N-avem cu cine

Citesc de câteva zile tot felul de chemări la luptă, apeluri la reacţii şi normalitate. Deşteaptă-te, române!!! Deşi diferite, deşi nu neapărat 100% de acord cu toate ideile, m-am simţit aproape de toţi autorii, chiar dacă se cam bat cap în cap unele concluzii. Eram chiar entuziasmată. Până am aprofundat problema. La cele 5-6 texte cu idei, păreri, reacţii, strigăte, furie există vreo 225 de comentarii (fără răspunsurile autorilor). Din punctul meu de vedere, reprezentative pentru moduri de gândire româneşti.

Primul e Moise Guran, care face calcule şi concluzionează: "interesul meu din acest moment, confruntat fiind cu un stat rapace, înrobitor şi prost pe deasupra, este acela să mă apăr. E un drept prevăzut în declaraţia drepturilor omului. Cum o pot face? Fentând statul. Probabil aşa vor fi gândind majoritatea patronilor din această ţară". O reacție normală, firească, furioasă, ba chiar disperată. Și de înțeles. Dar haideţi să fim măcar o dată în viaţă sinceri şi să acceptăm că "fentatul statului" nu e un sport care se inventează acum, ci e un mod de viaţă şi de adaptare de cel puţin 20 de ani încoace. Cu toţii am lucrat la patron unde am luat bani la negru şi minim pe cartea de muncă, unii am fost patroni şi am făcut pe dracu în patru să băgăm tone de benzină şi frigidere şi calculatoare pe "cheltuieli". Pentru unii bani nu am dat sau nu am cerut factură ca să nu mai plătim taxe la stat. Deci, la un stat care pune tot mai multe taxe, noi ne-am daptata şi l-am fentat din ce în ce mai tare. Nu suntem noi vinovaţi de asta, dar nici chiar inocenţi. Dar într-adevăr, este dreptul omului de a se apăra. Buuun. Cele 20 de comentarii au dat-o în politică, drept de vot, cacao cu lapte. Nimic concret. Nici un Iancu Jianu.

Tot legat de taxe şi impozite multe şi aberante vorbeşte şi Vlad Petreanu. Care completează şi cu un exemplu din State, The Tea Party, o mişcare de protest a cetăţenilor împotriva taxării excesive. Un exemplu oarecare, nu un model. Cu toate astea, din cele 80 de comentarii, mai mult de jumătate se leagă exclusiv de faptul că mişcarea din State e de rahat şi că Sarah Palin, lider de opinie a Tea Party, e o tâmpită sau, ca răspuns, că Tea Party nu e de rahat şi Sarah Palin nu e tâmpită. Unii chiar nuanţează şi se bat în surse de informare mai puţin "manipulante": Fox News sau New York Times. Mai sunt câteva comentarii de "aşa e, ai dreptate, mama lor de hoţi". Şi câteva cu "tu lucrezi la mogul, mai lasă-ne". Foarte constructive. Un singur comentariu spune "breeee, aţi luat-o pe arătură, omul ăsta vrea altceva să ne spună". Ghinion de neşansă. Restul comentariilor sunt scuipături la adresa lui, "bine, bă, că eşti tu deştept". La care răspunde până la urmă și el pe măsură.

Arhi deschide alt subiect. După 20 de ani de politicieni nenorociți și incapabili de ceva bun, miliarde de taxe și impozite, involuție, omul zice că vrea să emigreze, pentru o viață normală pentru copilul lui. Asta e soluția lui. Aproape 100 de comentarii. Un sfert sunt simple laude, pornite de la oameni care probabil nu sunt capabili să aibă o părere a lor. "Bravo, Arhi, e cel mai bun text al tău!" Eu nu cred că e cel mai bun text al lui, dar e un text de bun simț al unui om care 20 de ani a stat cu picioarele înfipte în realitățile României, nu vorbește din ce spun alții și i s-a luat și gata, plecarea e soluția lui. Alt sfert de comentarii îl înjură că e frustrat sau îl ironizeaza că normal că-și permite să plece, că doar câștigă bani din blog (se simte de departe oftica celor care bagă din astea și mi se par foarte triste, pe orice blog, site sau discuții reale le-am găsit, oftica pe faptul că altul ar putea să o ducă mai bine, să câștige mai bine) sau cu replicile astea la fel de celebre în micimea și frustrarea lor "și ce-o să faci acolo, bă? o să plângi după Românica, o să fii slugă la străin, o să-ți dai cu pumnii în cap". Plus alea cu lașitatea celor care pleacă. Ultimul sfert de comentarii sunt muieli între comentatori.

Teo se întreabă dacă e posibil un Tea Party Românesc. La fel, nu vorbește de "platforma-program" sau măsurile cerute/luate de cei din acea mișcare, ci de rezultat: o ieșire din amorțire, acțiuni sociale care au luat amploare și au ajuns să influențeze real politica americană. Adică, o mișcare socială reală, un semn de sănătate al societății. Teoretic, spune Teo, și în România ar exista condițiile pentru apariția acestei mișcări. Și mai dă și niște soluții. Comentariile nu sunt agresive sau injurioase, dar le simt să sunt la nivel de intelectuali care teoretizeaza la o tartă cu somon și un cocktail la o terasă cu umidificator din ăla la modă.

Foarte serios și interesant scrie și Ionuț Oprea, care "vrea o țară în care...". Aici apar și primele comentarii raționale, dar lipsite de entuziasm, în schimb cu un aer de fatalism: "Acum nu mai văd nici o metodă eficace de a îndrepta lucrurile" sau "vorbărie multă, degeaba, din păcate".

Draga de Nina scrie cel mai frumos text. Pentru cei ce s-au hotărât să rămână aici. Din punctul meu de vedere, un mesaj superb, care pe mine chiar m-a mișcat și în care m-am regăsit. Be the change you want to see in your country, a adaptat ea local un slogan atât de faimos al lui Mahatma Gandhi. Chiar primul comentariu spune atât de multe, atât de sec: "proastă decizie". Se continuă cu oboseala de a mai crede și de ce să fac eu ceva când alții nu fac.

Peste toate astea, concret, am trăit următoarea situație: la mine la serviciu, în ultimele 8 luni, am ajuns să fim umiliți la propriu de o conducere abuzivă și de cățeii-lachei ai conducerii. Ni s-a modificat ilegal statutul ca instituție (nu s-au încălcat decât vreo 3 legi și mai multe obligații asumate de statul român în fața UE). Am fost manipulați, ni s-au vândut gogoși fără hârtii oficiale văzute de cineva, ne-am trezit restructurați și pe alte încadrări fără o hârtie sau un act adițional, ni s-au tăiat salariile la jumătate în baza a ... nu se știe ce în aprilie, acum și cu 25%. M-am trezit că în cartea de muncă s-au operat modificări fără să fiu anunțată sau fără să mi se comunice în baza a ce (pentru cei care nu știu, asta e o treabă ILEGALĂ). Avem dreptul la un rest de bani, despre care ni s-a spus oficial că îi vom primi în iulie, că sunt prinși în bugetul aprobat, cu toate astea, nu ni se dau banii că nu vrea X sau Y director economic. Am trimis acum o săptămână un email cu semnalarea acestor ultime abuzuri către 200 de colegi. Că e cazul ca în ceasul al 90-lea să avem o reacție, că oricum nu mai avem nimic de pierdut, că trebuie să fim solidari, să comunicăm între noi cum trebuie, nu la nivel de bârfe pe holuri. Că nu cerem nimic aberant, ci drepturile noastre, că acei bani există și trebuie să-i primim. Mă așteptam, în naivitatea mea, ca măcar 20-30 de oameni să dea un reply all de întărire a mesajului meu. A fost unul singur. În rest, pe holuri, șoptit "am citit mailul tău, bravo, e foarte tare". Sau telefoane date colegei mele de birou: "ce a apucat-o pe Lia?". Sentimentele trăite au fost foarte ciudate. Furie, neputință, tristețe, dezamăgire. Și nu reușesc nici acum să le înțeleg (non)reacția. Frică de pierderea unui job pentru care oricum ești plătit în nasturi? Lehamite? Amorțeală? Lipsa instinctului de a lupta pentru drepturile tale? Toate la un loc, cel mai probabil. Zilele trecute am fost întrebată de ce mă mai agit, că oricum eu plec în foarte scurt timp. Pentru că eu așa consider normal! Pentru că nu am acceptat niciodată abuzuri fără să ripostez, pentru că nu accept să stau meduză flască când îmi sunt încălcate drepturile, pentru că merg până în pânzele albe să-mi caut dreptatea, pentru că până să se dea o decizie judecătorească la procesul pe care l-am pornit cu toții, avem dreptul și obligația de a ne lupta și singuri. Pentru că nu avem voie să plecăm capul învinși, dar să ne ducem acasă să ne plângem. NU.

Chiar sunt convinsă, cu riscul să deranjez mulți oameni, că am ajuns în situația actuală pentru că am dat întotdeauna înapoi, că am luat prea repede poziția ghiocel, că am plecat prea ușor privirea. Din 90, în loc să ne lăsăm scuipați și agresați de țigani, trebuia să le dăm o zmetie peste ochi, așa cum a făcut mama mea, la metrou, cu niște țigani care scuipau semințe pe jos. Țiganii au tăcut speriați, dar oamenii de pe scaun i-au sărit în cap că dă în niște copii. Am auzit de prea multe ori căcatul cu "e, la stat sunt privilegii, concedii de 3 săptămâni, la privat se muncește fără concediu". Nu, frate, anormal nu e concediul de 3 săptămâni la stat, ci abuzul patronilor, pentru că nu cunoaștem codul muncii, nu știm să ne cerem dreptul la odihnă, dreptul la demnitate. Și am acceptat asta din 90 încoace. Pentru că ne e frică să riscăm, nu știm să vorbim cu avocați, să dăm în judecată, să ne apărăm drepturile de oameni. Nu știm să ne vedem de treaba noastră, de ce putem face noi și de ce parcela noastră. Pe noi ne freacă grija altora. Știm să săpăm, să bârfim, să pupăm cururi. Trăim cu româneștile zicale "să moară și capra vecinului", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "mâine poate fi mai rău", ca să nu mai zic de nemuritoarea Mioriță din care se învață la școală filozofii și simboluri mărețe. N-avem sânge în coaie să ne apărăm direct, în fața agresiunii, dar ajungem acasă unde ne căcăm pe noi "moamă, ce i-aș fi zis, ce i-aș fi făcut". Românii per ansamblu ăștia sunt. Cei cu coloana dreaptă, cu dinții strânși și cu pumnul ridicat, care riscă un culcuș călduț (pentru care se plătește cu umilințe și abuzuri) pentru dreptul la demnitate, cei care chiar sunt schimbarea pe care și-o doresc la țara lor sau care aleg să plece în altă parte pentru că e de datoria lor să caute mai bine, sunt excepții care întăresc regula. Și cu mândrie și îngâmfarea pe care abia aștept să mi-o reproșați eu ȘTIU că sunt o excepție.
Pentru cei care spun resemnați că nu ai CE să mai schimbi, le spun cu convingere că nu ai cu CINE să schimbi. Amin!

P.S. Pentru cine își dorește să afle cum sunt eu schimbarea pe care mi-o doresc, să-mi dea un mail și îi explic. Pentru cine dorește să mă scuipe de sus că sunt lașă și voi împinge tăvi prin străinătate, să mă pupe în cursul serii.

Dreaming my dreams with you

Când am auzit, prin primăvară, că o să vină în concert The Cranberries, am zâmbit cu emoţia amintirilor din adolescenţă. Pentru că acea superbă etapă a vieţii mele poartă, printre altele, amprenta Dolores O'Riordan şi The Cranberries. În 94, pe la 16 ani, am auzit pentru prima dată Linger. Şi lumea mea muzicală n-a mai fost la fel. Ieşeam din perioada rock, lanţuri, plete şi haine negre, care nu mă mai reprezentau foarte bine, îi iubeam deja pe cei de la U2, dar simţeam nevoia unei trupe cu care să mă identific mai tare, şi ca muzică, şi ca imagine. Când i-am văzut şi mutriţa lui Dolores, băieţoasă, dar totuşi feminină şi delicată, freza inconfundabilă, am ştiut că am găsit ceea ce căutam. Între timp, în 16 ani de zile, tunsoarea scurtă, scurtă şi culorile aprinse au devenit o "marcă" şi a mea. Primele trei albume, "Everybody else is doing it so why can't we", "No need to argue" şi "To the faithful departed" le mai am şi acum, pe casete audio. Şi tot ele mi-au rămas cele mai aproape de suflet, deşi am multe piese pe care le iubesc şi de pe următoarele albume. Prima mea iubire adolescentină şi copilăroasă e legată de One a lui U2. A doua mare iubire, prima relaţie serioasă, poartă acordurile The Cranberries şi " I can't be with you". Când am auzit prima dată Zombie am căzut în genunchi în faţa televizorului şi am plâns, simţeam că mă sufoc. Parcă nici Orion sau One de la Metallica nu mă "loviseră" atât de puternic.

În '95, când am fost la Stockholm, am ratat la câteva zile concertul The Cranberries şi a fost o mare dramă, pentru că la realitatea din ţară a acelor vremuri, nici nu visam să ajungă şi la noi prea curând. Acum 7 ani, când am auzit că s-au despărţit, am avut cumva sentimentul că am pierdut din adolescenţa mea ceva ce nu avea cum să se mai întoarcă. Până acum câteva luni, când am aflat că vin The Cranberries în concert la Bucureşti. M-au apucat emoţiile. Am acum 32 de ani, copila din mine ar mai putea face faţă unui astfel de concert? Au trecut atâţia ani, Dolores are şi ea aproape 40 de ani, 3 copii, dacă o să mă dezamăgească? Eram ca la ideea de reîntâlnire cu colegii din liceu: emoţionată de gândul revederii, cu amintirile de atunci, dar cu teama că se va discuta despre scutece, criză şi credite. M-am mai trezit şi că să cumpăr bilet ar fi însemnat un efort financiar greu de făcut pentru vremurile odioase pe care le trăiesc, aşa că m-am băgat pe la tot felul de concursuri, în căutarea unei invitaţii. Dar pentru că sunt o norocoasă şi cu siguranţă trebuia să ajung la acest concert, am câştigat nu unul, ci două bilete (mulţumesc Hotcity, mulţumesc Mediafax)!

Şi uite-mă ieri, la braţ cu Sabbra, Anto şi Ioana, la Zone arena, gazon B. M-am întâlnit cu multă lume cunoscută, cu Teodora, cu Nona, cu Alice şi m-am bucurat tare mult să găsesc şi la ele acelaşi entuziasm şi emoţie pe care le trăiam şi eu. La 9 fix s-au auzit primele acorduri. Şi am văzut primele mâini în aer. Şi-a apărut bucăţica aia mică de Dolores, cu făţuca ei drăgălaşă, cu rochiţă şi bocanci, cu freza aia zburlită, băieţoasă, puternică, feminină şi delicată în acelaşi timp. Şi cu vocea aia a ei, doar a ei, pe care o pot recunoaşte dintr-o mie. Neschimbată, cu o forţă de care stai să te întrebi unde are pitica asta atâţia plămâni. Şi cu dansul ei inconfundabil, mişcări stângace şi amuzante, de păpuşă pe sârmă. Băieţii au fost la locul lor, cu treaba lor minunat făcută, în jurul frumoasei nebune.

Au fost pe rând, Analyze, Animal Instinct, Dreaming My Dreams (pe care mi-au dat lacrimile de emoţie), Linger, Wanted, Just My Imagination, When You’re Gone, Switch of the Moment, Desperate Andy, Time Is Ticking Out, Can’t Be With You, Ode To My Family (de câte ori ascult melodia asta realizez cât de mult îi iubesc pe ai mei şi că fără ei n-aş fi nimic), Free to Decide, turbata Salvation, Ridiculous Thoughts, Zombie (pe care am simţit-o în piept la fel de puternic), Put Me Down, Still Can’t, Promises, Dreams. Aş mai fi vrut să fie şi No need to argue, Joe, I just shot John Lennon, Forever yellow skies, Will you remember, Cordell sau Waltzing Back, dar poate data viitoare.

Dacă acum doi ani am trăit concertul vieţii mele alături de Manu Chao, acum mi-am retrăit adolescenţa frumoasă, nebună, de neuitat. Pentru o oră şi jumătate am uitat că trăiesc unele din cele mai urâte, triste, agitate şi aberante zile din viaţa mea, şi am cântat din toţi plămânii, am plâns, am râs, am dansat, am fost fericită, puştoaică de 16 ani, cu păr zburlit de 3 cm, cu ochii vii şi poftă de viaţă, cu planuri măreţe, cer senin şi oameni frumoşi în jur. I'll be dreaming my dreams with you ...

Leapșa cu desktop de weekend

Pentru că petrecem foarte mult timp, și la muncă și acasă, în fața monitoarelor, e indicat să ne încânte privirea cu imagini frumoase, nu? Și când ai nevoie de o secundă de pauză, ca să ieși din tabele, word-uri, exceluri și grafice odioase, dai click pe minimize și te bucuri măcar de imaginea de pe desktop. Eu cel puțin așa fac. Și pentru că în ultima vreme parcă numai de subiecte apăsătoare, probleme și supărări am dat, tare m-a bucurat că și Rontziki și Belle mi-au pasat o leapșă drăguță: cum arată desktopul meu?

Păi, acasă am laptopul care mă încântă cu florile mele preferate (fotografia primită cadou de la Mihaela).

Iar la servici o am pe iubita mea Mara, când era mai mitituță (imaginea surprinsă de dragul meu prieten Mircea, care face cele mai frumoase portrete).

Sunt tare curioasă cum arată desktopul vostru, dar în mod special aștept să preia leapșa pe Ada, Sabbra, Evergreen, Croco, Bianca, Zazuza, Marmotzel, Iulia-Diana, domnișoara cu șoaptele, și pe domnul Ocserver (că mi-e dator hihi).

Toate astea fiind spuse, vă doresc un weekend minunat, să vă bucurați de imagini și oameni frumoși și să zâmbiți mult.

Later edit: pentru că iubesc atât de mult floarea-soarelui, am foarte multe fotografii, dintre care multe primite de la alţii. Şi uite aşa am făcut o confuzie. Poza de mai sus e de la Mihaela, iar cea de la Lupul Alb a fost pe vechiul calculator şi e cea de mai jos, cel puţin la fel de frumoasă, nu?

Despre agresiune şi respect

Din hlizeala noastră pe tema coloratului, m-a pus pe gânduri comentariul lui Dani, care spune aşa: "toată lumea ar trebui să înţeleagă că, indiferent de gradul/felul în care cu toţii suntem mai mult sau mai puţin satisfăcuţi (material, financiar, sexual virtual, etc), chiar trebuie să avem măcar un pic de grijă să nu ieşim în lume cu mutre întoarse pe dos, să nu le stricăm zilele celor din jurul nostru, să nu fim acri, ciufuţi, îmbufnaţi, isterici, invidioşi, bârfitori, să fim normali şi pe cât posibil umani". Adică, să îi respectăm pe ceilalţi, nu? Că eu asta am înţeles. Eu chiar cred că nu e nimeni dator să ne suporte mutrele sau nervii cauzaţi de probleme personale. În schimb noi datorăm celorlalţi respectul de a nu-i transforma în victimele reacţiilor noastre neplăcute, mai ales când nu sunt implicaţi direct. Dar deja astea sunt fineţuri.

Nu ştiu dacă e o chestie românească sau a vremurilor pe care le trăim sau poate chiar faptul că locuiesc într-un oraş mare, înghesuit, aglomerat, fără reguli şi pedepse, dar simt pe pielea mea şi din ce văd în jur cum lipsa de respect pentru cel de alături e din ce în ce mai acută. Nu contează că e trecut de 10 noaptea sau e pauza de odihnă, afişată la avizier cu litere mari, întotdeauna există cel puţin un nesimţit care dă cu bormaşina sau ciocanul pe creierii şi liniştea vecinilor. Uşa de la lift e trântită în duşmănie parcă şi la 6 dimineaţa şi la 1 noaptea. Iar pereţii sunt subţiri şi sari din somn cu inima bătând tare. Obsesiv, de fiecare dată când păţesc asta, îmi aduc aminte de treaba aia din Suedia, unde deşi nu scria nicăieri, oamenii nu făceau duş după 11 seara, să nu-şi deranjeze vecinii. Am păţit de nu mai ştiu câte ori să vin cu bagaje în mâini şi să mi se închidă uşa de la bloc sau de la lift în nas deşi fusesem văzută. E proastă creştere, lipsă de respect.

Am crescut cu o expresie care mi-a zgâriat întotdeauna urechile: ai grijă ce spune lumea! "Lume" care ştie tot ce mişcă fiecare pentru că stă cu ochii holbaţi pe geam, cu urechea pe uşă sau pe perete, se hrăneşte şi trăieşte cu bârfe şi nu are nici măcar un dram de respect pentru viaţa şi intimitatea celorlalţi. Vecina care ştie că ai venit târziu, cu un bărbat acasă. Colega care vorbeşte şoptit, uitându-se în dreapta-stânga, că X s-ar fi combinat cu Y, iar Z are un copil deşi nu e măritată. Am detestat întotdeauna lumea asta şi nu m-a interesat niciodată ce are de comentat. Dar nu am cum să nu fiu uneori afectată de mizeriile astea şi de lipsa de respect arătată tuturor, fără discernământ. Şi ajung şi la cele mai iritante întrebări de zgândărit intimitatea mai ales a unei femei: "tu nu te mai măriţi?" de parcă măritişul ar fi cireaşa de pe tort, şi "dar tu când faci copii?". Am mai spus-o şi o repet de o mie de ori. Mai ales treaba cu copiii este o lipsă de respect şi consideraţie pentru acea femeie. Dacă a ales să nu facă copii (încă sau niciodată), e alegerea ei. Dacă a pierdut sarcini sau chiar nu poate concepe, e extrem de dureros şi urât să se pună această întrebare, mai ales de către oameni care nu sunt din cercul apropiat de cunoştinţe al persoanei în cauză. Cu toate astea, nimeni nu pare să se gândească la detalii. Ei dau cu bâta în baltă, ignoră ideea de intimitate a persoanei şi întreabă "da tu când ai de gând să faci copii?". Odios!

În ceea ce priveşte relaţionarea de conjunctură (la magazin, ghişeu, poştă, bancă, etc), s-a creat un lanţ al slăbiciunilor. Clientul se gândeşte din start că va fi tratat cu sictir şi uită de ideea de respect faţă de persoana din faţa lui, după care aşteaptă să se reacţioneze urât ca să aibă motiv să ceară respect că deh, e client, persoana de pe partea cealaltă la fel, e de la început convinsă că toată lumea ar trebui să fie vinovată de faptul că ea/el e prost plătit(ă) şi munceşte foarte mult şi sare direct la beregată. Prin acelaşi tip de logică, am auzit deja de prea multe ori povestea cu "eşti plătit din banii mei să-mi faci/să-mi oferi asta, mă comport cum vreau eu". Cel mai "amuzant" a fost un domn la bancă, s-a înfipt direct la o tanti de la ghişeu nervos foc că toţi din bănci sunt nişte tâmpiţi. Când tanti l-a rugat să fie amabil, domnul a replicat urlând "eu nu am timp de amabilităţuri!". V-am povestit de multe ori de experimentul meu transformat între timp în obişnuinţă. Zâmbesc şi sunt amabilă de la început, la orice ghişeu, în faţa oricărei vânzătoare sau funcţionar. Consider că aşa mă respect în primul rând pe mine, apoi pe cel din faţa mea. În ultimii doi ani, cu extrem de puţine excepţii, mi s-a răspuns respectuos sau în cel mai rău caz neutru, dar nu agresiv. Şi trebuie să recunosc că sunt impresionată şi mă simt tare bine.

Mă irită groaznic stilul ăsta de băgat în sufletul omului, de suflat în ceafă la o coadă. Uitatul pe vizor sau de după perdea, când vin acasă. Bormaşinile şi uşile de lift trântite în miez de noapte. Mă deranjează oamenii care insistă să te întrebe "da' ce ai? de ce eşti supărat? dar hai spune-mi" nu pentru că îşi doresc să te ajute (cei care ţin la tine şi vor să îţi fie alături te întreabă ce faci, te întreabă dacă te pot ajuta şi îţi spun că sunt aproape dacă ai nevoie, după care te lasă în ale tale), ci pentru că îi roade curiozitatea şi nu îţi respectă intimitatea. Mă simt abuzată şi simt cum îmi este călcată în picioare din ce în ce mai des zona mea personală şi intimitatea. Şi nu reuşesc să înţeleg de ce, de ce nu se poate să-mi fie respectate. Singura mea soluţie e să fiu cât mai antisocială posibil. Pentru că nu-mi doresc să reacţionez agresiv şi, din păcate, e singura metodă prin care îi faci pe nesimţiţi să înţeleagă. De fapt, nu vor înţelege oricum, dar măcar se dau doi paşi în spate. Şi apoi te vorbesc de rău.

Nu ştiu, repet, dacă lipsa de respect a oamenilor pentru ceilalţi e ceva românesc, bucureştean sau din cauza vremurilor pe care le trăim. Dar acum simt cel mai acut aceste agresiuni. Şi am obosit. Învăţ despre o limbă şi o cultură diferite de ce am trăit şi trăiesc. Şi m-am blocat ca proasta în două chestiuni: cel mai mare preţ se pune pe intimitatea şi spaţiul personal al fiecăruia şi ţi se mulţumeşte pentru că ai mulţumit. Şi stau şi mă gândesc: dresată într-o societate care se pişă pe intimitatea şi spaţiul personal al celorlalţi, cu căcaturi de genul "românii sunt prietenoşi şi săritori, străinii te lasă să mori pe stradă", întotdeauna în gardă, dar şi întotdeauna prinsă pe picior greşit la agresivităţi şi invazii, cum aş reacţiona într-o lume în care ţi se mulţumeşte pentru mulţumesc şi pe nimeni nu freacă grija cu cine ai venit acasă, când te măriţi sau faci copii? Mi-e teamă de sechele.

Despre necesitatea coloratului pe timp de criză

Preambul: De teamă să nu mă certe Neamțu Țiganu că vorbesc cu fu, pu și pi, m-am gândit să fur o scenă (una din puținele amuzante) din Sex&The City prima serie, când fetele vorbesc în voie despre sex cu un copil de față, schimbând cuvântul cu unul mult mai copilăros. La fel și eu, în loc de "a (se) f**e" voi folosi "a (se) colora".

Criză, șomaj, disponibilizări, măsuri economice imbecile, inundații. Un haos sinistru care ne-a atins pe toți într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar am realizat că nu mă ajută la nimic să stau să mă plâng sau să vorbesc despre toate astea. Deja o fac prea mulți. Și tot degeaba. Și atunci despre ce să vorbesc? Păi, am stat și m-am gândit eu cum fac față nebuniilor din jur? Și mi-am dat seama că tot mai des, când sunt întrebată cum de mai am zâmbet pe față, răspund, printre altele (din ce în ce mai puține), "mă colorez bine". Dacă acum 1 an - 2 povesteam de petreceri, ieșiri din București la grătare îmbelșugate, nunți, botezuri, cumetrii, concedii prin străinătățuri, acum învăț să îmi văd de viață cu aproape un sfert din banii de atunci. În primul rând, îmi plătesc facturile cât mai repede, să nu se adune, nu mai fac datorii nici de câțiva lei, gătesc mai des acasă, am mai tăiat din țigări și vreau să le tai de tot, nu mai intru în magazine ca să nu fiu tentată (și așa am prea multe haine și papuci). Și colorez. Cu gagicu, firește. Care știe și el ce mult înseamnă să îți colorezi femeia cum trebuie, să nu o lași prea mult că se decolorează și nu vrei asta, și mai ales, ce zâmbitoare și relaxată e, drăguță, atentă, iubitoare.

De ceva vreme tot mai multe doamne din jurul meu s-au transformat în scorpii isterice cu gura pungă și sprâncenele adunate a furie. Și se vede. Și nimic nu e mai nociv și mai periculos pe lumea asta ca o femeie isterică, rea, furioasă. Cu riscul de-a părea misogină, trebuie să vă spun că am găsit o singură explicație pentru situația asta: doamnele nu sunt colorate. Unele nu sunt colorate de multă vreme, altele nu sunt colorate cum trebuie. Și e păcat. Pentru că mai ales acum, pe timp de criză, coloratul este o metodă simplă, eficientă și ieftină de relaxare atât de necesară tuturor. Și domnii suferă din cauza lipsei de colorat, dar ei devin morocănoși, se închid în ei, rar îți sar în beregată cum fac femeile.

Deci, doamnelor, câteva vorbe. Da, e criză. S-au tăiat banii, s-au tăiat și joburile, concediul în Croația rămâne un vis frumos, sandalele alea din vitrină sunt superbe și v-ar sta minunat deși nu vă trebuie și oricum nu aveți cu ce să le cumpărați. Dar asta nu înseamnă că odată ajunse acasă nu puteți să zâmbiți galeș și cu subînțeles, asta în cazul în care aveți cui. Cât ar fi de obosit și de stresat, bărbatul vostru va reacționa imediat. Pentru că lipsa banilor și criza nu sunt motive să vă refuzați coloratul! Nu va dispărea rata la bancă și nici sabia de deasupra capului de la job, dar ce zâmbet frumos veți avea! Și în trafic nu o să mai ieșiți pe geam urlând la boul care v-a tăiat fața, și nici la birou nu se vor mai gândi colegii să vă pună tranchilizante în cafea.

Doamnelor singurele le spun doar atât: nu mai stați încruntate și plânse cu bolul de chipsuri și cutia de înghețată așteptându-l pe Făt Frumos. Că el nu există, e însurat sau e gay. Dar e plin de multe alte personaje, nu neapărat de poveste, dar sigur din realitate, care ar fi bucuroși să exerseze cu voi arta coloratului. Care dintre voi, înainte de măritiș sau relație serioasă, nu a avut măcar o aventură de o noapte, mâna sus. După care stați jos, nota 2. Bine, astea până-n 25 de ani sunt iertate, dar să nu se mai întâmple. În cazul de față este un lanț al slăbiciunilor. Sunteți singură, necolorată, încruntată, istericoasă, cine dracu să vrea să vă ia la colorat? O aventură de o noapte poate readuce zâmbetul și încrederea și uite așa pot apărea și interesații. O singură observație: deși uneori (rar) o aventură poate duce la ceva stabil, scoteți-vă asta din cap când porniți la vânătoare. Mai bine o surpriză plăcută decât o dezamăgire premeditată.

Domnilor, să nu credeți că voi scăpați. În primul rând, nu mai generalizați. Nu orice femeie încruntată și cu ghearele afară e neapărat necolorată. De cele mai multe ori e mult mai rău, e colorată prost. Și aici e vina voastră. Pentru că unii dintre voi vă închipuiți că simplul fapt că aveți un creion bine ascuțit în dotare ar trebui să le facă pe femei să simtă că au primit darul lui Doamne Doamne. Trebuie să știi să tragi liniile cum trebuie, să combini culorile armonios, să te chinui să nu ieși din contur. După care, o fi alb cu negru o combinație clasică, dar uneori o pată de mov sau turcoise poate da o notă aparte unui tablou. Să vă vând un pont: când gagica vă tot refuză, ba că o doare capul, ba că se gândește la facturi, nu e pentru că nu mai vrea să coloreze. Ci nu mai vrea să coloreze prost, că e mai frustrant decât să nu colorezi deloc.

Dragilor, criza se va adânci. E toată lumea convinsă. Putem să ne reducem din cheltuieli, să ne lăsăm de fumat, să nu ne mai uităm la știri. Dar zâmbetul pe față și un minim de relaxare (în general) gratis doar coloratul eficient le poate aduce. Așa că deschideți-vă larg cărțile de colorat, ascuțiți-vă creioanele și sfidați criza. Că până la vacanțe prin străinătate, pantofi noi și gadgeturi de ultimă oră mai e.

Shrek and the (Far Faraway) City with a touch of Braveheart

N-am idee de unde ştiu Hotcity şi Cireaşa exact când am eu nevoie de o pauză de relaxare, dar le iese de fiecare dată. Aseară am primit invitaţie la avanpremiera Shrek 4 - Forever after. Dacă pe primul l-am iubit, al doilea mi-a plăcut, iar al treilea m-a dezamăgit, am mers la numărul 4 cu bucuria unei ieşiri din programul haotic, dar şi cu teama că nu o să-mi placă. Ei, bine, m-am înşelat la partea negativă. În primul rând, a fost o încântare să mă reîntâlnesc cu fetele: Cireaşa, Ciupercutza, Ruxandra şi Pietricel. Hlizeală, papa delicios, popcorn, suculeţ şi inevitabil ochelarii pentru 3D. Da, fiţele mele se extind. De la plimbat doar cu maşina pentru că transportul în comun îmi pute (la propriu), la filme la sala VIP cu scaun de milioane, acum la IMAX la 3D. Oare o să strâmb din nas dacă mă mai scoate cineva la Scala?

Să ne întoarcem la Shrek. Care s-a maturizat, e familist, are probleme de om normal: rutina. Deşi nevasta îl iubeşte, cei trei copii sunt drăgălaşi, prietenii îi sunt mereu aproape, oamenii îl stimează, el e frustrat că ce flăcău (recte căpcăun) era odată, ce ursuleţ de pluş banal a devenit. Şi la nervi şi supărare spune că ar vrea să fie iar ce-a fost odată, căpcăun înspăimântător, liber de contract şi obligaţii, nu soţ de Fiona şi tată de copilaşi pişăcioşi şi urlători. Pe principiul ai grijă ce-ţi doreşti că ţi se poate întâmpla, în scenă intră infamul Rumpelstiltskin (vă aduceţi aminte din poveştile fraţilor Grimm de piticul ăsta iritant şi rău care îţi îndeplinea dorinţe dar îţi cerea în schimb lucruri care pe termen lung ţi-ar fi distrus viaţa). Rumpel îţi dă o stranie senzaţie de deja-vu, pentru că seamănă perfect cu un funcţionar de bancă de la care iei un credit. La început e mieros şi drăguţ şi îţi oferă luna de pe cer, te convinge să semnezi, după care iţi ia şi pielea de pe tine pentru că nu ai văzut condiţiile scrise cu litere miiiiici.

Şi uite aşa Shrek al nostru primeşte o zi de hălăduială fără griji, dar se trezeşte că preţul plătit înseamnă o lume în care nimeni nu-l cunoaşte şi care arată foarte rău. În lumea lui Bizzaro Shrek (fanii Seinfeld şi Superman ştiu despre ce vorbesc), în loc de rege şi regină, palat frumos şi săteni drăguţi şi zâmbitori avem la conducere pe ticălosul Rumpel şi gaşca lui de vrăjitoare rele, palatul kitchos şi sătenii rupţi în fund, căpcăunii nu sunt prieteni cu oamenii, ci au fost goniţi în subterane într-o mişcare de Rezistenţă care aduce aminte de Mel Gibson şi Braveheart. Donkey e slugă la vrăjitoare, prăjiturica aia drăguţă se luptă în noroi cu biscuiţi fioroşi pentru a mai face şi el un ban cinstit, Fiona e şefa dură a armatei de căpcăuni, femeie acrită de atâta aşteptat după iubire, iar luptătorul Puss e un pisoiaş supraponderal răsfăţat şi puturos. În realitatea asta paralelă întunecată, Shrek trebuie să îi recucerească pe rând pe Donkey, Puss şi mai ales Fiona (dacă nu o pupă cu iubire până la răsăritul soarelui, adio Shrek). Treabă nu aşa de uşoară. Lupte, răsturnări de situaţii, şuturi în gură de la aspra, dar severa Fiona, finalul nu vi-l spun că stric toată distracţia.

Filmul nu m-a dezamăgit. Am zâmbit, am râs, m-am emoţionat, m-am relaxat. 3D-ul începe să-mi placă tot mai mult. Dar dacă nu v-aţi dat seama încă, Shrek nu mai e un film de desene animate pentru copii, ci s-a transformat într-o poveste de viaţă reală pentru adulţi. Pilde, poveţe, alegeri, dragoste, familie, priorităţi, frustrari. După cum spuneam şi în titlu, o combinaţie de frământări de genul celor din Sex and the City cu bătălii din Braveheart într-un desen animat 3D. Din păcate, Shrek nu mai e acelaşi personaj spumos, cu replici pe măsură. E un pic cam trist şi ... banal. Dar din fericire, Donkey (Eddy Murphy e genial chiar şi doar prin voce) şi Puss (şi aici, vocea lui Banderas e de milioane) sunt în continuare plini de gaguri, replici, faze care te fac să râzi cu gura până la urechi. Umorul se reîntoarce în Shrek 4(după semieşecul cu seria 3) şi chiar dacă nu reuşeşte să atingă nivelul primei părţi, e cumva o întoarcere "la origini".

Chiar dacă nu eşti mare fan Shrek, eu zic că merită să îţi iei soţul/gagicu, soţia/gagica la film, pentru o oră şi ceva de relaxare simpatică. Sinceră să fiu, eu nu aş duce-o pe Mara la el, că nu îmi pot închipui ce i-ar amuza pe copii la Shrek 4 (faţă de prima parte, care pe ea a amuzat-o peste măsură). Dar s-ar putea să mă înşel, ei oricum văd altceva, înţeleg alte mesaje. Aşa că vă rog să-mi daţi de veste cum le-a plăcut copiilor voştri filmul, că sunt tare curioasă.

Weekend fain!