Alți pași, bucăți de viață, oameni și cutii

Ieri seară am pus în mașină ultimele pungi și cutii cu lucrurile mele de la apartament. Deși același mobilier, aceiași pereți, dintr-odată casa mea nu a mai fost a mea. Cu o pauză de 3 ani, cât am stat la părinții mei la casă și curte, apartamentul a fost căminul meu de când m-am născut. Acum fix trei ani îl terminam de renovat după gustul și plăcerea mea. Doar pereți colorați, mobilier puțin, raftul cu pisici de porțelan, dulăpioarele colorate și lada de zestre făcute de draga mea Cati, tonele de cărți. Casa mea. De două săptămâni adun și sortez, arunc și pun bine. Ce să iau cu mine departe, ce să las la mama în pod. Vineri l-am dus pe Miqui la ai mei. Aveam emoții, e un motănel ciudățel și bătrân, cu hachițe, dar foarte cuminte. Mara l-a luat la pupat și iubit din prima, a stat sub un dulap câteva ore, dar pe seară deja mâncase, iar noaptea a dormit când cu mama în pat, când la tata la picioare. Am bifat o reușită pentru care îmi făceam ceva probleme.

Am crezut că voi avea probleme cu hainele, dar alea deja nu mai sunt așa multe, 5 saci și gata. Dar să scormonesc prin milioane de hârtii, cursuri din facultate, facturi, contracte, să decid ce arunc, ce păstrez, a fost îngrozitor. Florile s-au împărțit între vecina și Iulia. Cărțile. Doamne, câte cărți am de citit! Și gata. Am încuiat ușa, am păstrat cheia, dar de acum voi mai merge acolo doar în vizită, sunând înainte, că așa e frumos. Ciudat, dar mult mai puțin traumatizant decât mi-am închipuit.

Miercurea trecută am mai bifat o experiență. Mi-am dat seama că am multe lucruri pe care ori nu le-am purtat, ori nu le mai port, dar sunt încă foarte bune, argintăreli, gentuțe, haine, ba chiar și un covor. Și mi-am chemat gagicele la un garage sale. Ca în străinătate. Le-am expus frumos, fiecare lucrușor cu povestea lui, iar fetele și-au ales ce le-a plăcut. Am stat de povești, la o limonadă și o salată de fructe, la hlizeli și momente emoționante cu Iulia iYli, Oana Shmeny, Ada, Rodica, Jane, Nina, Tiza Lia, Mika și Mircea, Roxana Evergreen, Dana, Oltița. Niște fete minunate, femei deosebite, prietenele mele. Am fost extrem de emoționată. Nu știu dacă am fost cea mai primitoare și atentă gazdă, dar aș vrea să știe că întâlnirea noastră a fost și este un moment pe care o să-l iau cu mine în suflet. Le mulțumesc că mi-au luat lucrușoarele, sper să se bucure de ele și să le facă plăcere să le poarte, jumătate din bani i-am dat deja pentru doi copii speciali din campania oamenidarnici. Pe care aș vrea să nu o uitați nici voi.

Am spus la revedere unei case, am viața materială în cutii și saci, mi-am vândut din lucrurile personale. Nu a fost ușor, dar nici așa dificil. A fost cumva .. ciudat. Experiențe și lecții. Oameni lângă mine. Emoție enorm de multă. Am un nod în gât și cuvinte puține și sărace. Mai e puțin.

Boala băgatului în seamă. Sau despre proști și frustrați de internet

Citeam zilele trecute la Simona Tache despre Prostul de internet. Ăla care ajunge aiurea pe vreun site, blog, forum și, pentru că simte că moare, că-i pocnește o venă (și hemoroidul e o venă) dacă nu se bagă în seamă cumva, bagă un comentariu de genul "slab! foarte prost! ești de cacao! e prima dată când te citesc,dar nu mai revin". Textul Simonei e personal, subiectiv, ceea ce mi se pare absolut firesc. Am dat afirmativ din cap la multe din idei. Dar mult mai relevante au fost comentariile. Vreo 200 și ceva amuzante, între comentatorii ei fideli, glume pe care ei le înțeleg, că scriu de mult în acea formulă. Dar au apărut, ca muștele atrase de gunoiul nearuncat, comentatorii la care, în parte sau total, se referă textul. "Cine ești tu, madam, să ne faci pe noi proști? Eu am 200 de clase mai mult ca tine. Ești fițoasă. N-ai cultură, n-ai inspirație. Ziariștii sunt de rahat oricum". Bla bla bla. Exact genul de ne-argumente la care se referă și autoarea când spune: "Dacă n-ai fi prost, ai da un altfel de feedback textelor pe care le citeşti. Ai dezbate ideile din ele, l-ai contrazice pe autor inteligent şi cu argumente şi alte lucruri de genul ăsta". Și mai mișto e comentatorul care apare din senin și începe să se ia de alți comentatori. Că sunt bugetari și n-au muncit în viața lor, că românii sunt de căcat că el stă în Anglia și știe mai bine.

Citind toate astea (deh, acum am timp să parcurg 400 de comentarii), mi-am adus aminte că am și eu, puse bine, o groază de comentarii pe care ticăloasa cenzuristă de mine nu le-a aprobat. De când moderez comentariile mă simt așa, un mic Ceaușescu, Mao, Bau-bau, Zmeul zmeilor, etc. Mă mir foarte tare că nu m-a acuzat încă nimeni de treaba asta cu "cenzura". Dar mă acuză de altele! Pentru că ei, comentatorii apăruți din senin, care ar muri de nervi și le-ar pocni hemoroizii dacă nu ar trage de mustăți o bloggeriță oarecare, ȘTIU mai bine, au vocație de dascăli, în plus, probabil că simt că are efect terapeutic pentru frustrările lor să se isterizeze și să jignească în virtual un necunoscut.

La un text de-al meu din 2008(!!!), o domniță îmi spune "Pacat ca ai "imprumutat" faza cu probatul rocheiei de mireasa si inrositul pielii din Sex and The City, fara sa spui ca-i de acolo". Nu mi-am adus aminte respectiva scenă, deși mă uitam la serial, dar am stat să mă gândesc: frate, nu poți să mai ai o aventură sordidă, nu mai poți să ai o dramă cu un prost, nu mai poți să faci iritație de la o rochie de mireasă, că sigur ai furat scena din Totul despre Sex? Eu cred că am destule întâmplări personale de povestit încât să nu fiu nevoită să fur din filme, desene animate sau seriale. Dar na, domnișoara știe mai bine decât mine că eu nu am pățit treaba aia acum 7 ani, înainte de nunta fratelui meu, după ce a insistat mama să probez rochia cumnatei mele. Nu, eu am furat, că nu am inspirație.

La postarea cu imaginea de pe desktop, un anonim mă ceartă că piratez Windows 7. "Scoate-l!" spune el delicat. Dragă anonimule, îmi pun cenușă în cap, sunt vai de mama mea la treburi din astea de calculator, programe, etc. Dar prietenul meu IT-ist e în concediu!!! Oricum, să știi că nu am mai folosit laptopul, acum folosesc un altul, unde nu a apărut încă treaba aia cu "This copy of Windows is not genuine".

Un alt anonim, la textul ăsta, unde am poze cu prietenii mei, îmi lasă un diagnostic: "cam ne-naturale rictusurile". Dap, eram constipați, dar să nu mai spui nimănui, ok?

Am primit o grămadă de invitații de link exchange, dintre care una mi-a plăcut că îmi asigura 5.000 de vizitatori pe zi, a doua îmi spunea "ești interesat de link exchange?". Mey, partea mea masculină ar fi zis da, dar latura feminină e mai pretențioasă și fițoasă și a spus NU hotărât. Apropo, dacă nu am spus de 10 ori până acum, nu am spus niciodată: chiar nu mă interesează trocul ăsta. Dacă îmi place un blog/site, îl adaug eu, altfel chiar nu văd rostul.

Dar de departe cel mai mișto comentariu a venit la textul despre respectul pentru ceilalți. Începe domnul (presupun că e purtător de boașe) nostru cu niște ironii de mare finețe. După care începe să mă ia la șuturi că eu am fost la concert la The Cranberries la Zone Arena, unde "stiai ca oamenii din cartier sunt deranjati de poluarea sonora de acolo? Ca au facut o tona de reclamatii degeaba? Stiai ca parangheliile de la Zone Arena incalca legea linistii si ordinii publice, la fel ca o paranghelie manelistica de altfel? Stiai ca nicaieri in lumea civilizata (aia reala, nu aia din capul tau de figurista) nu e posibil ca un concert in aer liber sa aiba loc intr-un cartier rezidential si in plus si pana tarziu in noapte? Dar asa e la romani, inclusiv la snobi din astia ca tine care se cred cu totul altceva decat cocalarii si pitipoancele standard. Nu-ti fa iluzii. Faptul ca ti-ai facut blog "sofisticat" nu inseamna nimic. Esti la fel de egoista, egocentrica si needucata precum vecinul cu bormashina". L-am citit de mai multe ori. La început chiar mi-a fost milă de bietul om, pentru că ai mei se luptă cu vecinul care are hotel și cârciumă cu nunți, botezuri, cumetrii weekend de weekend, de dimineașă până dimineață, de 3 ani de zile. Și degeaba. După care m-am gândit mai mult. Păi, ai mei se luptă cu patronul, administratorul, lipsa de legislație clară, dar nu-i ia la sulă, nu le desumflă cauciucurile și nici nu aruncă cu rahat peste gard pe mesele invitaților la respectivele petreceri. Pentru că, oricât de deranjant, oricât de zgomotos, NU E VINA INVITAȚILOR! La final nu mi-a mai fost milă, pentru că la cât e de idiot și frustrat, agresiv și jignitor TOTAL GRATUIT, ar trebui să îmi pară mie rău că se desființează Zone Arena. Și n-o să mai aibă bietul om de ce să arunce cu rahat pe bloguri. Deși, la cât de virulent și cu spume la gură e, sunt convinsă că o să găsească el și alt subiect.

Uite, sunt sigură că iar o să mă certați că bag în seamă tâmpiții. Dar na, și iei ie oameni. Eu mă amuz în ticăloșia mea. Pentru că, dacă la Simona comentariile sunt la liber și proștii au satisfacția că le apare comentariul, că le răspund alții, așa că își umflă suplimentar venele, la mine revin bieții de ei și mai frustrați, doar doar or vedea că li s-a aprobat comentariul și se pot băga și mai adânc în seamă. Ghinion de neșansă. În mica mea tiranie, am decis să las proștii de internet la ușă. Să pleznească hemoroizii în ei de supărare. Am zis!

Photo de aici.

Noi aventuri vulpeşti

Ultimele zile au fost pline de aventuri pentru Vulpe, de stau uneori şi mă întreb, ce m-aş face dacă n-aş trăi tot timpul aşa, cu sufletul în gât? Acum o săptămână realizez că s-a cam făcut timpul să îi schimb uleiul Friedei. Merg la mecanicul meu, liniştită. "15-20 de minute şi gata". După jumătate de oră, ies din sala cu aer condiţionat să merg în garaj, să văz ce şi cum. Toţi cei 5 mecanici prezenţi la serviciu, buluc pe Frieda. Capacul de la filtrul de ulei nu se dădea deschis de nicio culoare. Nici la mână, nici la şurupelniţe din alea scule, bieţii băieţi erau cu venele umflate pe gât de efort, capacul nimic. "Donşoară, nu vrea şi pace, trebuie să-l spargem. Dar asta înseamnă că lăsaţi maşina aici până aducem capacul". Ţinând cont că aveam un milion de drumuri de făcut şi de cărat saci cu diverse, am zis pas, lasă că o aduc după ce comandaţi capacul. Şi dacă tot e bal, hai să schimbăm şi toate filtrele. Când le aveţi pe toate, mă chemaţi şi aduc fata la cosmetică.

Tot fâţâindu-mă de colo colo, nu am putut să nu remarc traficul mult mai aglomerat decât în mod normal, ceea ce pentru perioadă de vară, fără elevi şi studenţi, cu oameni în concedii, pe mine mă bulversează. Cine sunt şi unde se duc sutele de maşini care blochează de la Podul Grant până în Militari traficul la ora 10 jumate-11 dimineaţa??? Acu două zile, după lupte seculare într-a-ntâia de vreo jumătate de oră pe 800 de metri, ajung în cheiul Dâmboviţei, pe la Regie. Liber! Doar o maşină de stropit strada îmi bloca zborul. Accelerez, depăşesc, frână bruscă. Un miliţian disperat în mijlocul străzii mă trage pe dreapta. Îi zâmbesc larg, cu toţi dinţii şi cu tot decolteul şi recunosc, da, am băgat viteză, am vrut să depăşesc, mă grăbesc la serviciu. Îmi ia actele, merge la maşina lui, de unde se întoarce un altul. Râdea, dar parcă nu era râsul lui. Îi clipocesc şi lui graţios, îmi recunosc încă o dată greşeala, dar îi povestesc şi cum în 9 ani de zile nu m-a oprit niciodată poliţia de cuminte ce sunt. Îmi dă actele: "aţi recunoscut, nu aţi sărit la bătaie sau cu gura mare, cum se practică mai nou, aşa că aveţi noroc: nu era aparatul pornit când aţi trecut, aşa că nu s-a înregistrat viteza". Vai, domnule poliţist, ce veste bună îmi daţi! Mai ales că eu de vineri nu mai am salariu, care şi aşa era de 2 nasturi şi un scuipat, mă faceţi foarte fericită. "Da, domnişoară, vă cred. Că şi nouă ne-au tăiat salariul şi abia ne mai descurcăm, că am un copil de 1 an şi rate la bancă". Îl înţeleg dând din cap, mă uit în ochii lui şi spun senină: "e bine că ne înţelegem, că eu bani de şpagă nu aveam oricum. Vă mulţumesc, spor la treabă!". Şi plec liniştită mai departe.

Ieri mă sună de la service că au venit toate filtrele şi capacele. Era deja 2 şi ceva. Eu convinsă că nu vor termina, ei promit să încerce. Închid frumos maşinuţa, plec spre casă (apartamentul meu de unde mai aveam de luat una alta). Pe la 6 fără 10 mă sună cum că da, abia azi e gata maşina. No problem. Iau sacoşele, chem un taxi, plec relaxată spre casa Iuliei. Ajunsă în poartă relizez că legătura de chei de la ea e bine merci în portiera Friedei. Adică la service-ul din Militari. Care acum era închis. Vulpea-prinţesă, cu rochiţă lungă, sandale, lasă toată domnia de-o parte şi încalecă poarta. Cu succes. Problema mai complicată a fost la casă, unde o singură fereastră era un pic rabatată. Prin nişte operaţiuni demne de profesionişti, reuşesc să strecor mâna (slavă Domnului că măcar încheietura e subţire!) ca să mişc mânerul. Pisica Scarry a considerat că e o jucărie nouă şi mi-a sărit pe mâna şi aşa rebegită şi m-a smotocit un pic. Ca legile lui Murphy să funcţioneze perfect, mai făceam şi pipi. Reuşesc să deschid parţial fereastra, încalec cu greu pervazul înalt şi mă arunc în casă. Găsesc cu greu al doilea rând de chei, după care fug afară să anunţ vecinii de obicei foarte vigilenţi să nu sune la 112, că năluca albastră sunt eu.

Mă liniştesc un pic şi realizez că trebuie neapărat să mai fac un drum. Aşa că decid să scot (mai pe înserat, să se mai ducă traficul) la plimbare nava spaţială a Iuliei, numită generic Honda Civic. Am fost fascinată de cât de repede am ajuns la 80 la oră, eu nedorind acest lucru. Dar recunosc, mi-a plăcut. Cel mai drăguţ a fost, în schimb, faptul că am gsit eu un buton cu care am închis uşile, dar când să mă dau jos, neam de am mai reuşit să deschid portiera. Şi uite aşa stăteam ca proasta în scaun, gândindu-mă cu groază cum ar fi să ies şi din maşină tot pe geam. N-a fost cazul, că am găsit botonul.

Azi e ultima zi de serviciu. Simt deja cum mă eliberez. Am aflat că se vor da zilele următoare şi nişte bani din urmă, la care nu mai speram. M-au sunat şi băieţii de la service că e Frida gata. Să fie toate astea datorită faptului că am pe mine o rochiţă foarte drăguţă pe care, mi-am dat seama prea târziu (eram deja în taxi), a făcut Scarry un pic de pipi, de noroc aşa?

Ce-a speriat-o pe Vulpea urbană

De când mă ştiu, cu excepţia a vreo 3 ani, am stat întotdeauna la bloc. Acum doi ani şi ceva scriam cum că zi de zi mă trezesc cu o durere de cap relativ uşoară, dar iritantă şi mă culc noaptea cu ea, după caz, mai intensă sau insuportabilă. Nu din cauze de natură medicală. Şi atunci, mă întrebam eu, cine e durerea mea de cap, de unde vine şi ce caută ea în viaţa mea? Păi, în primul rând, dacă aş da o scurtă strigare pe geam "băăăă, cine îmi dă şi mie o gaură (la propriu, nu la figurat)?", m-aş trezi la uşă cu cel puţin 12-15 personaje înarmate cu o bormaşină: "a mea are diametru de găurire de 16 mm la beton şi 12 la oţel", "da' a mea are numărul de percuţii de 40.000 rotaţii/min!", "a mea are şi placă rotativă de perii pentru o putere mai mare şi o durabilitate mai ridicată a periilor colectoare". Din exces de zel pun pariu că s-ar alinia la uşa mea şi vreo 2-3 neni cu flexu', polizorul unghiular sau cu ciocanul rotopercutor. Strigarea aş putea să o fac de la 8 dimineaţa până pe la 11 noaptea, zi lumină/noapte întuneric, rezultatul ar fi garantat. La mine la bloc, la gagic la bloc, zi de muncă, weekend, ecoul celor X bormaşini, combinat cu flex, ciocan şi polizor îmi garantează durerea de cap de zi cu zi. Aia primară, cu care îmi încep ziua.

Peste care vin in forţă claxoanele, motoarele de Dacii tigăi şi scutere de rahat, tobe sparte sau jiglere înfundate. Am mai spus-o de câteva ori, Bucureştiul începe să semene tot mai mult cu New York-ul ăla din serialele şi filmele poliţiste, unde sunetul de fundal e întotdeauna o sirenă de salvare sau poliţie. Urletul sinistru al sirenei a devenit un sunet obişnuit şi banal al cotidianului, mai ales că am biroul la intersecţia a două spitale mari. De oameni bolnavi nu spun nimic, oricum mă înspăimântă numărul salvărilor. Da' de miliţieni şi jandarmi, câte dracu de misiuni au aştia pe zi??? Sau dau drumul la sirenă ca să ajungă mai repede la şaormăria din Dristor? Oricare ar fi răspunsul la întrebările mele retorice, un lucru e sigur: durerea mea de cap se acutizează şi începe deja să comunice cu mine: "ding ding ding! ce faaaci? nino ninoooo! vrrrrrruuuuum!!!" "Ştii, îmi spune durerea, îmi place să stau cu tine, eşti simpatică. Nu îmi dai cu pastile, nu mă duci la doctor. Ciocolata neagra, îngheţata sau muzica pe care o asculţi să te relaxezi şi mă trimiţi la culcare îmi plac". Păcat că îngraşă îngheţata şi ciocolata ...

La plecarea de la birou, alte claxoane şi scârţâit de frâne. Acasă, durerea mea de cap se distrează relaxată cu bătaia ăleia de deasupra în parchet şi a vecinei de dedesupt de şniţele. Dum dum dum, pac, pac, pac, tan tan tan. Se bagă în seama şi eternele bormaşini. Şi flexul. Şi sirena. Un adevărat Bolero de Ravel.

Noaptea târziu, dau să leşin în pat. Durerea mea de cap bate darabana cu degetele. Se cam plictiseşte. Dar nu pentru mult timp! Noroc că sezonul de împerechere la pisici e deschis de prin aprilie până în octombrie, că altfel nu ştiu cum m-aş descurca doar cu alarmele maşinilor care nu se mai opresc că stăpânii lor imbecili şi cretini şi nesimţiţi şi mârlani nu catadixesc să iasă pe geam să o oprească pentru că "e doar un câine, dragă, daca era hoţ ştia deja să taie contactele, tu culcă-te la loc, la un moment dat o să se oprească". Până o să pornească iar.

Povestea de mai sus era foarte reală acum doi ani, la fel de reală şi zilele trecute. Doar că de câteva zile nu mai stau la bloc, ci m-am mutat la draga mea Iulia, la căsuţă, pe nişte străduţe mai izolate, cu case. Şi pentru prima dată, am dormit singură acolo. Am adormit cu televizorul pus să se închidă singur. În prima noapte, m-am trezit panicată, pe la 2. Ceva nu era în regulă. Am verificat uşa, m-am uitat pe geam. Am deranjat pisica. Am adormit cu greu la loc, cu sentimentul că se întâmplă ceva, dar nu-mi dau seama ce. A doua noapte la fel. Ziua am stat acasă, bolind cu ficatul în braţe, aţipind din când în când. Dar senzaţia de ceva ciudat nu mă părăsea. Aseară am lenevit pe canapea, dar am stat cu urechile ciulite. Şi la culcare, am închis televizorul. Întuneric spart doar de o geană de lumină de afară, câţiva greieri cârâitori. Şi atât. Şi atunci m-a lovit. Senzaţia stranie este ... liniştea! Şi lipsa durerii de cap. Încă trei zile şi nici măcar sunetul alarmei de la telefon nu mă va mai agresa, măcar pentru o perioadă. Mi-a înflorit deja un zâmbet larg pe toată faţa, doar la gândul.

Leapşă cu muzici

Am găsit mai de mult o leapşă foarte simpatică pe care am furat-o de la Neliniştitu', dar nu ştiu cum m-am luat cu altele şi aproape că uitasem de ea. Dar pentru că în ultima vreme mă mai liniştesc din nebunia cotidiană doar ascultând muzică, realizez că îmi pică la fix să o fac acum, e ca o pauză de relaxare.
Leapşa constă în a răspunde la întrebări prin titluri de melodii ale muzicienilor favoriţi:

Eşti femeie sau bărbat?
Brown eyed girl - Van Morrison

Descrie-te!
Who's gonna ride your wild horses? - U2

Cum te simţi?
Rebel yell - Billy Idol

Descrie locul unde trăieşti în prezent.
Where the streets have no name - U2

Dacă ai putea pleca undeva, unde ai pleca?
(Rumba de) Barcelona - Manu Chao

Modalitatea favorită de a călători:
Ride the lightning – Metallica

Prietenul cel mai bun?
Julia - Chris Rea

Tu şi prietenul tău cel mai bun sunteţi:
Relax, take it easy - Mika

Cum este vremea?
Road to hell - Chris Rea

Perioada favorită a zilei:
Night comes on - Leonard Cohen

Dacă viaţa ta ar fi un show TV cum s-ar numi?
Master of puppets - Metallica

Ce înseamnă viaţa pentru tine?
Desert rose - Sting

Relaţia ta:
Ring of fire - Johnny Cash

Frica ta:
House of fire - Alice Cooper

Care e cel mai bun sfat pe care-l dai?
Be yourself - Audioslave

Gândul zilei:
Dreaming my dreams - The Cranberries

Motto:
La vida tombola - Manu Chao

Dau mai departe cu mare plăcere leapşa oricui îşi doreşte să ia o pauză de haos, să se relaxeze, să se umple de muzică.