BlogJuan pentru baieti romantici si amuzanti

Stimati spectatori si telespectatori, urmatorul anunt este adresat in prima instanta domnilor. Domni mai romantici sau mai amuzanti, va invit cu mare placere sa va inscrieti in concursul initiat de Danone, BlogJuan, cu un text in care dovediti cat sunteti de romantici (detalii aici) sau de amuzanti (detalii aici). Dupa care eu si alte vreo 49 de blogerite care facem parte din juriu ne vom alege favoritul si il vom sustine pana in panzele albe ca sa castige o calatorie la Paris (castigatorul categoriei Romantici) sau la Amsterdam (castigatorul categoriei Amuzanti). Va promit ca voi fi aspra, dar severa in alegere, ca apoi sa fiu cea mai mare sustinatoare si adoratoare a alesului.
Va astept cu drag si interes sa va inscrieti. Hai, baietii, ca puteti!

1 an

Am sunat-o aseara pe iubita mea Adriana sa ii multumesc ca exista in viata mea, si sa-i spun ca acum un an, la ora 19, imi ajungea trenul in gara din Stockholm, iar ea ma astepta pe peron, cu un balon galben si unul albastru. Si multa iubire. Pe 18 octombrie 2010 ma puneam la drum cu o geanta mare cu boarfe si un rucsac. Plecam din tara nu in vacanta, ci ca sa o iau de la capat in Suedia. Daca atunci nu puteam raspunde clar si concret de ce plec, acum dupa un an nici atat. Acolo aveam un apartament pentru care nu plateam chirie, un job care ma seca de orice dram de bucurie, dar aveam un job fata de multi cunoscuti, o masinuta si mai ales, familia si prietenii. Dar eu personal nu imi mai gaseam locul acolo si asta a atarnat tare greu in balanta. Plecam fara a avea asigurat un job, o casa, nimic. Dar aveam ceva special: prietenia unui om deosebit, Adriana. Care nu doar m-a luat de la gara cand am ajuns, ci m-a ajutat cu primele cazari, cu primele acte si mai ales, cu primele cuvinte de incurajare, de care aveam nevoie ca de apa in desert. Mi-a spus doar atat: nu vreau sa-mi multumesti, ci doar sa reusesti, pas cu pas, sa iti faci o viata decenta aici. Aseara mi-a spus cel mai frumos lucru din lume: draga mea, sa tot ajuti oameni ca tine. Sunt mandra de tine. Iti dai seama cate ti s-au intamplat si cate ai realizat intr-un an?

Dupa un an de zile, multe lucruri se limpezesc si pot vorbi calm si sincer, nu pentru a ma explica in vreun fel, ci pentru ca cei care citesc sa inteleaga intregul tablou. Acum un an am plecat din Romania cu cel cu care eram intr-o relatie de vreo 3 ani. O relatie frumoasa, amuzanta, calda, pe care nu o voi regreta niciodata. Dar ce nu am spus niciodata pana acum cu voce tare, relatia asta nu mai era nici asa calda, nici asa amuzanta cu vreo cateva luni inainte sa plecam. Dar am crezut ca putem pleca ca si prieteni, sa ne ajutam la inceput. Diferenta dintre noi a fost ca eu am plecat 100% decisa sa ma zbat, sa ma agit, sa imi fie greu ca apoi sa imi fie bine, el cred ca a plecat ca intr-o aventura si atat. Nu a facut click cu orasul, cu tara, cu oamenii (si click-ul asta e extrem de important), nu a simtit ca e cazul sa se agite mai tare, asa ca a decis sa se intoarca, la trei luni de cand ajunsesem. Relatia noastra sentimentala nu mai exista, dar a mai stat inca o luna si un pic (ACUM pot gandi asa, atunci eram prea bulversata) ca sa ma ajute cu jumatate din cheltuieli, purtandu-se bizar si chiar urat vizavi de mine ca nu cumva sa ma gandesc sa il intorc din drum. Cand a plecat, eu deja incepusem sa muncesc si sa castig niste bani, imi vedeam de scoala, aveam deja cativa prieteni. Viata mea era aici si nu mai avea nicio legatura cu a lui. Cand am inchis dur niste capitole numite 'prieteni' am fost pe de-o parte acuzata ca sunt geloasa ca ei se vad cu fostul meu intors in tara, pe de alta mi s-a spus ca ce bine ca am plecat dintre ei, ca oricum eram in plus. Eu de fapt realizasem ca nu imi mai aduc nimic bun in viata, nu imi mai sunt prieteni nici macar cu numele.

Pe David l-am cunoscut in vara lui 95, cand am fost in vacanta in Suedia, cu fratele meu. Eu aveam aproape 18 ani, el 29. Si a fost prima mea mare iubire. A venit in Romania de multe ori in anul care a urmat, drumurile costau mult, eu nu am mai primit viza de la ambasada suedeza, as fi putut fi cu el doar prin casatorie, ceea ce suna odios, ori o iei, ori o lasi. Si aveam doar 18 ani, eram un copil inca. Multi ani am crezut ca a disparut ca magarul in ceata, am suferit cumplit si m-am maturizat brusc, in plus, de atunci nu mi-am mai dorit niciodata sa ma casatoresc. Dupa vreo 7 ani am aflat emailul lui si i-am scris, mult mai relaxata, deja trecuse atata timp. Asa am aflat ce s-a intamplat de fapt. Nu i-am spus niciodata ca ani de zile am visat la ceva teoretic banal: sa imi beau dimineata cafeaua cu el, in casa lui. Si nici ca m-am intrebat de un milion de ori cum ar fi fost daca... Ne-am mai scris de cateva ori in urmatorii ani, nimic special. Asta vara, exact in focurile pregatirilor de plecare, dar si in mijlocul primelor dubii majore vizavi de omul cu care urma sa plec din tara, dupa aproape 3 ani de cand nu ne mai scrisesem, am primit un email de la David. Era singur de vreo 2 ani jumate, lucra tot cu copiii, crestea si vindea tot serpi si soparle, viata lui insemna fetita lui de 5 ani. Si ii era dor de mine si visa ... Nu am luat mesajul asta ca pe un semn, pentru ca eu nu credeam in semne. I-am raspuns amical ca, sa vezi coincidenta!, vin in Suedia cu prietenul meu, sa ne facem o viata acolo. Mi-a raspuns ca si cu barbat si 10 copii pe langa, el vrea sa ma vada, macar pentru un minut, dupa 15 ani de zile. Si ne-am vazut, la vreo luna dupa ce ajunsesem aici, la el acasa, eu cu Razvan alaturi. cand mi-a spus ca are o vulpe care ii vine sa manance langa terasa, nici asta nu am luat-o ca pe un semn. L-am regasit, cu aceeasi voce calma si blanda, cu aceiasi ochi calzi. Si au explodat in mine toate sentimentele tinute bine ascunse timp de 15 ani. Ma sufocam. Dar in ciuda faptului ca eu si Razvan dormeam deja in paturi separate si mai aveam ceva doar asa, din rutina, nu mi-am permis nici macar sa ma gandesc la David 'dar cum ar fi daca'. Pentru ca inca nu rezolvasem tot ce era de rezolvat si pentru ca mai presus de orice sunt loiala omului cu care sunt impreuna, pentru o luna sau 3 ani. Dupa ce am ramas singura, David m-a cautat, m-a invitat sa ne vedem. Am refuzat sistematic, timp de trei luni. Pentru ca nu vroiam nici sa traiesc in trecut, dar mai ales pentru ca aveam nevoie de timp pentru mine, sa ma bat cu demonii personali. Cand urlam de singuratate, teama, intrebari, prin februarie, martie, aprilie, cel mai usor mi-ar fi fost sa ma agat de el. Dar n-am ales niciodata calea cea mai facila, asa cum nu m-am agatat niciodata de cineva.

Cand ne-am vazut, in cele din urma, la sfarsitul lui mai, eram un om linistit, impacat cu mine si alegerile mele, cu viata mea. Si mi-a aratat toate pozele, scrisorile si prostioarele pe care i le trimisesem eu cu 15-16 ani in urma, si mi-a povestit cu amanunt intamplarile prin care trecusem amandoi cu atatia ani in urma si mi-a spus, cu glas sugrumat, ca desi si-a vazut si el de viata, a mai iubit, si-a mai impartit viata cu alte femei, are un copil pe care il iubeste mai presus de orice, eu sunt marea iubire a vietii lui si nu a incetat niciodata sa viseze la fata lui cu ochi caprui. Iar acum eram langa el, iar, fara stresul ca in cateva ore trebuie sa fuga la aeroport. Eu nu am spus mai nimic, pentru ca nu imi venea sa cred cate sentimente imi alearga nebune prin cap si inima, nici nu stiam ca le am ascunse in mine. Si pentru prima data de cand plecasem din tara, mi-am permis sa ma relaxez total si sa ma simt in siguranta in bratele lui. Si de data asta am inteles toate semnele si am crezut, pentru prima data in viata mea, in destin. Si toate filmele romantice cu oameni care se regasesc in timp, cu o dragoste la fel de puternica, nu mi-au mai parut prostioare si dulcegarii ieftine. Pentru ca traiam intr-un astfel de film. Si traiesc in continuare, dupa 5 luni. Si o iubesc pe fetita lui ca si cum ar fi a mea, ea imi adoarme in brate si ma pupaceste si in toate desenele pe care le face exista mama, tata si Lia. Si spre deosebire de filmele sau realitatea in care fosta este o scorpie ticaloasa, in filmul meu fosta este o tipa grozava, cu care vorbesc aproape zilnic, care mananca la masa noastra sambata sau ne invita la cafele si prajituri la ea, cu care am vorbit ca isi doreste sa cunoasca si ea un tip de treaba. Ei sunt familia mea de aici si abia astept ca si micuta mea fiica suedeza sa o cunosca pe iubita mea Mara si familia mea din Romania. Pentru ca de vorbit pe skype au facut-o de cateva ori, dar abia asteapta sa se joace si real, in limba comuna a copilariei.

La sfarsitul lui ianuarie, adica acum 9 luni, ma apucam de invatat limba suedeza. In februarie deja ma apucam de primul job, cel cu stransul si curatatul dupa incendii, inundatii si alte dezastre si nu prea mai ajungeam la scoala. Dar invatam acasa si ma ambitionam sa nu o dau in engleza la munca, pentru a invata in fiecare zi cate ceva. Si la sfarsitul lui august, imediat dupa vacanta de 6 saptamani, am terminat primele doua nivele de scoala si m-am apucat de cizelare. Acum vorbesc in fiecare zi, la munca, magazine si acasa, desi inca mai folosesc si engleza, iar romana cu ai mei, cu Adriana si cativa prieteni romani, plus la noul job. Din septembrie am inceput un job care va dura, din pacate, doar 4 luni, e doar 30% de norma, dar imi place la nebunie si sper sa ma ajute ca experienta si pe viitor. Sunt profesoara de limba romana pentru copiii care au unul sau ambii parinti romani, in kommuna Nacka. Statul suedez pune la dispozitie copiiilor care au alta limba materna decat suedeza ore pentru a isi imbunatati sau a nu-si uita limba materna. Si uite asa am ajuns sa imi fac jobul visurilor mele, cu 16 copii in 12 scoli, multa alergatura, dar si multa placere. Si ne jucam, desenam, povestim, le-am dus sa vada pe viu o broscuta, o soparla si un sarpe micut, am facut poze si ne-am imprietenit. In paralel, pentru ceva extra bani, mai muncesc din cand in cand si vechiul job.

Ce s-a mai intamplat anul asta? Ceva foarte important, pentru care trebuie sa-i multumesc din tot sufletul iubitei mele cumnate Cati. Care a reusit sa ne faca, pe mine si pe fratele meu, sa ne rezolvam problemele care atarnau dureros de greu intre noi de ani de zile. Unele prietenii s-au filtrat de la sine, altele s-au intarit. Mi-e cumplit de dor de mama si de tata, care tocmai anul asta au trecut prin niste probleme de sanatate iar eu nu am fost acolo langa ei. Si nu imi doresc decat sa simta si sa stie ca muncesc, trag, ma zbat, astept acte si ma lupt cu birocratie si problemele inerente de inceput de drum, dar sunt bine, sunt in siguranta, sunt iubita si fericita.

Saptamana asta m-am gandit mult la ce s-a intamplat in anul ce-a trecut. Si de-aia le-am asezat acum asa pe lung si detaliat. Pentru ca toate sunt intamplari din viata mea, din cartea pe care o scriu. Si m-am gandit la ce s-a intamplat anul asta in timp ce mancam cu David si aia mica, care de luni pana miercuri dimineata sta cu noi, in timp ce discutam foarte serios (cel putin ea era foarte serioasa) despre numele pe care i-ar placea sa le aiba fratii ei (m-am emotionat foarte tare ca numele de baiat ales de ea e exact cel pe care il alesesem eu de curand, la o poveste cu David, fireasca, despre cum ar fi ca la anul...), in timp ce ii reamenajam camera roz, de fetita de 6 ani, si faceam un panou cu multe poze cu ea, mama, tata si Lia, in timp ce ma odihneam aseara pe canapea, la el in brate, si el imi spunea ca sunt visul lui implinit si e cel mai fericit om din lume.

Pentru tot ce mi s-a intamplat bun si frumos in ultimul an vreau sa multumesc in mod special unor oameni de aici: Adriana, parintii ei, Linda care a avut incredere sa imi inchirieze apartamentul ei cand nici numere personale sau sperante de job nu aveam, Alinei care m-a ajutat sa gasesc primul job si mi-a oferit prietenia ei fara rezerve, desi abia ne cunoscusem. Si minunatului meu David care m-a adus 'acasa'. Cu lacrimi in ochi si mult dor le multumesc din suflet parintilor mei, pentru tot ce au facut si fac pentru mine, lui Cristi si lui Cati, verisoarei mele Roxi, prietenilor care m-au ajutat intotdeauna cu un gand bun si o vorba calda, Cristina, Mircea, Camil, Raluca, Gabi, Mihai, Raluca, Vio, Mire si Daniela si atator altora. Si voua, celor multi care imi cititi povestile si imi lasati cate un mesaj frumos. Doamne, sunt un om tare bogat!

Romania dupa aproape 1 an

Iar imi incep un text spunand ca il aveam in cap de vreo 3 saptamani, doar ca de data asta pur si simplu nu am avut timp sa il pun pe blog. O saptamana in Romania a insemnat multa munca inainte si dupa, pentru a ne putea permite aceasta pauza. Ne-am intors direct in agitatie cu pregatirile pentru iarna (da, e pe drum deja), eu cu alergaturi pentru noul job pe care l-am inceput (revin cu detalii), scoala si vechiul job, plus multe altele. Asa ca sper sa ma iertati ca am ramas atat de mult in urma.

In primul rand, ca sa fiu sincera, trebuie sa spun ca daca nu imi era asa de dor de ai mei, de mama si tata, de Mara, frate-meu Cristi si draga mea Cati, pe care nu ii mai vazusem de aproape un an, cel mai probabil nu m-as fi grabit sa fac vizita asta. Nici nu refuzam ideea, dar nici nu muream de vreun dor anume. Prima impresie? Cu bune cu rele, Romania/Bucurestiul arata si sunt mai ok decat ma asteptam, decat ii descriu cunoscutii si necunoscutii pe bloguri, articole, comentarii. E adevarat ca nu am avut treaba cu administratia, dar de cand am treaba cu acest segment special de lucratori ai statului in Suedia, am ajuns la concluzia ca birocratia si capetele patrate nu exista doar in Romania.

In schimb am mers foarte mult cu masina, prin Bucuresti, pe afara, la toate orele zilei si noptii. Si aici mi-am intarit parerea pe care o aveam de dinainte sa plec: 80% din problemele din traficul bucurestean si romanesc sunt cauzate de oameni, de participantii la trafic. In Stockholm am stat blocata in trafic si 30 si 45 de minute, dar nu am auzit un claxon, nu am vazut pe nimeni sa mearga pe banda de autobuz ca e mai jmecher, iar de cate ori am vrut sa schimb banda am dat semnal si am fost lasata de cel din spate. Si nimeni nu se crede mai prost decat ceilalti ca face treburile astea. Cat despre parcari, ce sa spun? In Stockholm nu exista ideea de a lasa masina, nici macar pentru 1 minut, pe vreun bulevard. Si nu, nu te asteapta o mega parcare la fiecare colt de strada, din contra, poti uneori sa gasesti un loc de parcare la mare distanta de locul unde vrei sa mergi. Se parcheaza pe langa trotuar pe anumite stradute, dar platesti. Si nu putin. Mergi la supermarket, ai intre 1 si 3 ore de parcare gratuita, dar neaparat pui in geam un fel de ceas de carton pe care ai indicat la ce ora ai lasat masina. Nu faci treaba asta, amenda. Mergi la cineva in vizita, ai o zona unde se pun masinile oaspetilor, dar niciodata prea aproape de unde ai tu de mers, in plus, parcarea se plateste. cei care stau la bloc platesc pentru un loc de parcare aproape de casa. In concluzie, orice fel de parcare se plateste. Oriunde, oricand.
In Bucuresti si unde am mai iesit din oras nu am platit nicaieri, dar am dat ture de blocuri si cladiri ca sa gasesc loc de parcare fara riscul de a bloca, stanjeni. Am dat voie tuturor celor care au semnalizat ca vor sa se bage in fata mea, n-am claxonat niciodata, nu m-am bagat pe linii de tramvai sau pe strazi cu sens interzis, am mers fix cu viteza care era indicata. Si ar fi trebuit sa ajung relaxata unde aveam de ajuns. Dar n-a fost asa. Pentru ca ma durea capul de cate claxoane total inutile mi-au spart urechile, aveam inima in gat de cata frica am inghitit vazand cum imi vin din fata, pe sensul meu, cretini care erau prea buni ca sa stea in coloana de pe sensul lor, nauca de cat de haotic se conduce. Si sa mor de m-am gandit vreo secunda ca toate astea se intampla din cauza dictatorului de basescu si a incompetentilor de politicieni sau ca aici se conduce decent pentru ca exista familie regala.

Cainii de pe strazi, morti, vii sau plini de scabie, mi s-au parut mult mai multi ca acum un an. Nu inteleg cum se mai poate lupta pentru dreptul acestor animale extrem de chinuite de a nu fi eutanasiate, dar lasate sa fie calcate de masini, mancate de raie si capuse, dar astept pe cei care ies in strada sa imi explice punctual. Si nu, nu e un misto, sunt foarte serioasa. Sa mi se explice cum e mai bine pentru un caine sa umble hamesit si bubos printre masini fata de a i se curma suferintele cu o injectie.

Ce m-a lovit intr-adevar ca o problema foarte serioasa este calitatea aerului. Dupa aproape un an aici, cu atata vegetatie si masini cat mai putin poluatoare, dupa 2 zile in Bucuresti aveam ochii iritati, muci si stranutam isteric.

In rest, drumuri reparate, poduri finalizate, mancare, bautura, tigari la mai putin de jumatate din preturile de aici, benzina si motorina la aproape jumatate. Si nu, salariul meu si al lui David la un loc nu e cel putin dublu fata de al multor cupluri pe care le cunosc, e ceva mai mic. Asta ca sa mai risipim din povestile cu 'dar si la ce salarii au ei!'.

Ce am scris mai sus sunt constatari, nu critici. Si, oricum, eu m-am dus in Romania pentru cu totul altceva. Sa ii vad, pup si stau la povesti cu ai mei dragi. Si prieteni reali si faini. Cu care am incins sprituri si dansuri la nici o ora dupa ce aterizasem, pana dimineata. Am dansat pe Dark Lady al lui Cher cu Raluca, asa cum dansam de cand eram copile, si cu Cristina si Mika ca in Club A, unde ne punea Mircea muzici speciale pentru noi, m-am pupacit si prostit cu dragul meu Camil, am stat la povesti cu Nick si Boeru, cu Dan si Pagy, si am primit bomboanele si tortul pe care le mancam cu Gabi acu multi ani cand lucram impreuna. Si am mai baut ceva sprituri si dupa ce au plecat musafirii, cu Cristi si Cati si am ras si ne-am bucurat. Si m-am umplut de drag si fericire sa-i am pe toti alaturi, sa ma (re)vada alaturi de omul cu care mi-au trebuit ceva ani sa ma regasesc si sa fiu eu, omul care le-a spus pe rand prietenilor mei cat de mult ma iubeste si cat de norocos e sa aiba asa o fata ca mine in viata lui.

Si m-am mai umplut de zambete, drag si bucurie cand m-am intalnit la cafele, barfe si povesti cu cele mai faine gagice, blogeritele mele cu care faceam evenimente, vedeam filme, adunam haine si bani pentru copilasi. Si am primit flori frumoase si cercei cu broaste si esarfa si floare de pus in cap. Sunt tare bucuroasa ca v-am vazut Sana, Nina, Shmeny, Ciupercuta, Raluca, Rontziki, Ada, Marmotzica, Mirona, Zazuza. Si am mancat sarmale si mamaliga cu trei tipi grozavi, Escu, CdMitroi si Bogdanic. Nici o umbra din amintirile fostului job nu mi-a stricat fericirea de a ma vedea cu fetele mele drage, Vio, Ralu, Dana si Mire. Si am strans-o in brate pe micuta Stefania si pe cea mai puternica femeie din lume, Nina. Din nefericire, toate pozele facute cu aparatul meu s-au pierdut, asa ca imi raman pozele din cap.

Mi-am vazut si rudele, vara-mea Roxi care mi-a fost vesnic aproape de cand am plecat, Andreea si Alexandra, nepoatele mele frumoase, varu-meu si piticul lui Sasha, Jeni, Mishu, matusa-mea Nuti care ma citeste mereu si se bucura pentru mine, Liviu, varu-meu Dragos venit din Canada dupa vreo 10 ani, Neli, vara-mea Cristina care asa m-a strans in brate la despartire!

Mai aveam multi oameni de vazut si pupat, as fi vrut sa stau mai mult cu mama si cu tata, sa simta si mai mult ca sunt bine, pe drumul meu, sa beau mai multe cafele si povesti cu Cati, sa dansez si sa ma joc mai mult cu Mara. Daca ajung cumva la iarna, cu siguranta voi sta mai mult cu ei. N-a fost deloc usoara despartirea de ei, dar a fost tare placuta reintalnirea cu fetita blonda si dragalasa care ne-a sarit de gat la intoarcere, bagatul in patul nostru, facut focul in camin.

Mi-a spus David ceva zilele trecute care m-a facut sa imi dea lacrimile de fericire: 'For me Romania is beautiful. It's your parents garden, your brother's house, your family's smiles, your friends being so happy to see you again. For me Romania is my beautiful girl with the most beautiful brown eyes that sits besides me in my sofa, like I dreamt for 15 years and now it's for real'.