 10 tarabe cu pâinica lor (un fel de lipie foarte gustoasă), niște chestii îngrozitoare, cel puțin după miros, din carne și sânge de ren, de care nu m-aș fi atins nici cu pistolul la tâmplă, câteva șosete împletite, câteva jucării de cârpă și ... gata. Am plecat după vreo jumătate de oră foarte dezamăgiți. Sper ca târgurile de Crăciun să mă dea pe spate.

Pe zi ce trece mai descoperim câte o bucată de Stockholm. Care e enorm, frate! 14 insule, tone de apă (și marea Baltică și lacul Mälaren, de nici nu știi care-i unu care-i altul), poduri, stâncă, tunele, copaci, pădure, natură peste tot. Încă nu am reușit să-i dăm de cap(ete), nici să înțelegem exact cum se întinde și extinde (Bucureștiul, Viena sunt cumva concentrice, Budapesta e pe o parte și pe alta a apei, Stockholm-ul e ... mare, frate!). Ieri dimineață, uitându-mă spre mare (imaginile cu primele dimineți de mai jos), era să cad peste balustrada foișorului pentru că la 2 metri de mine țopăiau 3 căprioare. Și e plin de păsări frumoase și obaznice care vin foarte aproape de tine. Nu e curățenie de să lingi pe jos, nu e fiecare fir de iarbă aliniat milimetric, dar e o anumită îmbinare superbă a civilizației cu natura. Oamenii fac jogging pe marginea străzii, pe lângă păduri, copiii se joacă în parcuri nu foarte amenajate, tocmai pentru a se păstra aerul natural. În două săptămâni am mers pe jos mai mult decât am făcut-o într-un an în București. Și nu are legătură cu faptul că nu avem mașină aici, ci că acolo te sufocai dacă mergeai pe marginea șoselelor.

Sâmbătă am fost la prima noastră petrecere aici. Ziua lui Clairton, soțul Adrianei (ca o paranteză, pe Adriana și părinții ei, români, i-am cunoscut în 1995 când am fost prima dată în Suedia, am păstrat o legătură frumoasă și firească, iar acum Adriana e îngerul nostru păzitor. Ca să ne recompensăm pentru cât ne ajută trebuie doar să reușim aici, așa ne-a zis. Oamenii fabuloși chiar există). Am avut ocazia să văd ce înseamnă diversitatea etnică și culturală în Suedia. Eram acolo noi doi, încă o pereche de români, Adriana româncă și Clairton care e brazilian, un cuplu de el suedez ea din Surinam, alții ea suedeză, el cu mamă suedeză și tată din Ghana, alții ea suedeză el cu sânge arab. Toți simpatici, deschiși, toți vorbitori de engleză, am discutat despre situația noastră (v-am spus, nu suntem nici emigranți încă, așteptăm număărul personal fără care nu putem să facem absolut nimic aici) cu atâta relaxare și firesc, fără priviri de sus, fără replici superioare. Oameni mișto, normali, veseli, tineri, maturi, copilăroși și părinți de 2-3 copii, cu joburi, dar și cu timp pentru ei, pentru trăit. Foarte serioși și sinceri ne-au spus cu toată convingerea că vom reuși. Ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am mai întâlnit de atunci pe stradă și ne-am zâmbit și ne-am îmbrățișat iar.
Ținând cont că și la farmacie, și la magazine, și la sală și în stațiile de autobuz, oriunde am avut un contact cu cineva ni s-a răspuns foarte amabil și cu zâmbetul pe buze, nu sec și monosilabic, încep să mă întreb de unde au ieșit poveștile cu răceala străinilor și la ce se referă de fapt.

Legat de vreme și de faptul că toată lumea își închipuie că aici e un fel de iadul înghețat, trebe să fac niște clarificări. În primul rând, și eu și gagicu purtăm căciulițe pe cap și în august și în decembrie pentru că ne plac, nu doar când e foarte frig, așa că nu vă lăsați înșelați de fotografii. Umblăm cu un tricou sau un hanorac și o gecuță, jeanși și adidași. În două săptămâni au fost 2 zile reci, cu 0 – 2 grade, dar a fost ceva neașteptat și pentru ei. În rest, când la București erau 12-14 grade, aici erau 10-12. Dar da, pe lângă apă (unde am făcut pozele de mai jos) bate vântul tare, deci e normal să ne punem gluga pe cap.

După fix două săptămâni eu încep să mă simt parte din peisaj, deși încă mai avem de așteptat câteva zile (maxim încă 2 săptămâni) până aflăm dacă am primit sau nu personnummer, numărul personal fără care nu poți face absolut nimic aici. Ne-am aranjat (cu ajutorul Adrianei) cazare până în 15 decembrie, ne costă cam 100 de euro pe săptămână, o masă în doi la un bufet asiatic (unde poți să îți pui în farfurie de câte ori dorești) costă cam 9 euro de persoană, să ne luăm de mâncat acasă niște pulpe de pui, garnitură și mai fac eu o salată ne costă cam 10 euro cu totul, iar o "ședință" de cumpărături (700 g șvaițer, salam, iaurt, salată, roșii, castravete, pâine, paste, bacon, ciuperci, banane, conservă pește și conservă porumb, roșii în bulion, dressing salată) ne-a costat aici 30 de euro=120 lei, deci cel mult la fel ca acasă. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine, una peste alta ne costă cam la fel ca acasă. Abonamentul pe toate mijloacele de transport, inclusiv bărcuța cu care ne putem da pe mare, costă 65 de euro și chiar cred că merită.
În rest, cât stăm și încă nu muncim (dar ne va prinde super bine și după), ne-am făcut abonament la o super sală (200 de euro pe un an întreg) unde am făcut deja spinning, sală cu greutăți și bandă, dar și clasă de box (da, Vulpea învață să dea cu pumnul după ce a plecat din țara unde avea nevoie să știe să dea cu pumnul, nu doar cu gura. Ha!). Oricum, ne încadrăm în trend, suedezii chiar au mare grijă de ei și de corpul lor.

Azi am fost și la o expoziție de fotografie, genială. Am putut vedea live fotografii-eveniment ale unor fotografi care au făcut istorie: Annie Leibovitz, Anton Corbijn, Michael Conte, Peter Lindbergh, Horst P. Horst, Helmut Newton. A meritat toți banii! Și am rămas impresionată să văd că joi la ora 1 ziua era plin la o sală de expoziție.

Cam atât pentru azi. A trecut și a doua săptămână la Stockholm. Vă spun sincer, fără să se supere cineva. Mi-e dor de anumite fețe, de anumite zâmbete, dar altfel, deocamdată nu mi-e dor de nimic încât să jelesc pe aici. O fi bine? O fi rău? Eu învăț că fericirea constă în chestii total diferite pentru fiecare. Vă pupez!



joi, 28 octombrie 2010

Primele impresii, cu dedicații speciale

Deocamdată primele impresii sunt mai mult vizuale. Oamenii îți zâmbesc pe stradă dacă îți întâlnesc privirea. La serviciul de evidența populației, unde am mers să depunem primele acte, nici nu apuci să pășești și apare cineva foarte zâmbitor care te întreabă dacă te poate ajuta cu ceva. Și chiar te ajută. Sunt mulți, foarte mulți emigranți asiatici și arabi, nu îmi dau seama dacă suedezilor le convine (eu cred că nu prea, dar deocamdată nu detaliez), dar toată lumea își vede de treaba lui. Cel puțin aparent. Ofensiva suedeză cred că e din aia pașnică dar eficientă: e "la modă" să ai 3 copii. Și da, e pliiiin de bebei și cărucioare cu mutre blonde de reclamă. Dar pentru românii rasiști cu și fără motiv la adresa oricui, nu recomand Suedia.

În 5 zile am prins deja soare orbitor, prima ninsoare (care i-a luat prin surprindere chiar și pe ei), ploaie din aia de intră la oase. Dar nimic devastator până acum.
Pentru mine până acum cel mai șocant lucru e că oamenii ăștia nu au perdele și draperii la ferestre, e sticla goală. Pentru că nu se holbează nimeni în casa lor. Am avut o simpatică senzație că trec printr-o reclamă la Ikea, mergând spre casa Adrianei sau spre casa unde stăm noi. O familie la masă, un tip la laptop, o mămică la bufet toacă legume, fetița stă cocoțată și râde. Am tras cu ochiul ca să știu ce să vă povestesc, altfel mi se pare superbă relaxarea cu care își trăiesc intimitatea căminului, știind că nu le-o invadează nimeni cu un ochi prea curios. Până vom avea și noi niște acte, până vom găsi apartament de închiriat, stăm în guest houses. Adică în câte un apartamentuț micuț, dar utilat cu toate cele (wc, duș, aragaz, frigider, veselă, saltele, pături, perne, etc) pe care locuitorii câte unei "grădini" - pe românește, câteva scări de bloc - îl pot închiria câte maxim 2 săptămâni pentru oaspeții lor, ca să nu se înghesuie aiurea. Și pentru că draga mea Adriana s-a implicat enorm cu venirea noastră (du är en ängel, min kära!), primele săptămâni le avem deja aranjate (costă cam 100 euro pe săptămână, cu toate utilitățile incluse). După care mai vedem.
Încep să învăț despre un concept pe care credeam că îl cunosc, dar se pare că nu. Calitatea vieții. Mai am mult până o să pot detalia, dar încep să am o idee.

Din cele mai puțin pozitive acum. Mitul cu disciplina s-a dus naibii când am văzut cum trec pietonii puhoi pe roșu la semafor, deși chiar vin mașini care trebuie să încetinească. Se fumează doar afară, pe stradă, în rest, nu există nici măcar o idee de cafenea cu loc de fumat. Ca să nu mai spun că nici în casa personală nu prea ai voie dacă ai aerisire care ajunge și la vecini. Până să ajung să mă las de fumat că sunt scumpe țigările (cam 5 euro pachetul), am ajuns să pufăi câte o țigară pe zi că oricum nu am unde fuma. Și pe stradă, ca un infractor, pe frig, chiar nu-mi place. Mai am până să-mi placă să NU fumez, dar sunt pe un drum mai bun decât cel cu un pachet fumat pe zi acasă.

Tocmai a trecut prima săptămână la Stockholm ...

Primele dimineți - dedicație pentru Iuliana, frate-meu, Tiza, Dush, Iuliana Cristescu.


Prima zăpadă și fereastra fără perdele - pentru draga mea Anto.


Primele plimbări - cu dedicație pentru iYli, Misaki, Ada, Marmoțica, Virtualkid, Rhodi, Irina, Zâna eficienței, Camelia, Dananingib, Iulia Diana, Denisa.





Pentru iubita mea Cati


Pentru Clarisa, Mary VV, Tetris, Rodica, Angela.


Pentru Iulia, Cristina , Pisoiul si Oana, Mihaela Catwoman, Se-cret, Păpădie.


Primele înserări - pentru Evergreen, Petro, Ciupercutza, Georgiana, Bianca, Jane from the attic, Adamutza, Ajnanina, DianaZ.


Pentru mama mea cea mai iubită, Ginuța, Madelin, Viorica, Pur și simplu.


Pentru Sfântul Gheorghe din viața mea, tata.


Răduță, Sorin, vă pup!


Pentru iubitorul de hochei de la Cantina Socială.


Pentru deștepții mei Neamțu, Varanus, Paul.


Pentru Mara și toții copiii drăgălași (Oana, Smara și Miru sunt primele pe listă, da?)


Pentru băieți simpatici - Miju, Nick, Turnofftheglory, Saturnianul, Bogdanic, Cd, Sabotor, Marele Han, Zup, Neliniștitu, Claudiu.


Pentru spiritele libere - Zazuza, Sanuca, Cris grecoaica, Ela, Mircea, Flavius, Lup Alb, Ocserver, Jane cea cu părul scurt, Jenikă, Cristian și Geanina, Karma, Dan Șelaru, Meshuga, QED,


Pentru prietenii cu care oricând aș bea o cafea - Rontziki, Zully, Mimi, Veronica, Daniela, Raluca, Mire, Nina, Tomata, Nenea, Stewardezu, Tiberiu, Belle de Jour, Pusică și toți cei care veniți în vizită să-mi citiți prostioarele - vă mulțumesc din suflet.


Vă pupez

joi, 21 octombrie 2010

Puss och kram

Adică, vă pupez și vă îmbrățișez! Și vă mulțumesc din suflet pentru toate gândurile și vorbele bune. Încă nu ne-am dezmeticit cum trebuie, așa că voi dezvolta impresii și povești ceva mai încolo. Experiența cu trenul da, e una de neuitat, mai ales când ai după tine și vreo 80 de kg de bagaje (la două persoane). Trenul din București la Viena a ajuns la fixul fixului, am umblat câteva ore prin iubita noastră Vienă

după care ne-am suit în următorul tren, spre Nürnberg (am tăiat toată Jărmania, Neamțule, de-aia ai simțit cum trec ca vijelia pe lângă tine). Era cu mici emoții drumul, că trebuia să ajungem la 21:24 acolo și la 21:35 să schimbăm trenul spre Copenhaga. Dar ne-am zis noi, e tren german, ajunge la secundă. Ghinion de neșansă! A întârziat 7 minute, iar ca să ajungem la celălalt tren a trebuit să coborâm și să urcăm multe scări, cu cele x milioane de kg de bagaj după noi. Mai mult ne-am aruncat în tren, leșinați, eu cu toate unghiile rupte, dar cușeta a fost foarte primitoare și am dormit de am spart. În Copenhaga am stat câteva ore până la ultimul (al 4-lea) tren, am mâncat și am băut ceva (aproape dublu față de Viena), dar deja se simțea pe noi oboseala.



După încă 7 ore, trenul ne-a lăsat pe peron în gara centrală, unde ne aștepta un om frumos, Adriana, cu care mă știu din 95 când am fost eu prima dată aici, care când m-a auzit că vrem să plecăm a spus simplu HAI! Și uite că am ajuns. Da, Suedia este our land of choice.
Plecăm deja cu treburi administrative, vă pupez și ținem legătura, da?


luni, 18 octombrie 2010

Am stins lumina aia mare, dar am lăsat-o pe aia de veghe

Mi-am mai văzut o dată orașul, prietenii cei mai apropiați, am mâncat de poftă toate nebuniile (ciorbă de fasole cu afumătură și ceapă roșie, sarmale, zacuscă, vinete, fasole bătută, saramură de pește), mi-am strâns tare în brațe nepoata, mi-am pupat fratele și cumnata-soră și pe iubita mea Iulia, le-am pupat mâna mamei și tatălui și ne-am pus la drum. Nu rapid cu avionul, nu cu mașina personală, ci romantic și un pic demodat, cu trenul. Două zile și două nopți până la destinație. Unii știți care e, alții sunteți curioși. Nu spun încă ce și cum pentru că sunt superstițioasă :) Ca să răspund la cea mai obsesivă întrebare "da mergeți la sigur?", spun doar atât: din păcate, de multă vreme nu mai stăteam la sigur aici, așa că am decis să încerc ceva mai radical, să plec din țară să-mi încerc norocul, puterea, entuziasmul, energia, creierul. Nu sunt exaltată, dar sunt optimistă. Nu sunt fericită că îi las pe ai mei, dar nici disperată că plec în necunoscut. Acum granițele sunt mult mai domoale, au reușit oameni fugind înot pe Dunăre sau ascunși prin containere, de ce nu aș reuși eu care plec legal și oficial? În plus, voi avea oricând unde să mă întorc și de va fi cazul, o voi face cu fruntea sus.

Dragilor, îmi cer scuze că nu am apucat să mă văd și să vorbesc cu toți, mă bucur din suflet că am reușit să o fac cu niște oameni deosebiți. Vă salut pe toți și vă pupez și vă mulțumesc că îmi sunteți aproape, apreciez și primesc gândurile bune, de cele răutăcioase nu am nevoie, așa că le voi ignora :) Aveți grijă de oameni darnici, eu voi avea grijă să verific și să răspund tuturor mail-urilor și comentariilor, voi continua să mă ocup de unele cazuri. Să ne citim, auzim, revedem sănătoși și bucuroși! Vă pupez și vă las cu trei melodii tare dragi mie (mă caracterizează cumva), dar să nu credeți că la Amsterdam sau în Spania plec. Dar pe-aproape, că doar una e Europa :))) Promit să scriu cât pot de des, cu povești la fel de sincere (și cu bune și cu rele) cum le făceam și aici.

Pase lo que pase, sea lo que sea, proxima estacion Esperanza!





vineri, 15 octombrie 2010

Turist în orașul meu

În viața mea există câteva personaje constante, pe care le știu și le am în jur de când m-am născut. Unul dintre ele este pentru mine un amestec de iubire și supărare, bucurie și tristețe, recunoștință și nervi, frumusețe și mizerie, culoare și sufocare. E un personaj pe care prea mulți îl caută, prea mulți îl înjură, prea puțini mai vor să accepte că nu sunt doar rele în el. Pentru mine este casa mea din toți cei 32 de ani de viață: Bucureștiul. Chiar dacă nu am vrut în mod deosebit, pentru pregătirile de plecare am umblat în lung și-n lat prin București. Cu mașinuța, pe jos, dimineața, la prânz și noaptea. Și am făcut un exercițiu simplu, nefăcut de multă vreme: am ridicat privirea.

Oameni buni, așa cum Viena nu e doar Ring-ul, ci și cartierele cu blocuri unde stau și muncitori, dar pe care turiștii nu au de ce să le viziteze, așa și Bucureștiul nu e doar Rahova sau Militari-ul gri, ci și Universitatea, Centrul vechi, Romana, Dacia-Eminescu, Armenească, Dorobanți, Calea Victoriei, Aviatorilor. Tare îmi pare rău că nu am avut de gât aparatul tot timpul și doar prin câteva din multele zone superbe am apucat să prind imagini. Și noaptea mi-a părut rău că nu am aparat mai performant să surprind feeria care chiar există! Și curățenie se face, dar oamenii încă nu sunt amendați că scuipă pe jos, că aruncă pungi și pet-uri. Traficul nu e mai mare ca în Paris, dar aici lipsește educația în trafic și amenzile pe măsură. Dar în astea Bucureștiul nu este de vină, ci este victimă.

M-am bucurat tare mult să găsesc printre bloguri câteva dedicate frumosului și demnului din București, dar și emoționantului, păcatului, durerii. Oameni care nu vor doar să critice, ci vor să se și implice, care pot găsi diamante în mizerie, oameni cărora le pasă de orașul ăsta numit București. Le puteți studia și vă puteți bucura și uimi și voi aici, aici, aici sau aici.

Eu nu "de-abia aștept să scap de jegul de București!", deși unde plec voi fi bulversată de cât verde, curățenie și ordine e. Nu voi scuipa Bucureștiul la plecare, așa cum nu voi vorbi de rău și doar de rău "vai, ce de rahat e în București și în țară!". Și le voi spune străinilor că dacă vor avea 3 zile (cum am avut eu în Praga, Budapesta, Viena), au ce vedea frumos în București. Pornim de la Piața Presei, avem Muzeul Satului, Palatul Elisabeta, Herăstrăul, Arcul de Triumf, înainte Bulevardul Kiseleff (preferatul meu, din nefericire nu am apucat să-l fotografiez), în stânga Aviatorilor și Dorobanți, cu străduțele adiacente.

În altă zi Calea Victoriei, cu multe clădiri superbe (Muzeul Enescu, CEC-ul și Muzeul de istorie fiind favoritele mele), cu zona Amzei, până la Cercul Militar.



Apoi Universitatea, cu Colțea și Ministerul Agriculturii, Muzeul Bucureștiului (Palatul Șuțu) și superba Biserică Rusă.



Pentru papa bun și o cafea, agitație și magazine, avem zona Unirii și Centrul Vechi, unde există deosebita biserică Stavropoleos și una din cele mai interesante fațade din București, cea de la Hanu cu bere. Ca să nu mai spun de impunătoarea Bancă Națională.



A treia zi o puteți dedica zonei Romană (din păcate, nepozată aici), bulevardul Dacia, Grădina Icoanei, Armenească.



O plimbare pe care cu siguranță cei care stăm în București și suntem rupți de la muncă nu o facem, dar ar fi o încântare, este cea de noapte. Am întâlnit, în schimb, foarte mulți turiști, care zâmbeau și făceau poze.



Bucureștiul nu e Paris, Londra, Viena sau Praga. Pentru că Bucureștiul e București. Și merită să-l și iubim, să-l și apreciem, să-i vedem și frumusețile. În câteva zile spun la revedere Bucureștiului, pentru cât timp, nu știu. Dar, la plecare, aș vrea să-i cer iertare, în numele nenorociților care l-au și îl ciopârțesc, al imbecililor care îl scuipă și îl murdăresc. Și aș vrea să știe că-l iubesc și că îmi va fi dor de el.

joi, 7 octombrie 2010

Ce miros, ce gust și cum sună copilăria noastră?

Nu știu cum se face, dar de câteva zile inspirația îmi vine tot de la alți oameni. De data asta cea mai drăguță timișoreancă, Tomata cu scufiță, întreabă ce miros, ce gust și cum sună copilăria noastră?

Copilăria mea are două mirosuri, unul plăcut și unul mai puțin plăcut, ambele de la mama. Cel mai puțin plăcut e "mirosul de dentist". Mama fiind tehnician dentar venea acasă cu halatul să-l spele, o dată la câteva zile. Și inevitabil se umplea casa de mirosul acela inconfundabil. Din fericire, nu mi-a fost niciodată frică de dentist, pe mama o vedeam și acasă muncind și am iubit-o întotdeauna pentru puterea și dedicația cu care a muncit (și încă o face!), așa că mirosul ăsta nu îmi aduce amintiri urâte. Mirosul frumos era cel de la ea din cameră, după ce pleca la servici sau când se pregătea să meargă la o petrecere. O combinație superbă de pudră Caron, alte farduri, parfum Opium. După ce pleca, mă duceam în cameră și mă trânteam pe pat, închideam ochii și miroseam adânc.

Gusturile copilăriei mele sunt de cireșe pietroase și de prăjitură cu zaț de cafea. Iunie era luna perfectă, se termina și școala, se făceau și cireșele. Mă suiam în copac și pe acoperișul magaziei ca să le culeg, dar dura vreo câteva ore să umplu o găleată, pentru că înainte îmi umpleam până la refuz burta. Nu conta că nu erau spălate, numai bine, făceam rost de anticorpi. Cireșul acela nu mai e acum, dar amintirea lui rămâne foarte puternică. Prăjitura cu zaț de cafea e cea mai bună prăjitură din lume, făcută de mama. Destul de complicată, cu 3 foi făcute pe dosul tăvii, apoi o cremă cu lapte și făină și zahăr și nu mai știu ce în care la final pune 3-4 linguri de zaț de la cafeaua băută de dimineață. La final se glazurează cu un strat de ciocolată amăruie. O nebunie!

Copilăria mea sună a muzica de pe cele 3 casete Philips pe care le aveam în mașină când plecam cu ai mei în concedii. Celentano (24000 baci, Chi no lavora non fa l'amore, Storia d'amore, Il Ragazzo della via Gluck ), Abba, Adamo, Joe Dolan și mulți, mulți alții. Preferatele mele erau și sunt BZN și Tony Christie.

Weekendul trecut am fost la ai mei, mama mirosea frumos, făcuse prăjitură cu zaț de cafea, iar muzica tatei o ascult des, deci, sunt foarte fericită să spun că îmi trăiesc cu bucurie copilăria și la 32 de ani. Dragilor, ce miros, ce gust și cum sună copilăria voastră?