"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

duminică, 28 noiembrie 2010

Ce cărți sunt

Pentru că de vreo săptămână și ceva anumite lucruri din viața reală se precipită, se blochează, eu sunt în așteptări cu stomacul strâns, nu sunt în cele mai relaxate și amuzante stări ca să povestesc. Și nici nu vreau să încarc pe nimeni. Dar ca să știți că sunt sănătoasă voinică și nu am dispărut în viscolul care bate pe la geamurile mele stockholmeze de miercuri încoace și nici nu m-a făcut stană de piatră gerul de -10 grade noaptea, uite că o să postez rezultatele a două teste foarte simpatice, pe care le-am găsit și la Rontziki, și la Tomata, și la Rodica.

Ce cărți mă reprezintă?



You're A Portrait of the Artist as a Young Man!
by James Joyce

A lapsed Catholic and classic overthinker, you are besieged by rapidly expanding contemplation of the world around you. While people often think you're making things up, you're really just talking about yourself. This navel-gazing makes you remarkably self-aware, though some of those you know will accuse you of being stuck-up or even narcissistic. This may be why you hate quoting other people. But it may also be because you think all perspective is subjective, which is ultimately why you can only speak for yourself.

Take the Book Quiz II
at the Blue Pyramid.





You're Watership Down!

by Richard Adams
Though many think of you as a bit young, even childish, you're actually incredibly deep and complex. You show people the need to rethink their assumptions, and confront them on everything from how they think to where they build their houses. You might be one of the greatest people of all time. You'd be recognized as such if you weren't always talking about talking rabbits.

Take the Book Quiz
at the Blue Pyramid.



Le-am citit pe amândouă, mulțumesc profesoarelor de engleză din liceu care ne-au arătat ce înseamnă literatură britanică și americană. Și parcă mi se și potrivesc descrierile, ce ziceți? Dacă despre Potretul lui Joyce presupun că știe mai toată lumea, îmi permit să vă spun două vorbe despre Watership Down (sinceră să fiu, nu știu traducerea românească, am citit romanul în original). A avut asupra mea cam același impact pe care l-a avut Ferma animalelor lui Orwell. Fabuloasă transpunerea demenței, fricii, terorii, tiraniei, dorinței de supaviețuire, de libertate a oamenilor în personaje animale. Întâmplător sau nu, ambele au fost transpuse pe peliculă, în filme de animație. Și cărțile și animațiile fabuloase. Dar nu pentru copii, deși ar putea părea așa.
Animal Farm - varianta originală din 1954.
Watership Down - trailer - varianta originală din 1978.

Foarte interesante testele, mulțumesc gagicelor că m-au inspirat, vă pupez și sper să ne citim cu bine cât de curând.

joi, 18 noiembrie 2010

Leapșă cronologică de viață

Am primit de la coana Cireașă o leapșă foarte drăguță, un fel de contabilizare a celor mai interesante (sau nu) momente ale vieții mele de Vulpe.

Până pe la 2 ani chiar nu am vreo amintire, dar mi-a povestit mama că la aniversarea a 2 ani aveam frumoasa rochiță roșie croșetată (păcat că e alb negru poza) și că în timp ce ei conduceau musafirii la lift, eu am scurs paharele de băutură. Un început bun.

La 4-5 ani eram mare gagicăreasă. La grădiniță eram în gașcă cu Bogdan, Tudor și Radu. Eu stewardesă, ei piloți.

La 6 ani dădeam spectacole în fața mătușilor, cu un deodorant în loc de microfon. Repertoriul era compus exclusiv din Strada Speranței la parter. Tot atunci mă apucam de antrenamentele de tenis.

La 7 ani, ca să aducă ceva grație în viața mea, ai mei mă dădeau și la cursuri de balet. Vara aveam spectacol la Teatrul Național, așa că au fost 4 ani superbi.

La 11-12 ani eram o bătăușă și o băiețoaică, cu toate astea, eram foarte bună la școală și mergeam la olimpiade.

La 13 ani, la o petrecere unde ajunsesem că frate-meu e cu 5 ani mai mare, și pentru că aveam deja cele necesare pentru a părea adolescentă, m-a sărutat pentru prima dată un băiat. Eu am amețit, el a fugit ca împușcatul când a aflat câți ani am.

La 14 ani eram roackeriță. Cu plete, haine negre, șprițuri, rebelă fără cauză. M-a ținut vreo 3 ani.

La 14 ani jumate mă îndrăgosteam pentru prima dată.

La 15 ani sufeream pentru prima dată din dragoste. Și-mi intra în sânge U2.

La 16 ani, în vacanța de vară, lucram la mare, în magazinul de haine al vărului meu. Deși nu cred că am fost cea mai bună afacere pentru el, pentru mine a fost cea mai bună experiență de până atunci.

La 16 ani jumate mă tundeam scurt. My own personal revolution.

La 17 ani ieșeam prima dată din țară. În Suedia. Nu mi-am dat seama atunci cât de tare mi-a schimbat vacanța asta viața.

La 19 ani intram la facultate. Din cauza unui băiat, nu am vorbit 3 ani cu prietena mea cea mai bună, Iulia. Nu-mi pare rău de relația cu el, deși nu s-a terminat chiar cel mai frumos, dar tare îmi par erău că am pierdut 3 ani cu Iulia.

La 22 de ani eram a party queen. Și deși am mai avut relații serioase, nu am mai uitat de mine și de distracția cu mine, cu prietenii mei, niciodată.

Tot la 22 aveam casa mea (bine, a părinților, dar stăteam singură), câștigam din meditatii la engleză o grămadă de bani.

La 23 de ani am terminat facultatea și m-am angajat oficial, cu normă întreagă. Și viața n-a mai fost amuzantă de atuni. Ha!

La 25 nu mi s-a întâmplat nimic deosebit, deși mă așteptam. A, ba da. Dacă aș fi spus Da, aș fi fost măritată.

La 27 mi s-au întîmplat cele mai multe. Mai întâi am trecut printr-o perioadă odioasă, pe alocuri suicidală, urâtă. După aia, prin vară, am avut parte de multă nebunie, distracție, amor, fericire, concentrate în 4 săptămâni. În toamnă mi-am dorit să mă îndrăgostesc. Și mi s-a îndeplinit dorința. Și de atunci nu mi-am mai dorit niciodată nimic, de teamă.

La 29 am trecut iar prin ceva haos. Am rămas fără slujbă, fără bani, cu casa în renovări, dezamăgită de un el. Dar tot atunci m-am (re)descoperit ca om și femeie.

La 30 de ani m-am apucat de blog și uite așa am cunoscut, în timp, niște oameni foarte faini.

La 31 de ani începeam să adun hăinuțe pentru copii săraci. Și se năștea oameni darnici.

La 32 de ani am renunțat la jobul care nu îmi mai făcea decât rău, mi-am închiriat casa, mi-am lăsat mașina părinților, mi-am împachetat o geantă mare și un rucsac și am plecat de nebună în Suedia. Am ajuns acum o lună. Încă nu s-a întâmplat mare lucru, dar nici să mă întorc nu-mi trece prin cap. E incitant, e interesant, e cu un pic de adrenalină. Cu siguranță e un capitol abia la început.

To be continued ...

Dau mai departe leapșa cronologică Petronelei, Iuliei Mihai, Cristinei, Marmotzelului, lui Salmi și cui mai dorește și mai poftește.

luni, 15 noiembrie 2010

Ce ne mai omoară copiii

Aș vrea să scriu mereu doar de lucruri frumoase, amuzante, să pun poze luminoase, colorate și spectaculoase. Dar uite că nu se poate întotdeauna. Prietenei mele Karma Police i-a murit acum o lună o nepoată, după ce a consumat minuatele și legalele droguri de la magazinele de vise - Spice shop. Și încă mulți alți copii au murit și mor din cauza mizeriilor. Pentru că legislația legalizează aceste morți. Acum vreo doi ani scriam de vicii și control. Acum vreau să vă atrag atenția asupra articolului publicat de Karma, despre prafuri legale care ucid mai repede ca heroina și cocaina. Pentru că e nevoie de conștientizarea acestor lucruri, pe lângă legislație.

joi, 11 noiembrie 2010

Fundița roz și controlul de rutină

Unul din primele lucruri pe care le-am cumpărat de când am ajuns în Suedia e o fundiță roz. ACEA fundiță roz. Pentru că și plecată pe Lună, nu doar în altă țară, voi continua să mă ocup de oamenidarnici, mă voi implica în campanii umanitare, de conștientizare a anumitor pericole. Cancerul la sân și cancerul de col uterin sunt niște boli nu doar cumplite, ci și perfide și ticăloase, pentru că îți dau semne clare (durere) când e deja aproape prea târziu. Nu doresc nici unei prietene, amice, femei să treacă prin gândurile celor câteva zile până am ajuns la primul control, prima ecografie la sâni. Nici nu vreau să îmi închipui ce simte femeia căreia i se pune diagnosticul odios.

M-a emoționat foarte tare filmul făcut de prietena mea Evergreen, în campania inițiată de Avon. Mi-aș dori tare mult să priviți cu atenție, să înțelegeți că nu e de joacă sau de glumă, să mergeți la cele două controale anuale: la sâni și la col. Domnii mei dragi, pe voi vă rog să vă susțineți iubitele, soțiile, prietenele să meargă la control, da? Și pentru că vreau să o susțin pe Evegreen să mai facă filme frumoase și deștepte, vă rog să vă faceți cont (durează 30 de secunde, trebuie să vă autentificați prin linkul primit pe mail) și să o votați. Pentru că merită, și ea, și mesajul ei.

Dragele mele frumoase și minunate, avem timp pentru orice, muncă, prieteni, cafele, teatru, relaxare, copii, iubire. Vă rog din suflet, găsiți-vă timp și pentru controlul de rutină. Ca să rămână de rutină. Vă pupez!

marți, 9 noiembrie 2010

Poze de liniște și frumos

Luna de miere încă nu s-a încheiat, așa că deocamdată vă arăt părțile frumoase ale începutului nostru aici.



Și pentru că afară tocmai a început o viscoleală cu fulgi și vânt puternic, mă grăbesc să vă arăt că suedezii au și toamnă. Plimbarea a fost făcută în "spatele blocului", ca să zic așa, adică într-una din pădurile superbe pe care le poți găsi foarte aproape sau relativ aproape de orice cartieruț stockholmez. Enjoy!

luni, 8 noiembrie 2010

Printre picături

Aș vrea să văd mutrele ofuscaților de ce voi scrie mai jos. De fapt, nu aș vrea, că, sinceră să fiu, dacă înainte nu mă atingeau prea tare, acum nu mă mai ating deloc. Dar știu că vor fi mutre, că doar cunosc marfa ...

Am plecat din țară de 3 săptămâni. Am avut și concedii mai lungi de atât în afara țării. Dar ce chestie și creierul ăsta al nostru, cum știe el să se seteze mai bine ca un calculator super-performant. Că eu știu că nu sunt în vacanță acum. Și știu și că nu umblă căței cu covrigi de gât (în coadă îmi sună urăt) pe aici. Și că o să am de tras. Și o să-mi fie dor de mama și de tata și de Mara și de Iulia și prieteni. Dar mai știu și că de la graniță am simțit cum mă ușurez cumva, parcă era cumva mai liniște în urechile mele.

Printre picături de net am citit (deh, boala grea, trece greu) articole, statusuri de facebook, postări pe blog cu subiectul Adrian Păunescu. Ultimele clipe, moartea unui om. Poet, politician, controversat. Ai mei nu le prea aveau cu Cenaclul, dar am ascultat zeci de melodii superbe, versuri profunde. "Rugă pentru părinți" mă tulbură, e prea mult, e ca la înmormântările ortodoxe, unde ritualurile și obiceiurile nu fac altceva decât să adauge durere celor care au pierdut pe cineva drag. Dar versurile de la Nebunul de alb, atât de dragă mie melodie, sunt tot ale lui Păunescu. L-am văzut ca politician în zeci de discuții, i-am analizat discursurile, n-am fost de acord cu multe din părerile lui, dar am apreciat că era unul din puținii coerenți. Nu m-a afectat în niciun fel că i-a scris ode lui Ceaușescu. Dumnezeu să-l ierte!

TV-uri nu am avut cum să urmăresc și nici nu aș fi făcut-o, dar îmi pot închipui. Dar am văzut ceva articole, cum s-au trezit toți luptătorii împotriva comunismului să-l umple de rahat pe Păunescu acum, că e mort. Doamne, cu câtă ură! Cu câtă furie și vomă. Dar cel mai tare mi-au sărit în ochi istericalele de doi bani ale unor personaje îl acuză pe mort de pupat curu lu Ceaușescu și de "distrus vieți" (?!), când ei abia dacă se născuseră în anii 80!

Sâmbătă am fost la masă la "familia adoptivă", părinții Adrianei. Sunt plecați din țară de prin 88 parcă. Adriana era un copil. Și o văd acum, cu o anumită emoție și nostalgie pe față, cum pune un disc (vinil) cu Cenaclu Flacăra! "Asta înseamnă pentru mine România, copilăria mea acolo. Ai mei au venit cu discurile astea, pe care acolo le ascultau cu prieteni lor". Tatăl ei mi-a spus că au mers la Cenaclu în tinerețe, era ceva special. A făcut și multe urâte, dar nu i se pot anula cele bune și frumoase. În plus, cine are căderea de a-l judeca? Mda, așa gândește un român care a fugit de comunism și care a învățat de la străini decența și să-și vadă de viața lui și ale sale.

Tocmai am realizat că e greșit, profund greșit să-i doresc (așa cum am scris-o de atâtea ori) moartea lui Iliescu. Deși am atâtea argumente pentru ceea ce cred cu tărie, că e vinovat de atât de multe. Dar e greșit! Nu mă voi bucura, nu voi pune statusuri la facebook, să-l judece cine are căderea. Mi-am adus aminte când și de ce m-am decis să plec din țară. Câți m-or fi crezut atunci că o să și fac ce spun? Unii m-au certat cu drag că plec, când e nevoie de oameni ca mine în țară. Alții mi-au spus cu ură și spume la gură că mai mult de împins tăvi nu o să fiu capabilă să fac în altă țară, că și acasă eram o mediocră. După doar 3 săptămâni, mă simt din ce în ce mai ușoară. Și parcă e mai liniște în urechile mele.

joi, 4 noiembrie 2010

A doua săptămână de Stockholm

Pentru prima dată în viața noastră avem un statut incert, dar din care încercăm să luam ce-i mai bun. Nu suntem nici chiar turiști, dar nici încă furnicuțe în sistem, nici emigranți disperați să găsim orice de muncă, dar și deschiși la orice oportunitate. Așa că putem să vedem lucrurile din mai multe perspective.

Din seria "la pomul lăudat", și la suedezi e ca la români. După multă publicitate, imagini în ziare, nebunie, am mers cu părinții Adrianei și fetițele ei să vizităm un târg al laponilor din Jokkmokk (ceva cu veche tradiție). Din articolele de ziar ar fi trebuit să fie spectacole, costume tradiționale, reni (măcar împăiați). Noi am găsit vreo 10 tarabe cu pâinica lor (un fel de lipie foarte gustoasă), niște chestii îngrozitoare, cel puțin după miros, din carne și sânge de ren, de care nu m-aș fi atins nici cu pistolul la tâmplă, câteva șosete împletite, câteva jucării de cârpă și ... gata. Am plecat după vreo jumătate de oră foarte dezamăgiți. Sper ca târgurile de Crăciun să mă dea pe spate.

Pe zi ce trece mai descoperim câte o bucată de Stockholm. Care e enorm, frate! 14 insule, tone de apă (și marea Baltică și lacul Mälaren, de nici nu știi care-i unu care-i altul), poduri, stâncă, tunele, copaci, pădure, natură peste tot. Încă nu am reușit să-i dăm de cap(ete), nici să înțelegem exact cum se întinde și extinde (Bucureștiul, Viena sunt cumva concentrice, Budapesta e pe o parte și pe alta a apei, Stockholm-ul e ... mare, frate!). Ieri dimineață, uitându-mă spre mare (imaginile cu primele dimineți de mai jos), era să cad peste balustrada foișorului pentru că la 2 metri de mine țopăiau 3 căprioare. Și e plin de păsări frumoase și obaznice care vin foarte aproape de tine. Nu e curățenie de să lingi pe jos, nu e fiecare fir de iarbă aliniat milimetric, dar e o anumită îmbinare superbă a civilizației cu natura. Oamenii fac jogging pe marginea străzii, pe lângă păduri, copiii se joacă în parcuri nu foarte amenajate, tocmai pentru a se păstra aerul natural. În două săptămâni am mers pe jos mai mult decât am făcut-o într-un an în București. Și nu are legătură cu faptul că nu avem mașină aici, ci că acolo te sufocai dacă mergeai pe marginea șoselelor.

Sâmbătă am fost la prima noastră petrecere aici. Ziua lui Clairton, soțul Adrianei (ca o paranteză, pe Adriana și părinții ei, români, i-am cunoscut în 1995 când am fost prima dată în Suedia, am păstrat o legătură frumoasă și firească, iar acum Adriana e îngerul nostru păzitor. Ca să ne recompensăm pentru cât ne ajută trebuie doar să reușim aici, așa ne-a zis. Oamenii fabuloși chiar există). Am avut ocazia să văd ce înseamnă diversitatea etnică și culturală în Suedia. Eram acolo noi doi, încă o pereche de români, Adriana româncă și Clairton care e brazilian, un cuplu de el suedez ea din Surinam, alții ea suedeză, el cu mamă suedeză și tată din Ghana, alții ea suedeză el cu sânge arab. Toți simpatici, deschiși, toți vorbitori de engleză, am discutat despre situația noastră (v-am spus, nu suntem nici emigranți încă, așteptăm număărul personal fără care nu putem să facem absolut nimic aici) cu atâta relaxare și firesc, fără priviri de sus, fără replici superioare. Oameni mișto, normali, veseli, tineri, maturi, copilăroși și părinți de 2-3 copii, cu joburi, dar și cu timp pentru ei, pentru trăit. Foarte serioși și sinceri ne-au spus cu toată convingerea că vom reuși. Ne-am îmbrățișat, am râs, ne-am mai întâlnit de atunci pe stradă și ne-am zâmbit și ne-am îmbrățișat iar.
Ținând cont că și la farmacie, și la magazine, și la sală și în stațiile de autobuz, oriunde am avut un contact cu cineva ni s-a răspuns foarte amabil și cu zâmbetul pe buze, nu sec și monosilabic, încep să mă întreb de unde au ieșit poveștile cu răceala străinilor și la ce se referă de fapt.

Legat de vreme și de faptul că toată lumea își închipuie că aici e un fel de iadul înghețat, trebe să fac niște clarificări. În primul rând, și eu și gagicu purtăm căciulițe pe cap și în august și în decembrie pentru că ne plac, nu doar când e foarte frig, așa că nu vă lăsați înșelați de fotografii. Umblăm cu un tricou sau un hanorac și o gecuță, jeanși și adidași. În două săptămâni au fost 2 zile reci, cu 0 – 2 grade, dar a fost ceva neașteptat și pentru ei. În rest, când la București erau 12-14 grade, aici erau 10-12. Dar da, pe lângă apă (unde am făcut pozele de mai jos) bate vântul tare, deci e normal să ne punem gluga pe cap.

După fix două săptămâni eu încep să mă simt parte din peisaj, deși încă mai avem de așteptat câteva zile (maxim încă 2 săptămâni) până aflăm dacă am primit sau nu personnummer, numărul personal fără care nu poți face absolut nimic aici. Ne-am aranjat (cu ajutorul Adrianei) cazare până în 15 decembrie, ne costă cam 100 de euro pe săptămână, o masă în doi la un bufet asiatic (unde poți să îți pui în farfurie de câte ori dorești) costă cam 9 euro de persoană, să ne luăm de mâncat acasă niște pulpe de pui, garnitură și mai fac eu o salată ne costă cam 10 euro cu totul, iar o "ședință" de cumpărături (700 g șvaițer, salam, iaurt, salată, roșii, castravete, pâine, paste, bacon, ciuperci, banane, conservă pește și conservă porumb, roșii în bulion, dressing salată) ne-a costat aici 30 de euro=120 lei, deci cel mult la fel ca acasă. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine, una peste alta ne costă cam la fel ca acasă. Abonamentul pe toate mijloacele de transport, inclusiv bărcuța cu care ne putem da pe mare, costă 65 de euro și chiar cred că merită.
În rest, cât stăm și încă nu muncim (dar ne va prinde super bine și după), ne-am făcut abonament la o super sală (200 de euro pe un an întreg) unde am făcut deja spinning, sală cu greutăți și bandă, dar și clasă de box (da, Vulpea învață să dea cu pumnul după ce a plecat din țara unde avea nevoie să știe să dea cu pumnul, nu doar cu gura. Ha!). Oricum, ne încadrăm în trend, suedezii chiar au mare grijă de ei și de corpul lor.

Azi am fost și la o expoziție de fotografie, genială. Am putut vedea live fotografii-eveniment ale unor fotografi care au făcut istorie: Annie Leibovitz, Anton Corbijn, Michael Conte, Peter Lindbergh, Horst P. Horst, Helmut Newton. A meritat toți banii! Și am rămas impresionată să văd că joi la ora 1 ziua era plin la o sală de expoziție.

Cam atât pentru azi. A trecut și a doua săptămână la Stockholm. Vă spun sincer, fără să se supere cineva. Mi-e dor de anumite fețe, de anumite zâmbete, dar altfel, deocamdată nu mi-e dor de nimic încât să jelesc pe aici. O fi bine? O fi rău? Eu învăț că fericirea constă în chestii total diferite pentru fiecare. Vă pupez!