Pentru că e, totuşi, vară şi timp de despicat fire în patru om avea destul la iarnă, vă las peste weekend cu nişte poveşti relaxate. Aşa, de vară :)
În primul rând, trebe să mă laud cu ultima mea descoperire culinară. Un magazinaş discret şi modest plasat pe la mine prin Militari (pe Iuliu Maniu, vizavi de Liceul T. Vladimirescu) cu produse italieneşti, de la mama lor. Nu genul industriale, ci aşa, făcute la făbricuţe de familie. Paste care fac Barilla să pălească de invidie, multe modele (inclusiv spaghetti de 1 m ), mozzarela mai multe modele, mezeluri absolut fabuloase. Am achiziţionat cu mare bucurie şi plăcere (pentru că servirea a fost ireproşabilă, mi s-a dat să gust, mi s-a explicat ce gust exact) o pungă de spaghetti din alea extra long (văd eu cum le gătesc), tagliatelle-febleţea mea, prosciutto, funghi porcini în ulei de măsline cu ierburi, mozzarela afumată (care mi-a fost dată într-o punguţă specială, cu tot cu zerul de rigoare), un salam-cârnat genul semi-crud, cu boabe de piper prin el. Ca aperitiv, am băgat un platouaş colorat, aromat cu busuioc şi ulei de măsline, după care am construit tagliatele prosciutto e funghi cu puţină smântână. Totul foarte rapid. Şi extrem de gustos. Răsfăţ, ce mai! Mi-a lipsit un pahar de vin alb sec şi rece. Life is good :)
Şi pentru că de mult nu am mai intrat în weekend (care va fi plin) cu o leapşă, uite că am primit una de la drăguţa de Tomata. Cum că pentru tot există o prima dată.
Care a fost primul/prima:
maşină: prima pe care am condus-o, după dacia break a instructorului meu foarte simpatic, a fost Dacia familiei. Ştiu că era gri, nu mă întrebaţi din ce an. Prima a mea personală a fost cel mai iubit dintre maşinuţi, Ticuţul.
călătorie în perimetrul ţării: de care să-mi amintesc? Sigur la Veneţia, la ţară,lângă Făgăraş
călătorie în afara ţării: în 1995, direct din Estul Sălbatic în Suedia. Major cultural shock!
amintire: la aniversarea mea de 2 ani. M-au surprins ai mei scurgând paharele rămase de la musafiri :D
animal de casă: un hamster foarte drăguţ pe care ne-a pus mama să-l dăm, că îl uitasem (cu frate-meu) în dulap şi rosese multe haine.
îndrăgosteală: pe la vreo 5-6 ani, de vărul meu Dragoş. Înalt, brunet, atletic, frumos, modelul meu de bărbat :D
descoperire: că noi fetele facem pipi cu popoul, iar băieţii din picioare. La 3 ani jumate, la grădiniţă, cu prietenul meu Bogdănel.
job: La 16 ani, vânzătoare în magazinul de haine şi diverse al vărului meu,la Neptun, toată varaaaa (ahh, ce amintiri!)
idol: hmmm, nu am avut vreodată idoli.
creaţie: o, să-i spunem prăjitură, pe care am construit-o sub ochiul vigilent al bunicii mele. Singura problemă a fost că in loc de juma de kil de făina, am pus juma de kil de zahăr pudră şi nu înţelegeam de ce nu se leagă! În final au ieşit nişte guguloaie turtite şi extrem de tari şi dulci, dar pe care tata, ca un erou, le-a mâncat. Pentru că mă iubea!!!
Ar mai fi muuulte "prima dată când", dar să nu devenim prea intimi, în plus, mă duc să mă răcoresc. Dau cu mare plăcere leapşa mai departe lui Rhodos, să se mai relaxeze, lui Jane from the attic, Adei, Cristinei, Adinei cu dushul rece, Marmoţicii şi tuturor celor care au chef să o fure. Weekend superb, dragilor!
"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn
vineri, 31 iulie 2009
joi, 30 iulie 2009
Inamicul public cu opinii nocive şi turma mea de oi
Ei, bine, stimaţi spectatori şi turma mea de oi, am mai căpătat o etichetă : coadă de topor cu opinii nocive social. Iar voi, după cum cred că aţi înţeles, dar fiind mai fără minte şi gândire proprie, insist să vă clarific, sunteţi nişte oi. Behăitoare. Turmă. Nu chiar toţi cică. Dar cei mai mulţi.
Dacă îşi permitea aşa etichetări halucinante un prost, nu aş fi avut nicio pretenţie. Aş fi zâmbit amuzată şi aş fi dat cu ignore. Dar venind de la o persoană pe care o calific drept una citită şi cu creier, simt că aşa e decent, să spui două vorbe, înainte de a da cu ignore.
Spre deosebire de el, care doar a scuipat şi m-a făcut instigatoare aşa, aiurea, fără să permită celor care ar citi să afle de la ce a pornit supărarea lui, eu voi da un link generos către analizele lui pe text. În urma anteriorului meu text-opinie personală, domnul nostru a scris un text furbund şi amestecat despre un mârlan de la servici de la el, completat de povestea "unei fete" care e de rahat că îşi permite să aibă în continuare păreri personale deşi primeşte atâtea frumoase contra-argumente de la el şi alţii. Şi ca să-mi arate că e aspru, dar sever, m-a şters şi din blog roll. M-a lovit direct în simţitor, vă daţi seama!
Urmarea răspunsului meu, cum că e păcat că nu a înţeles nimic, a fost un alt text, dedicat direct, prin care mi se trage un perdaf cum că sunt periculoasă şi toxică şi că voi, turma care citiţi ce spun eu, aplaudaţi frenetic şi, ca să fac o flotare logică vizavi de afirmaţiile lui, vă veţi afunda în mizerie pentru că eu cred că nu suntem un neam excepţional între celelalte, ci un neam normal, cu bune şi rele.
Câteva precizări: nu am scris cele două texte "într-o pasă proastă", din dezamăgiri de angajată la multinaţională, cu probleme sexuale. Nu de alta, dar eu nu lucrez la multinaţională. Gândesc foarte serios temele pe care le abordez, îmi ştiu foarte bine locul unde sunt şi îmi doresc să merg înainte, nu înapoi, sunt un om cu un echilibru emoţional de invidiat. Nu sunt "afirmaţii aruncate", ci opinii personale pe care mi le asum. Că nu concordă cu ale tale, e problema ta. Cititorii şi prietenii mei cu care împărtăşesc idei, cu care mă contrazic constructiv, sunt oameni cu capul pe umeri, cu opinii şi păreri proprii, care cu siguranţă nu se vor apuca dintr-odată să îşi facă nevoile la colţ de stradă sau pe cartea de istorie doar pentru că eu afirm că nu acum ne degradăm, ci evoluăm şi involuăm ciclic.
E puţin ciudat, ca să nu spun ipocrit, cum un om se bate în piept cu pumnul despre principiile lui solide despre educarea socială a needucaţilor şi amendează dur şi implacabil posibilitatea ca opiniile mele să-i influenţeze pe unii să ... să ... să facă ce? dar în acelaşi timp nu a reacţionat decât în cel mai comod mod (prin punerea unui link) la campania de donare de lucruri pentru nevoiaşi sau chiar deloc la ideea şi acţiunea de donare de sânge de care e atâta nevoie. Dar probabil că supraevaluez eu aşa idei modeste. Apropo, chiar te rog să ştergi din blog roll şi linkul către campanie, nu că mi-ar fi teamă de "oile" care ar putea afla despre oamenidarnici de la tine, ci pentru că mă jigneşte prezenţa acţiunii mele pe blogul tău. Asta ca să nu mai spun că nu eşti deloc atent, oamenii care ajung pe siteul acela, tot de toxicitatea mesajelor mele dau în final, că eu sunt la capăt de fir.
Nu am reuşit încă să stabilesc clar ce e mai rău: omul prost, limitat, căruia degeaba îi spui, că el tot nu înţelege, sau omul cult şi inteligent cu idei fixe şi extremiste? Apropo, păstrând proporţiile, a mai existat unul care împărtăşea tranşant ideea superiorităţii rasei. Ariene în acel caz.
Dacă îşi permitea aşa etichetări halucinante un prost, nu aş fi avut nicio pretenţie. Aş fi zâmbit amuzată şi aş fi dat cu ignore. Dar venind de la o persoană pe care o calific drept una citită şi cu creier, simt că aşa e decent, să spui două vorbe, înainte de a da cu ignore.
Spre deosebire de el, care doar a scuipat şi m-a făcut instigatoare aşa, aiurea, fără să permită celor care ar citi să afle de la ce a pornit supărarea lui, eu voi da un link generos către analizele lui pe text. În urma anteriorului meu text-opinie personală, domnul nostru a scris un text furbund şi amestecat despre un mârlan de la servici de la el, completat de povestea "unei fete" care e de rahat că îşi permite să aibă în continuare păreri personale deşi primeşte atâtea frumoase contra-argumente de la el şi alţii. Şi ca să-mi arate că e aspru, dar sever, m-a şters şi din blog roll. M-a lovit direct în simţitor, vă daţi seama!
Urmarea răspunsului meu, cum că e păcat că nu a înţeles nimic, a fost un alt text, dedicat direct, prin care mi se trage un perdaf cum că sunt periculoasă şi toxică şi că voi, turma care citiţi ce spun eu, aplaudaţi frenetic şi, ca să fac o flotare logică vizavi de afirmaţiile lui, vă veţi afunda în mizerie pentru că eu cred că nu suntem un neam excepţional între celelalte, ci un neam normal, cu bune şi rele.
Câteva precizări: nu am scris cele două texte "într-o pasă proastă", din dezamăgiri de angajată la multinaţională, cu probleme sexuale. Nu de alta, dar eu nu lucrez la multinaţională. Gândesc foarte serios temele pe care le abordez, îmi ştiu foarte bine locul unde sunt şi îmi doresc să merg înainte, nu înapoi, sunt un om cu un echilibru emoţional de invidiat. Nu sunt "afirmaţii aruncate", ci opinii personale pe care mi le asum. Că nu concordă cu ale tale, e problema ta. Cititorii şi prietenii mei cu care împărtăşesc idei, cu care mă contrazic constructiv, sunt oameni cu capul pe umeri, cu opinii şi păreri proprii, care cu siguranţă nu se vor apuca dintr-odată să îşi facă nevoile la colţ de stradă sau pe cartea de istorie doar pentru că eu afirm că nu acum ne degradăm, ci evoluăm şi involuăm ciclic.
E puţin ciudat, ca să nu spun ipocrit, cum un om se bate în piept cu pumnul despre principiile lui solide despre educarea socială a needucaţilor şi amendează dur şi implacabil posibilitatea ca opiniile mele să-i influenţeze pe unii să ... să ... să facă ce? dar în acelaşi timp nu a reacţionat decât în cel mai comod mod (prin punerea unui link) la campania de donare de lucruri pentru nevoiaşi sau chiar deloc la ideea şi acţiunea de donare de sânge de care e atâta nevoie. Dar probabil că supraevaluez eu aşa idei modeste. Apropo, chiar te rog să ştergi din blog roll şi linkul către campanie, nu că mi-ar fi teamă de "oile" care ar putea afla despre oamenidarnici de la tine, ci pentru că mă jigneşte prezenţa acţiunii mele pe blogul tău. Asta ca să nu mai spun că nu eşti deloc atent, oamenii care ajung pe siteul acela, tot de toxicitatea mesajelor mele dau în final, că eu sunt la capăt de fir.
Nu am reuşit încă să stabilesc clar ce e mai rău: omul prost, limitat, căruia degeaba îi spui, că el tot nu înţelege, sau omul cult şi inteligent cu idei fixe şi extremiste? Apropo, păstrând proporţiile, a mai existat unul care împărtăşea tranşant ideea superiorităţii rasei. Ariene în acel caz.
miercuri, 29 iulie 2009
Despre adn şi rădăcini, istorie şi prezent
Dacă s-a întrebat cineva de la ce mi-a venit să postez anteriorul text, vă spun acum: mă mănâncă în fund să-mi pun tot felul de întrebări. Mai mult sau mai puţin adânci şi complicate. De data asta a fost una dubioasă rău: Lio, tu a cui eşti? De unde te tragi tu, unde şi cum îşi sunt rădăcinile?
Poate ar fi fost mai bine să mă rezum la planul individual, de familie. Aici lucrurile sunt destul de simple şi de frumoase. Şi pot merge cu ele înapoi până acu vreo 200 de ani, ceea ce nu-i de ici de colo. Ai tatălui au trăit şi muncit pământul, oameni gospodari, din zona Făgăraşului. Unii au fost ciobani, alţii au fot pielari, unii au avut ciurde de bivoli, alţii cai. Toţi au tras la pământ, şi-au făcut case frumoase, gospodării alese. Le-a plăcut şi petrecerea, şpriţul, veselia, dar nu a rămas cuiva renumele de beţiv prin şanţuri (credeţi-mă, la sat poreclele spun foarte multe despre înaintaşi). Când au venit comuniştii peste ei, au avut de unde lua. Dar nu au sărăcit de tot. Sau nu au vrut. Şi când eram eu copil, prin anii 80, aveam multe camere prin case renovate frumos (dar care fuseseră construite de bătrâni, unele chiar cu 100 şi ceva de ani în urmă) pe unde puteam dormi, saltele bune şi sănătoase, lapte de bivoliţă gras şi pită aburindă din cuptor. Am dat de mâncare la găini şi la porci, am aşteptat să vină ciurda acasă.
Mama se trage din zona Sighişoarei. Tot zonă bogată, cu oameni care nu s-au lăsat cu una cu două. La un moment dat, ungurii le-au maghiarizat numele, dar imediat cum au putut, au revenit la cel românesc. Numele mici m-au fascinat tot timpul: Olimpia, Letiţia, Veturia. Nume latineşti, ce nu puteau fi ungurite, mi-a explicat mama. Mod de supravieţuire cu demnitate, zic eu. Din partea asta de neam au fost mulţi de-ai bisericii (ortodoxe): dascăli, cantori. Şi lor le-au luat comuniştii cam tot, dar nu au cedat. Am apucat şi eu să mănânc mere din livada de pe deal, să dorm pe căpiţe, să beau lapte de capră.
Când bunicii (de ambele părţi) au venit la Bucureşti, nu s-au făcut de ruşine. Şi-au ridicat case frumoase, au muncit, au crescut copii cuminţi şi demni. Părinţii mei au fost primii din fiecare neam care au făcut mai mult de 8 clase (ca şi fraţii şi surorile lor). Au învăţat, au muncit (şi încă o mai fac), au construit case, au crescut 2 copii. Ne-au învăţat să stăm cu spatele drept, să ne uităm în ochii celuilalt când vorbim, să ne susţinem opiniile cu argumente, să citim, să căutăm, să ne asumăm alegerile. Eu, cel puţin, mi-am învăţat lecţiile dând cu capul înainte. Părinţii nu mi-au impus niciodată nimic. Dar m-au susţinut, indiferent de alegerea iniţială, pentru că au crezut în capacitatea mea de discernământ.
Într-o primă concluzie, că nu dezvolt mai tare subiectul lecţiilor mele, ca să nu sune a laudă, ca individ, ca parte dintr-o familie, am nişte rădăcini de care sunt mândră. Le simt puternice, sănătoase, ADN de calitate.
Dar acum mă întorc la prima mea întrebare: ce rădăcini am eu în neamul ăsta, numit generic românesc? Mi-aţi scris nişte lucruri senzaţionale. Istorie, conducători, oameni simpli, dar de excepţie. Mi-aţi dat contra-exemple la străni. Dar şi contra-exemple de la noi. Mi-aţi vorbit de miracol, vitejie, eroism, dar mai ales despe durere. Eminescu, Brătienii, Pamfil Şeicaru, Rădulescu Motru, Puric, Noica. Ştefan cel Mare apărătorul creştinismului. Românii eliberatorii Vienei şi nu numai, rupţi în fund şi morţi de foame. Comunism, închisori, morţi. Durere.
Voi lăsa orice delicateţe, sentimentalism, suflet, simţire deoparte. Voi fi rece şi obiectivă. Dură şi fără suflet. Voi scrie foarte serios, deşi pe alocuri poate va părea la mişto. Vă garantez că nu e.
Mi-aţi vorbit de momente înălţătoare din istorie. Din trecut. Iar eu mă simt acum ca un copil blond, cu ochi albaştri, care ştie, ca idee, că a avut totuşi un stră-stră-bunic negru, dar nu a moştenit nimic din gena aia, cel puţin nu vizibil. Vede toată ziua la tv cum negri sunt infractori, dar îşi aude părinţii spunându-i să fie mândru şi demn, că strămoşii lui negri au murit luptând împotriva sclaviei. La rece, obiectiv, ce relevanţă mai are acest fapt pentru mine?
Ce e măreţ pentru sângele meu că soldaţii români au murit ca să elibereze Viena şi Budapesta? Aceeaşi armată română omora în 1907 mii, zeci de mii de ţărani. Tot români.
Noi am ţinut piept invaziei musulmane. Cât şi cum ne-au mulţumit atunci? Şi ce mai contează asta pentru actualul Vest? Ca să nu mai vorbesc de cât de mult a contat în '45 la Yalta.
La Vatican scrie de Ştefan cel Mare, apărătorul creştinătăţii. Acelaşi Vatican impunea la sfârşit de 1700 struţo-cămila greco-catolică. Pentru că Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată.
Tot sub ruşi, comunişti infecţi, au fost şi jumătate din nemţi, şi ungurii, şi sârbii şi croaţii, şi polonezii. Nu aşa dur ca la noi, ziceţi voi. Poate aşa zic şi ei.
Nu putem evolua, se spune, dacă nu ne cunoaştem istoria. Şi dacă nu ne-o asumăm. "O insulă de latinitate într-o mare slavă". "România a avut ghinionul poziţiei geografice". Cu riscul de a fi acuzată că "hulesc", că nu sunt patrioată şi îmi bat joc, dar eu pot înţelege foarte uşor că, la nivel grobian, naţia română e un fel de fată bună, harnică, cuminte, dar care n-a avut noroc decât de bărbaţi beţivi, bătăuşi şi curvari! Femeie frumoasă, care scrie poezii superbe, face mâncare gustoasă şi curat ca-n farmacie, dar care stă s-o bată şi s-o înşele bărbatul.
Dragii mei, cred cu toată tăria că nu suntem, ca neam, cei mai proşti din curtea şcolii. Dar sigur nu suntem un exemplu demn de urmat. Poporul a fost capabil de miracole pentru că miracol înseamnă ieşire din comun, din banal. Şi miracolele se întâmplă rar. Nu am fost cuceritori pentru că suntem supravieţuitori. Nu am construit pentru că ne lipseşte viziunea grandiosului. Noi ne-am rezumat întotdeauna la modestia bordeiului. Şi nu-mi spuneţi că n-am ridicat clădiri până la cer pentru că ne era frică de cei care vroiau să ne cucerească că aveau să le dărâme, că ăia de au construit au fost şi ei cotropiţi şi invadaţi. La noi s-a creat ceva întotdeauna din durere. Doină, poezie, răscoală. Suntem un popor cu vocaţie de suferind. Eterne generaţii de sacrificiu. De victimă. A poziţiei geografice, a vremurilor, a conjuncturilor. Am luptat războaiele altora şi dacă nu ne-am aliat mereu cu personajul greşit, cu siguranţă ne-am luat-o, în loc de mulţumire, pe principiul facere de bine, futere de mamă. Modestia noastră nu ştiu de câte ori a însemnat smerenie, dar de cele mai multe ori a însemnat prostie. Mândria noastră de cele mai multe ori a însemnat trufie şi nu demnitate.
Nu sunt mândră că sunt româncă atunci când câştigă sportivii medalii, aşa cum nu mi-e ruşine că sunt româncă atunci când românii fură în Italia. Sunt bucuroasă că munca unor oameni e răsplătită, aşa cum sper că infracţiunea va fi aspru pedepsită. Nu am dreptul să mă simt părtaşă la succesul unora, la fel cum nu pot lua asupra mea vina altora.
Istoria unui neam e subiectivă, de interpretat şi uşor de manipulat. Am în adn-ul meu victoriile lui Ştefan şi ale lui Ţepeş, talentul lui Eminescu şi al lui Caragiale, mormintele soldaţilor anonimi, dar nu am dreptul să mă laud EU cu ele. Tot aşa am şi trădările boierilor, uciderea ţăranilor, ororile din închisorile comuniste, dar nu mă simt EU vinovată pentru ele. Rădăcinile mele sunt nenumărate. Unele mai plăpânde, altele aproape uscate, unele puternice şi verzi, altele mirositor de putrede. Din adn-ul meu, înainte de a se stabili că sunt caucaziană, femeie sau româncă, aleg să fiu categorisită ca OM.
Observ pe tot mai multe bloguri, în tot mai multe discuţii, ideea de manifest pentru schimbare, pentru schimbarea clasei politice, a societăţii, a taxelor şi impozitelor. Cu ce? Ca să fiu delicată, mă sictireşte profund noul trend de bla bla-uri despre schimbarea întregului, când la nivel micro, de individ, nu-şi prea pune nimeni problema.
Nu cred în degradarea actuală. La fel cum nu cred că acum ţara şi neamul sunt într-o gaură mai neagră decât în alte momente din istorie. Timpul neamului românesc, ca al oricărui alt neam, este o curbă sinuoasă. Trecem şi noi, ca oricare alţii, prin mutaţii, transformări, evoluţii şi involuţii. De la începuturile lumii. De ce ar fi ACUM altfel?
Poate ar fi fost mai bine să mă rezum la planul individual, de familie. Aici lucrurile sunt destul de simple şi de frumoase. Şi pot merge cu ele înapoi până acu vreo 200 de ani, ceea ce nu-i de ici de colo. Ai tatălui au trăit şi muncit pământul, oameni gospodari, din zona Făgăraşului. Unii au fost ciobani, alţii au fot pielari, unii au avut ciurde de bivoli, alţii cai. Toţi au tras la pământ, şi-au făcut case frumoase, gospodării alese. Le-a plăcut şi petrecerea, şpriţul, veselia, dar nu a rămas cuiva renumele de beţiv prin şanţuri (credeţi-mă, la sat poreclele spun foarte multe despre înaintaşi). Când au venit comuniştii peste ei, au avut de unde lua. Dar nu au sărăcit de tot. Sau nu au vrut. Şi când eram eu copil, prin anii 80, aveam multe camere prin case renovate frumos (dar care fuseseră construite de bătrâni, unele chiar cu 100 şi ceva de ani în urmă) pe unde puteam dormi, saltele bune şi sănătoase, lapte de bivoliţă gras şi pită aburindă din cuptor. Am dat de mâncare la găini şi la porci, am aşteptat să vină ciurda acasă.
Mama se trage din zona Sighişoarei. Tot zonă bogată, cu oameni care nu s-au lăsat cu una cu două. La un moment dat, ungurii le-au maghiarizat numele, dar imediat cum au putut, au revenit la cel românesc. Numele mici m-au fascinat tot timpul: Olimpia, Letiţia, Veturia. Nume latineşti, ce nu puteau fi ungurite, mi-a explicat mama. Mod de supravieţuire cu demnitate, zic eu. Din partea asta de neam au fost mulţi de-ai bisericii (ortodoxe): dascăli, cantori. Şi lor le-au luat comuniştii cam tot, dar nu au cedat. Am apucat şi eu să mănânc mere din livada de pe deal, să dorm pe căpiţe, să beau lapte de capră.
Când bunicii (de ambele părţi) au venit la Bucureşti, nu s-au făcut de ruşine. Şi-au ridicat case frumoase, au muncit, au crescut copii cuminţi şi demni. Părinţii mei au fost primii din fiecare neam care au făcut mai mult de 8 clase (ca şi fraţii şi surorile lor). Au învăţat, au muncit (şi încă o mai fac), au construit case, au crescut 2 copii. Ne-au învăţat să stăm cu spatele drept, să ne uităm în ochii celuilalt când vorbim, să ne susţinem opiniile cu argumente, să citim, să căutăm, să ne asumăm alegerile. Eu, cel puţin, mi-am învăţat lecţiile dând cu capul înainte. Părinţii nu mi-au impus niciodată nimic. Dar m-au susţinut, indiferent de alegerea iniţială, pentru că au crezut în capacitatea mea de discernământ.
Într-o primă concluzie, că nu dezvolt mai tare subiectul lecţiilor mele, ca să nu sune a laudă, ca individ, ca parte dintr-o familie, am nişte rădăcini de care sunt mândră. Le simt puternice, sănătoase, ADN de calitate.
Dar acum mă întorc la prima mea întrebare: ce rădăcini am eu în neamul ăsta, numit generic românesc? Mi-aţi scris nişte lucruri senzaţionale. Istorie, conducători, oameni simpli, dar de excepţie. Mi-aţi dat contra-exemple la străni. Dar şi contra-exemple de la noi. Mi-aţi vorbit de miracol, vitejie, eroism, dar mai ales despe durere. Eminescu, Brătienii, Pamfil Şeicaru, Rădulescu Motru, Puric, Noica. Ştefan cel Mare apărătorul creştinismului. Românii eliberatorii Vienei şi nu numai, rupţi în fund şi morţi de foame. Comunism, închisori, morţi. Durere.
Voi lăsa orice delicateţe, sentimentalism, suflet, simţire deoparte. Voi fi rece şi obiectivă. Dură şi fără suflet. Voi scrie foarte serios, deşi pe alocuri poate va părea la mişto. Vă garantez că nu e.
Mi-aţi vorbit de momente înălţătoare din istorie. Din trecut. Iar eu mă simt acum ca un copil blond, cu ochi albaştri, care ştie, ca idee, că a avut totuşi un stră-stră-bunic negru, dar nu a moştenit nimic din gena aia, cel puţin nu vizibil. Vede toată ziua la tv cum negri sunt infractori, dar îşi aude părinţii spunându-i să fie mândru şi demn, că strămoşii lui negri au murit luptând împotriva sclaviei. La rece, obiectiv, ce relevanţă mai are acest fapt pentru mine?
Ce e măreţ pentru sângele meu că soldaţii români au murit ca să elibereze Viena şi Budapesta? Aceeaşi armată română omora în 1907 mii, zeci de mii de ţărani. Tot români.
Noi am ţinut piept invaziei musulmane. Cât şi cum ne-au mulţumit atunci? Şi ce mai contează asta pentru actualul Vest? Ca să nu mai vorbesc de cât de mult a contat în '45 la Yalta.
La Vatican scrie de Ştefan cel Mare, apărătorul creştinătăţii. Acelaşi Vatican impunea la sfârşit de 1700 struţo-cămila greco-catolică. Pentru că Biserica Ortodoxă avea statut de religie tolerată.
Tot sub ruşi, comunişti infecţi, au fost şi jumătate din nemţi, şi ungurii, şi sârbii şi croaţii, şi polonezii. Nu aşa dur ca la noi, ziceţi voi. Poate aşa zic şi ei.
Nu putem evolua, se spune, dacă nu ne cunoaştem istoria. Şi dacă nu ne-o asumăm. "O insulă de latinitate într-o mare slavă". "România a avut ghinionul poziţiei geografice". Cu riscul de a fi acuzată că "hulesc", că nu sunt patrioată şi îmi bat joc, dar eu pot înţelege foarte uşor că, la nivel grobian, naţia română e un fel de fată bună, harnică, cuminte, dar care n-a avut noroc decât de bărbaţi beţivi, bătăuşi şi curvari! Femeie frumoasă, care scrie poezii superbe, face mâncare gustoasă şi curat ca-n farmacie, dar care stă s-o bată şi s-o înşele bărbatul.
Dragii mei, cred cu toată tăria că nu suntem, ca neam, cei mai proşti din curtea şcolii. Dar sigur nu suntem un exemplu demn de urmat. Poporul a fost capabil de miracole pentru că miracol înseamnă ieşire din comun, din banal. Şi miracolele se întâmplă rar. Nu am fost cuceritori pentru că suntem supravieţuitori. Nu am construit pentru că ne lipseşte viziunea grandiosului. Noi ne-am rezumat întotdeauna la modestia bordeiului. Şi nu-mi spuneţi că n-am ridicat clădiri până la cer pentru că ne era frică de cei care vroiau să ne cucerească că aveau să le dărâme, că ăia de au construit au fost şi ei cotropiţi şi invadaţi. La noi s-a creat ceva întotdeauna din durere. Doină, poezie, răscoală. Suntem un popor cu vocaţie de suferind. Eterne generaţii de sacrificiu. De victimă. A poziţiei geografice, a vremurilor, a conjuncturilor. Am luptat războaiele altora şi dacă nu ne-am aliat mereu cu personajul greşit, cu siguranţă ne-am luat-o, în loc de mulţumire, pe principiul facere de bine, futere de mamă. Modestia noastră nu ştiu de câte ori a însemnat smerenie, dar de cele mai multe ori a însemnat prostie. Mândria noastră de cele mai multe ori a însemnat trufie şi nu demnitate.
Nu sunt mândră că sunt româncă atunci când câştigă sportivii medalii, aşa cum nu mi-e ruşine că sunt româncă atunci când românii fură în Italia. Sunt bucuroasă că munca unor oameni e răsplătită, aşa cum sper că infracţiunea va fi aspru pedepsită. Nu am dreptul să mă simt părtaşă la succesul unora, la fel cum nu pot lua asupra mea vina altora.
Istoria unui neam e subiectivă, de interpretat şi uşor de manipulat. Am în adn-ul meu victoriile lui Ştefan şi ale lui Ţepeş, talentul lui Eminescu şi al lui Caragiale, mormintele soldaţilor anonimi, dar nu am dreptul să mă laud EU cu ele. Tot aşa am şi trădările boierilor, uciderea ţăranilor, ororile din închisorile comuniste, dar nu mă simt EU vinovată pentru ele. Rădăcinile mele sunt nenumărate. Unele mai plăpânde, altele aproape uscate, unele puternice şi verzi, altele mirositor de putrede. Din adn-ul meu, înainte de a se stabili că sunt caucaziană, femeie sau româncă, aleg să fiu categorisită ca OM.
Observ pe tot mai multe bloguri, în tot mai multe discuţii, ideea de manifest pentru schimbare, pentru schimbarea clasei politice, a societăţii, a taxelor şi impozitelor. Cu ce? Ca să fiu delicată, mă sictireşte profund noul trend de bla bla-uri despre schimbarea întregului, când la nivel micro, de individ, nu-şi prea pune nimeni problema.
Nu cred în degradarea actuală. La fel cum nu cred că acum ţara şi neamul sunt într-o gaură mai neagră decât în alte momente din istorie. Timpul neamului românesc, ca al oricărui alt neam, este o curbă sinuoasă. Trecem şi noi, ca oricare alţii, prin mutaţii, transformări, evoluţii şi involuţii. De la începuturile lumii. De ce ar fi ACUM altfel?
vineri, 24 iulie 2009
Atemporala degradare
Am tot citit şi auzit în ultima vreme (chiar şi eu am căzut în acest păcat) despre degradarea societăţii, a politicii, a presei, a opiniei. Degradarea faţă de când? Se dă vina pe comunism, pe conjuncturi, dar cine ştie cum erau societatea, politica, presa acum 100 de ani? Nu ar fi cazul să stăm puţin să ne gândim că poate genetic, ca naţie, nu am fost niciodată atât de sus ca să avem de unde ne degrada? Că marii umanişti, scriitori, politicieni, gazetari pe care i-a avut ţara asta nu reprezintă de fapt naţia, ci sunt excepţia care întăreşte regula? De ce avem supărări de degradare, când poate doar de atât suntem capabili? Înainte de a mă aproba (cu argumente, vă rog) sau de a-mi arunca roşii stricate în figură (cu şi mai multe argumente, vă rog), aveţi curiozitatea şi răbdarea de a parcurge cu atenţie textele de mai jos. Aparţin celui mai vizionar sau poate celui mai realist analist al neamului ăsta.
"Statul tânăr, înfiinţat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al statului. Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoie numaidecât de un razim pe ce să-şi pună piciorul; îi trebuie neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică decât norocul, poate necredincios, al câtorva momente. Neavând, aşadar, pe cine să-i impună lui reforme, se gândeşte el mereu la dânsele; neavând o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte el nişte nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea.
Unde însă sârguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual. Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie — ceva mai mult decât un stat politic — o societate aşezată de pe vremuri. O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele „societate aşezată". Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie – astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nici n-ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi.
Faptul că la noi statul este aproape totul si societatea aproape nimica are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea chiar întâmplătoare a artelor şi literelor. De ce, chiar din lumea de strânsură de aşa diverse provenienţe, care mişună dasupra poporului, nu s-ar găsi arareori şi individualităţi de o provenienţă mai aleasă şi mai nobilă, care să se însufle de la acele nevoi, simţiri şi gândiri ale poporului, şi, pătrunzându-se de geniul acestuia, să-i ilustreze frumoasa limbă? De ce se-ntâmplă aşa de rar în literatură, căci de artele celelalte nici vorbă nu poate fi, o producţie de seamă?
Un cap'd'operă, un monument, presupunând că ele ar răsări aşa ca prin minune din pământ, n-ar avea puterea să mişte câtuşi de puţin spiritul public, absorbit cu totul de rezultatul unor alegeri parţiale din cine ştie ce provincioară. Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie când încă nu se ştie dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu în minister? Câte inteligenţe frumoase şi cu adevărată vocaţie artistică n-au fost înjugate la carul politicii, pentru care n-aveau vocaţie deloc? Poate că nici una din acestea, multe, puţine câte le avem, n-a scăpat de acest jug, singurul care garantează sigur vreun succes.
Astfel, cine rămâne la noi să cultive exclusiv litere sau artă?
Ori tineri, cari nu au nici vârsta a fi utilizaţi în viaţa publică, şi au încă vreme să facă încercări puerile, aşteptând înrolarea lor în aparatul politic; ori un cap lipsit cu desăvârşire de sensul practic şi utilitar; ori — mediocrităţi, quasi inteligenţe, pseudotalente, ciurucuri sociale, cari sunt fericite a aduna de la banchetul strălucit al vieţii publice firimituri şi resturi de sosuri, în formă de mititele diurne ori sinecure, premioare, gratificaţii şi altele.
Dacă am avea o societate, cum avem şi un stat — o societate care să simtă nevoie de literatură şi de artă — aş vrea să văz: statul ar mai putea sa smulgă pentru aparatul său politic toate inteligenţele şi talentele?
********
De aici rezultă plângerea nedreaptă pe care noi, românii, o facem aproape în toate zilele cu atâta uşurătate. Când vedem că vreo instituţie nu merge bine, nu-şi atinge scopul sau nu prosperează, atunci n-avem decât un strigăt: Nu merge! pentru că şi în această instituţie se face politică. Dacă nu s-ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aci se amestecă politica?
********
Boierii noştrii odinioară, afară de rare excepţiuni, nu se prea dedeau la învăţătură de carte. Pentru aceea, aveau în genere nevoie de grămătici, copii, mai mult sau mai puţin deştepţi, ieşiţi din rândurile mojicimii şi procopsiţi cu carte şi condei la umbra mănăstirilor greceşti.Slujba grămăticilor era să ţie socotelile curţii boiereşti, să scrie zapisele, corespondenţa şi jelbile boierului către divan şi la domnie. Un bun grămătic era mâna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politiceşti.Afară de grămătic, însă, orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaş intelectual, tot atât de neapărat unei curţi boiereşti cu întinse relaţii sociale. Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălescă pe musafiri şi chiar pe stăpânu-său şi să spună pe greceşte cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franţuzeşte la Hugo. Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine ştie ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curţii să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării şi să-i înjure năstruşnic. Boierul şedea cu ciubucul în pridvor şi striga: “Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!”
S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur şi de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie şi de cerneală violentă. S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu şi cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culţi şi independenţi, proletari intelectuali, cu carte şi condei si mai ales cu principii. Aceştia nu mai scriu jelbi la divan şi la domnie; dumnealor fac articole politice în privinţa prerogativelor coroanii şi asupra tacticei de opoziţie. Se-nţelege că, precum jalba scrisă de grămătic o iscălea odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credinţă, lumea schimbându-şi numai forma, tot aşa şi astăzi: profesiunile de credintă le scrie “cu îndelungă fidelitate” proletarul intelectual, iar boierul le subscrie “cu robustă convingere”. Şi pentru ca să se păstreze cu scumpătate bunul obicei străbun, deşi nu mai au boierii noştri pe vechii şi inculţii măscărici, care să polemizeze din poarta curţii, avem, slavă Domnului, o presă a elitei sociale destul de spirituală şi de convenabilă: “Combateţi-i, băieţi! combateţi-i «sarcastic» de tot!”
********
Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se sbătea ieri în noroiu, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza desgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi această mândră lipsă de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n'are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroiu şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e'n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.
Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? - "le cumpăr pe toate - am cu ce!"
Fraternitate? - gheşeft şi chiverniseală!
Egalitate? - impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul!
Libertate? - bani, insultă şi reteveiu!"
Sunt convinsă că ştiţi că fragmentele îi aparţin lui Caragiale, scrise pe la sfârşit de 1800, început de 1900. Dar nu aţi avut impresia că au fost scrise cu gândurile, ideile şi observaţiile unuia care trăieşte ACUM?
"Statul tânăr, înfiinţat după împrejurări, are nevoie grabnică de o societate. Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al forţelor sociale la un moment dat, caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe. De unde statul ar trebui să fie rezultatul natural al societăţii, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al statului. Statul improvizat, simţind că păşeşte în gol, are nevoie numaidecât de un razim pe ce să-şi pună piciorul; îi trebuie neapărat o societate, pentru liniştea lui, pentru asigurarea faţă cu el însuşi că existenţa lui are o raţiune mai temeinică decât norocul, poate necredincios, al câtorva momente. Neavând, aşadar, pe cine să-i impună lui reforme, se gândeşte el mereu la dânsele; neavând o societate care să-i ceară ceva după nevoile ei, închipuieşte el nişte nevoi sociale cărora le decretează pe dibuite satisfacerea.
Unde însă sârguinţa statului de a înfiinţa în pripă o societate devine nu imposibilă, ci chiar de-a dreptul absurdă, este pe terenul moral şi intelectual. Pentru aceste producţiuni ale spiritului omenesc trebuie — ceva mai mult decât un stat politic — o societate aşezată de pe vremuri. O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele „societate aşezată". Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie – astea sunt monumente pe cari nici nu poate, nici n-ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi.
Faptul că la noi statul este aproape totul si societatea aproape nimica are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea chiar întâmplătoare a artelor şi literelor. De ce, chiar din lumea de strânsură de aşa diverse provenienţe, care mişună dasupra poporului, nu s-ar găsi arareori şi individualităţi de o provenienţă mai aleasă şi mai nobilă, care să se însufle de la acele nevoi, simţiri şi gândiri ale poporului, şi, pătrunzându-se de geniul acestuia, să-i ilustreze frumoasa limbă? De ce se-ntâmplă aşa de rar în literatură, căci de artele celelalte nici vorbă nu poate fi, o producţie de seamă?
Un cap'd'operă, un monument, presupunând că ele ar răsări aşa ca prin minune din pământ, n-ar avea puterea să mişte câtuşi de puţin spiritul public, absorbit cu totul de rezultatul unor alegeri parţiale din cine ştie ce provincioară. Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie când încă nu se ştie dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu în minister? Câte inteligenţe frumoase şi cu adevărată vocaţie artistică n-au fost înjugate la carul politicii, pentru care n-aveau vocaţie deloc? Poate că nici una din acestea, multe, puţine câte le avem, n-a scăpat de acest jug, singurul care garantează sigur vreun succes.
Astfel, cine rămâne la noi să cultive exclusiv litere sau artă?
Ori tineri, cari nu au nici vârsta a fi utilizaţi în viaţa publică, şi au încă vreme să facă încercări puerile, aşteptând înrolarea lor în aparatul politic; ori un cap lipsit cu desăvârşire de sensul practic şi utilitar; ori — mediocrităţi, quasi inteligenţe, pseudotalente, ciurucuri sociale, cari sunt fericite a aduna de la banchetul strălucit al vieţii publice firimituri şi resturi de sosuri, în formă de mititele diurne ori sinecure, premioare, gratificaţii şi altele.
Dacă am avea o societate, cum avem şi un stat — o societate care să simtă nevoie de literatură şi de artă — aş vrea să văz: statul ar mai putea sa smulgă pentru aparatul său politic toate inteligenţele şi talentele?
********
De aici rezultă plângerea nedreaptă pe care noi, românii, o facem aproape în toate zilele cu atâta uşurătate. Când vedem că vreo instituţie nu merge bine, nu-şi atinge scopul sau nu prosperează, atunci n-avem decât un strigăt: Nu merge! pentru că şi în această instituţie se face politică. Dacă nu s-ar amesteca politica, ar merge. Cum vrei să meargă dacă şi aci se amestecă politica?
********
Boierii noştrii odinioară, afară de rare excepţiuni, nu se prea dedeau la învăţătură de carte. Pentru aceea, aveau în genere nevoie de grămătici, copii, mai mult sau mai puţin deştepţi, ieşiţi din rândurile mojicimii şi procopsiţi cu carte şi condei la umbra mănăstirilor greceşti.Slujba grămăticilor era să ţie socotelile curţii boiereşti, să scrie zapisele, corespondenţa şi jelbile boierului către divan şi la domnie. Un bun grămătic era mâna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politiceşti.Afară de grămătic, însă, orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaş intelectual, tot atât de neapărat unei curţi boiereşti cu întinse relaţii sociale. Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălescă pe musafiri şi chiar pe stăpânu-său şi să spună pe greceşte cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franţuzeşte la Hugo. Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine ştie ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curţii să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării şi să-i înjure năstruşnic. Boierul şedea cu ciubucul în pridvor şi striga: “Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!”
S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur şi de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie şi de cerneală violentă. S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu şi cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culţi şi independenţi, proletari intelectuali, cu carte şi condei si mai ales cu principii. Aceştia nu mai scriu jelbi la divan şi la domnie; dumnealor fac articole politice în privinţa prerogativelor coroanii şi asupra tacticei de opoziţie. Se-nţelege că, precum jalba scrisă de grămătic o iscălea odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credinţă, lumea schimbându-şi numai forma, tot aşa şi astăzi: profesiunile de credintă le scrie “cu îndelungă fidelitate” proletarul intelectual, iar boierul le subscrie “cu robustă convingere”. Şi pentru ca să se păstreze cu scumpătate bunul obicei străbun, deşi nu mai au boierii noştri pe vechii şi inculţii măscărici, care să polemizeze din poarta curţii, avem, slavă Domnului, o presă a elitei sociale destul de spirituală şi de convenabilă: “Combateţi-i, băieţi! combateţi-i «sarcastic» de tot!”
********
Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se sbătea ieri în noroiu, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza desgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi această mândră lipsă de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n'are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroiu şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e'n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.
Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? - "le cumpăr pe toate - am cu ce!"
Fraternitate? - gheşeft şi chiverniseală!
Egalitate? - impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul!
Libertate? - bani, insultă şi reteveiu!"
Sunt convinsă că ştiţi că fragmentele îi aparţin lui Caragiale, scrise pe la sfârşit de 1800, început de 1900. Dar nu aţi avut impresia că au fost scrise cu gândurile, ideile şi observaţiile unuia care trăieşte ACUM?
marți, 21 iulie 2009
Despre trenduri mai noi şi mai vechi
Deşi am fost întotdeauna, dacă nu împotriva curentului, sigur pe lângă el, sunt totuşi un viu şi curios observator al modei şi trendurilor, mai mult sau mai puţin de moment. Mi-aduc aminte ce uluită am fost acum vreo câţiva ani când mi-a spus o prietenă, văzându-mi un maieu nou cumpărat "ăsta e din colecţia de anul trecut, că anul ăsta nu se mai poartă rozul prăfuit". Dacă până prin 2005-2006 nu-mi făceam chiar nicio problemă vizavi de modă, pantaloni să se găsească, ultimii 2-3 ani au fost şi sunt un chin pentru mine. La blugi nu mă mai uit din principiu, refuzând să scot din buzunar chiar şi la reduceri milioanele pe care le cer ei, când ştiu că afară găseşti super jeansi cu 10 euro. De când mi-am dat seama că fustele şi rochiţele nu sunt o invenţie negativă, am început şi eu să caut, să doresc. Ei, bine, cu moda actuală, am şanse, eventual, să mă simt iar virgină neprihănită, ferită de pericolul băieţilor ticăloşi care ar putea visa la ceva văzându-mă. Rochiţele în trend sunt de trei feluri: ori modelul ceapă, unde ai un tricou, urmat de un maieu, urmat de o chestie gen sac, toate una peste alta, de îţi trebuie imaginaţie bogată să sesizezi ceva feminin în spatele lor, ori varianta gogoşar asexuat, care pleacă din gât şi aplatizează orice urmă de sân sau fund, ori varianta din gât până-n pământ, să nu cumva să se zărească măcar ceva din neruşinata gleznă. Dar dacă e ceva absolut odios în moda actuală, acestea sunt cizmele! Ahhh, the horror! La 35 de grade, când până şi şlapii par o corvoadă, să-mi dovedească mie prinţesele de mall că cizmele alea, chiar şi doar brodate, dacă nu varianta ciocate, le ţin picioarele răcoroase şi relaxate, şi eu mă împuşc! Ca să nu mai vorbesc de faptul că le scurtează picioarele de arată ca Motanul încălţat. Eu sunt un model nereuşit, cu ceva sâni, talie, fund şi glezne şi pentru că refuz să mă aplatizez androginic, sunt astfel o neadaptată şi o frustrată şi abia aştept să treacă moda asta.
De ceva vreme, e şi la noi foarte cool şi trendy să fii eco. Şi să mănânci bio. Se înghesuie vedetele noastre să planteze câte un pomişor şi să se murdărească de ţărână pe faţă, să dea bine la public, după care se suie în gipane şi înapoi la betoane. Am auzit că avem şi noi două mari vedete care mănâncă bio. Andreea Raicu şi Valentina Pelinel. Dacă pe prima o înţeleg, că după relaţia cu Chirilă doar cu alimente fără chimicale poţi spune că te-ai curăţat, la doamna soţie de mare politician gelat, am o problemă: oare carnea de bou(reanu) consumată la culcare este organică?
Despre trenduri în materie de servicii şi ghişee, ce să zic? S-au mai schimbat şi pe aici una alta. Că tot e criză şi sunt nervii bine puşi pe bigudiuri, doamnele de la bănci sunt şi ele tot mai isterice. Oare la angajare unul din punctele forte trebuie să fie cât de tare pot lătra la clienţi? Într-o zi tot o scot eu pe una prin spărtura aia mică. Pe de altă parte, am sesizat o schimbare de atitudine la angajatele mai modeste. De asistentele de la donare v-am povestit deja. Uluitor de atente şi drăguţe. Azi am mai căpătat o mostră de amabilitate senzaţională. M-am dus la poştă cu trei cutii mari, cu lucruşoare pentru două familii cu copii. N-am trimis în viaţa mea, aşa că nu ştiam că trebuie super lipite şi împachetate. Chiar nu m-aş fi supărat dacă mi-ar fi spus să mă duc acasă să pun cutiile în hârtie, să le mai lipesc, să le leg cu sfori. Dar nu mi-a spus. Şi a stat tanti aia drăguţă şi mi-a aranjat coletele super profi, cu hârtie de la ea, cu sfoară de la ea şi, cel mai important, cu timp şi energie de la ea. Şi nu i-am dat nimic, doar i-am mulţumit şi i-am urat sănătate. Ce mi-a răspuns? "Dacă mă găseşti tot pe mine data viitoare, te ajut să le ambalezi cum trebuie. Dar şi colega de pe tura cealaltă te ajută dacă nu sunt eu". Da, da, în România! În Bucureşti s-a întâmplat asta!
După moda cu super cici de maşini cu 1 milion de cai, care îţi fug de sub cur, mai nou în materie de maşinuţe de gagicuţe nu mai e trendy să-i iei păpuşii Meleu, Touareg, Range Rover sau un Audi cu care să se înfigă în primul refugiu de tramvai, că nu e în stare să-l stăpânească, ci mult mai coloratele Mini Cooper şi Fiat 500. E o adevărată invazie! Nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut, vizibil încântat, la volanul unui Fiat 500 verde-brotac, pe unul din cei mai pasionaţi fani ai brandului Mercedes, simpaticul Răzvan Exarhu. Nu prea e el genul trend, dar mai ştii? Oricum, astea mici par mult mai eco friendly şi iar ajungem la modă.
O altă schimbare în trenduri în trafic, de fapt vreo două. Ambele al dracu de periculoase. Îmi aduc aminte că acum 9 ani când mi-am luat carnetul, mai bine dădeam trei tururi de Bucureşti decât să mă bag de pe o bandă pe alta în trafic aglomerat. Acum, cu cât e mămăliga mai mare, cu atât şi tupeul inconştient. Am trecut de la o extremă la alta. Pe cât de înţelegătoare şi amabilă eram înainte cu începătorii, pe atât simt nevoia acum să îi strâng de gât şi să le pun frâne în faţă. Dar n-o fac. Mi-e milă de curul Friedei. Şi în materie de zmei şoferii iadului e o schimbare de trend. Nu sunt jmecherii cu sute de cai atât de înfipţi şi băgăcioşi cum sunt imbecilii cu tigăi antice de Dacii fără frâne, stopuri sau cauciucuri. Despre posesorii de Logan (persoanele de faţă se exclud, fireşte) nu mai spun nimic, că nu vreau să fiu acuzată de rasism. Dar sunt cei mai odioşi! Lipsa de orice fărâmă de etică în trafic o fi regulă de bază la achiziţionare. "Primiţi un discount de 20% dacă nu veţi lăsa pe nimeni să se bage, oricâte semne şi semnale v-ar face, 10% dacă nu semnalizaţi când vă băgaţi pe altă bandă, 10% dacă nu vă cereţi scuze sau mulţumiţi! Semnaţi aici, sunteţi Regele şoselelor!"
De la o vreme încoace au cam dispărut ţiganii care spală parbrizele la stop. O fi de la căldură. Noroc că mai dă câte o ploaie. În schimb, mare schimbare mare! Eu şi toate femeile oprite în intersecţie n-am mai primit de la puştanii cu flyere invitaţii la saloane de masaj erotic, ci "Ofertă 1.5 DCI Logan-Clio_Megane: Injector, pompă injecţie şi turbosuflantă - ofertă limitată!". Abia aştept să profit!
Dacă aţi avut nervi să ajungeţi până la capăt, vă las cu o nouă obsesie de sezon. În trend aşa.
De ceva vreme, e şi la noi foarte cool şi trendy să fii eco. Şi să mănânci bio. Se înghesuie vedetele noastre să planteze câte un pomişor şi să se murdărească de ţărână pe faţă, să dea bine la public, după care se suie în gipane şi înapoi la betoane. Am auzit că avem şi noi două mari vedete care mănâncă bio. Andreea Raicu şi Valentina Pelinel. Dacă pe prima o înţeleg, că după relaţia cu Chirilă doar cu alimente fără chimicale poţi spune că te-ai curăţat, la doamna soţie de mare politician gelat, am o problemă: oare carnea de bou(reanu) consumată la culcare este organică?
Despre trenduri în materie de servicii şi ghişee, ce să zic? S-au mai schimbat şi pe aici una alta. Că tot e criză şi sunt nervii bine puşi pe bigudiuri, doamnele de la bănci sunt şi ele tot mai isterice. Oare la angajare unul din punctele forte trebuie să fie cât de tare pot lătra la clienţi? Într-o zi tot o scot eu pe una prin spărtura aia mică. Pe de altă parte, am sesizat o schimbare de atitudine la angajatele mai modeste. De asistentele de la donare v-am povestit deja. Uluitor de atente şi drăguţe. Azi am mai căpătat o mostră de amabilitate senzaţională. M-am dus la poştă cu trei cutii mari, cu lucruşoare pentru două familii cu copii. N-am trimis în viaţa mea, aşa că nu ştiam că trebuie super lipite şi împachetate. Chiar nu m-aş fi supărat dacă mi-ar fi spus să mă duc acasă să pun cutiile în hârtie, să le mai lipesc, să le leg cu sfori. Dar nu mi-a spus. Şi a stat tanti aia drăguţă şi mi-a aranjat coletele super profi, cu hârtie de la ea, cu sfoară de la ea şi, cel mai important, cu timp şi energie de la ea. Şi nu i-am dat nimic, doar i-am mulţumit şi i-am urat sănătate. Ce mi-a răspuns? "Dacă mă găseşti tot pe mine data viitoare, te ajut să le ambalezi cum trebuie. Dar şi colega de pe tura cealaltă te ajută dacă nu sunt eu". Da, da, în România! În Bucureşti s-a întâmplat asta!
După moda cu super cici de maşini cu 1 milion de cai, care îţi fug de sub cur, mai nou în materie de maşinuţe de gagicuţe nu mai e trendy să-i iei păpuşii Meleu, Touareg, Range Rover sau un Audi cu care să se înfigă în primul refugiu de tramvai, că nu e în stare să-l stăpânească, ci mult mai coloratele Mini Cooper şi Fiat 500. E o adevărată invazie! Nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut, vizibil încântat, la volanul unui Fiat 500 verde-brotac, pe unul din cei mai pasionaţi fani ai brandului Mercedes, simpaticul Răzvan Exarhu. Nu prea e el genul trend, dar mai ştii? Oricum, astea mici par mult mai eco friendly şi iar ajungem la modă.
O altă schimbare în trenduri în trafic, de fapt vreo două. Ambele al dracu de periculoase. Îmi aduc aminte că acum 9 ani când mi-am luat carnetul, mai bine dădeam trei tururi de Bucureşti decât să mă bag de pe o bandă pe alta în trafic aglomerat. Acum, cu cât e mămăliga mai mare, cu atât şi tupeul inconştient. Am trecut de la o extremă la alta. Pe cât de înţelegătoare şi amabilă eram înainte cu începătorii, pe atât simt nevoia acum să îi strâng de gât şi să le pun frâne în faţă. Dar n-o fac. Mi-e milă de curul Friedei. Şi în materie de zmei şoferii iadului e o schimbare de trend. Nu sunt jmecherii cu sute de cai atât de înfipţi şi băgăcioşi cum sunt imbecilii cu tigăi antice de Dacii fără frâne, stopuri sau cauciucuri. Despre posesorii de Logan (persoanele de faţă se exclud, fireşte) nu mai spun nimic, că nu vreau să fiu acuzată de rasism. Dar sunt cei mai odioşi! Lipsa de orice fărâmă de etică în trafic o fi regulă de bază la achiziţionare. "Primiţi un discount de 20% dacă nu veţi lăsa pe nimeni să se bage, oricâte semne şi semnale v-ar face, 10% dacă nu semnalizaţi când vă băgaţi pe altă bandă, 10% dacă nu vă cereţi scuze sau mulţumiţi! Semnaţi aici, sunteţi Regele şoselelor!"
De la o vreme încoace au cam dispărut ţiganii care spală parbrizele la stop. O fi de la căldură. Noroc că mai dă câte o ploaie. În schimb, mare schimbare mare! Eu şi toate femeile oprite în intersecţie n-am mai primit de la puştanii cu flyere invitaţii la saloane de masaj erotic, ci "Ofertă 1.5 DCI Logan-Clio_Megane: Injector, pompă injecţie şi turbosuflantă - ofertă limitată!". Abia aştept să profit!
Dacă aţi avut nervi să ajungeţi până la capăt, vă las cu o nouă obsesie de sezon. În trend aşa.
joi, 16 iulie 2009
Vulpea neascultătoare, Kill Bill şi kamikaze
Atenţie! Text neindicat celor slabi de înger şi nevricoşi!
Din folclorul popular: ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă lucru manual şi atunci când te mănâncă în cur, înseamnă că ai hemoroizi.
Pentru că s-au făcut iar trei luni de la ultima donare, azi mi-am programat să dau sânge. Plus restul de agendă. "Ajung la 10, durează 30-40 de minute, după aia mă văd o oră cu Iulia la o cafea, apoi mă văd cu tipa mea cu asigurările şi-mi plătesc casco şi noul rca, fuga apoi la o discuţie pentru un potenţial part-time job şi la maxim 2 sunt acasă". Yeah, right!
La 10 şi 20 eram la Centrul de transfuzii, în Doctor Felix. Înăuntru ceva mai mulţi oameni decât de obicei. "E bine, s-o fi trezit conştiinţa în români". Dau carnetul, aştept ca în câteva minute să mă cheme să se uite la fişă. Şi aştept. Aştept. După vreo juma de oră, îmi aud numele. Mă salut cu doamna doctor, "bravo, iubita, ce mă bucur că nu ai renunţat", mă duc să mă înţepe în deget, am aceeaşi grupă ca şi data trecută, negativ la nişte lucruri dure (HIV, hepatită C) şi nici nu sunt anemică. Înapoi la doamna doctor. Unde dau iar de o mare de oameni. Şi aştept, şi aştept. În cele din urmă intru şi o întreb: "doamnă, sunt atât de mulţi azi?". Doamna doctor, o păpuşă de femeie, se uită cu nişte ochi încercănaţi la mine "Nu, draga mea, ne-a tăiat ministerul orele şi sporurile, nu ne-a plătit de 2 luni şi lucrăm doar în 2 cabinete în loc de 4". Tensiunea îmi iese ok şi urc la etajul unde aştept să intru la donat. Şi aştept. Şi aştept. Am rămas blocată când am văzut că aceleaşi asistente (vreo 2) care se ocupau de fişe jos, aleargă acum cu pungile şi tot ele cu lădiţele cu sânge. Frate, ele centrează, ele dau cu capul? Unde e căcatu ăla de Bazac să le vadă pe femeile astea cum îşi fac datoria fără să aibă de unde să ia o şpagă măcar?
În acel, nu pot să-i spun spital, nu există aer condiţionat, doar câteva geamuri care doar ameţesc puţin căldura. Pe parcurs, una din cele 4 femei (cu mine inclusă) a leşinat, iar 2 au renunţat. Vulpea, nimic. "It's all or nothing with me, baby!". Între timp cade întâlnirea cu Iulia pe mai târziu, dar stabilesc o nouă întâlnire cu drăguţa de Jane şi fetele ei, dintre care una pe care o cheamă Lia şi e Berbeacă.
După fix 3 ore de la venire, ajung pe scaun. Şi unul dintre cele două cabinete de donare era închis din lipsă de personal. Deci, în loc de 16 paturi, erau doar 8. Vulpea cu 7 bărbaţi. Deja isterică de căldură şi de aşteptat, cu un somn enorm în mine, încep să mă bâţâi şi îmi mişc mâna. Una din cele două asistente, la fel de obosite şi prost plătite, dar atât de amabile şi de atente, mă ia la şuturi că n-am voie să mă mişc. Dacă nu pot să mă fâţâi, măcar să mă odihnesc. De parcă eram la solar! Închid ochii. N-apuc să mă relaaxez că mă ia asistenta "ţi-e rău??" Nu, doar somn. "Vezi că pentru noi ochii închişi înseamnă ceva rău şi reacţionăm cu palme. Mai pleci şi bătută de aici". După care îmi bagă în bot un păhărel cu ceai bun şi rece. "Bea-l pe tot!". Da, să trăiţi! Îi ceartă şi pe ceilalţi participanţi că fiecare făcea câte ceva, de parcă era o dirigintă cu o şleahtă de elevi neascultători. În căldura aia, 8 oameni legaţi cu ace de punguţe şi două asistente grijulii, am uitat de toate şi am început să râdem ca nişte nebuni. Nu m-am simţit niciodată mai legată de nişte străini.
Termin, mă simţeam excelent, mă grăbeam să ajung în drumurile mele, ies să-mi recuperez carnetul, bonurile de masă şi adeverinţa, consider că nu mai am nevoie să apăs bucata aia de vată pe mână şi îmi pun la repezeală plasturele. Nu îi dau bine buletinul doamnei cu adeverinţa că se albeşte femeia la faţă şi începe să urle la mine "fugi înapoi la cabinet, că uite ce-ai făcut!". Plasturele se umpluse ca o punguţă cu sânge, deja îmi şiroia şi pe mână. Ies pe hol unde, în inteligenţa-mi sclipitoare, îmi smulg plasturele. V-am spus vreodată de ce mi-a plăcut mie Kill Bill? Pentru scenele alea inspirate din filmele cu bătăi chinezeşti, când zboară mâini şi ţâşneşte sângele excesiv şi teatral. Eh, cam aşa şi eu. Doar că nu erau şi săbii prin preajmă. Ţâşnea sânge din mine ca o mini fântână arteziană! Pe băncuţă, pe perete, pe jos. Eu eram fascinată. Apare asistenta aia mucalită, cu un pansament mare. "Ia, uite ce risipă! Când ţi-am zis să apeşi 10 minute, pe mâna întinsă, eu crezi că făceam mişto de tine? Mai ales acum, că e atât de cald. Bine că n-ai dat ochii peste cap că de data asta nu scăpai de palme. Acu să vezi ce vânătaie faci". Am luat-o în braţe şi am pupat-o. Mi-a dat înapoi un zâmbet cald, dar scurt. "Ne vedem peste 3 luni. Zurlo!".
Am plecat cu mâna întinsă, cu pansamentul apăsat, foarte demnă. Oamenii de pe scări şi de la parter se holbau la mine. Mă vede o altă asistentă care beleşte ochii. "Eşti bine???" Da, sigur că da, de ce n-aş fi? Rânjesc şi fasolea. "Nu ştiu ce ai păţit, dar dacă râzi, e bine. Dar hai să te speli, totuşi". Ajung în faţa chiuvetei şi îmi văd în oglindă mutra. Parcă eram un vampir ce tocmai ce îşi luase cina! Cum reuşisem, oare, să îmi întind sânge şi pe mâini şi pe piept şi pe toată faţa şi să mă ţin încă pe picioare, nu înţeleg. M-am spălat, m-am primenit, am ieşit afară. Unde era la fel de caniculă ca şi înăuntru. Era deja 1 jumate.
M-am văzut cu Jane şi cu fetele. Mi-am mai revenit, dar recunosc cu mare ruşine că nu prea ştiu ce am vorbit cu ele. M-am văzut apoi şi cu Iulia 2 minute şi cu tipa cu asigurările. Care a dat o limonadă la o cafenea cu aer condiţionat. Unde aproape că am înviat. Toată lumea, pe rând, m-a întrebat dacă nu cumva ar trebui să mă duc, totuşi, acasă, să mor în patul meu, vorba aia. Eu nu şi nu. Din cafenea, am ieşit iar în iad. Ăla a fost un moment tensionat. Durere surdă de cap, ochi împăienjeniţi, o mână fierbinte imaginară în gât. Noroc cu draga de Frieda, că are blestemat de aer condiţionat eficient. Am ajuns şi la discuţia despre part-time job, am bătut o semi-palmă. Iar în maşină, turbata maimuţă turbo-diesel până acasă. Unde am ajuns la 7 seara. În faţa mea a ieşit din parcare un vecin şi am parcat chiar în uşa blocului. Doamne-Doamne chiar mă iubeşte şi are grijă de mine!
Pentru că am fost o Vulpe neascultătoare, am acum mâna uşor umflată, mă doare şi deja e vizibilă o vânătaie frumoasă. Da' m-am jucat eu vreo câteva secunde de-a Uma Thurman? În plus, am aflat azi că port o titulatură care sună bine şi e cam rară: donator onorific. Că de masteranzi şi doctoranzi pe şpăgi, e plină România.
Din folclorul popular: ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă lucru manual şi atunci când te mănâncă în cur, înseamnă că ai hemoroizi.
Pentru că s-au făcut iar trei luni de la ultima donare, azi mi-am programat să dau sânge. Plus restul de agendă. "Ajung la 10, durează 30-40 de minute, după aia mă văd o oră cu Iulia la o cafea, apoi mă văd cu tipa mea cu asigurările şi-mi plătesc casco şi noul rca, fuga apoi la o discuţie pentru un potenţial part-time job şi la maxim 2 sunt acasă". Yeah, right!
La 10 şi 20 eram la Centrul de transfuzii, în Doctor Felix. Înăuntru ceva mai mulţi oameni decât de obicei. "E bine, s-o fi trezit conştiinţa în români". Dau carnetul, aştept ca în câteva minute să mă cheme să se uite la fişă. Şi aştept. Aştept. După vreo juma de oră, îmi aud numele. Mă salut cu doamna doctor, "bravo, iubita, ce mă bucur că nu ai renunţat", mă duc să mă înţepe în deget, am aceeaşi grupă ca şi data trecută, negativ la nişte lucruri dure (HIV, hepatită C) şi nici nu sunt anemică. Înapoi la doamna doctor. Unde dau iar de o mare de oameni. Şi aştept, şi aştept. În cele din urmă intru şi o întreb: "doamnă, sunt atât de mulţi azi?". Doamna doctor, o păpuşă de femeie, se uită cu nişte ochi încercănaţi la mine "Nu, draga mea, ne-a tăiat ministerul orele şi sporurile, nu ne-a plătit de 2 luni şi lucrăm doar în 2 cabinete în loc de 4". Tensiunea îmi iese ok şi urc la etajul unde aştept să intru la donat. Şi aştept. Şi aştept. Am rămas blocată când am văzut că aceleaşi asistente (vreo 2) care se ocupau de fişe jos, aleargă acum cu pungile şi tot ele cu lădiţele cu sânge. Frate, ele centrează, ele dau cu capul? Unde e căcatu ăla de Bazac să le vadă pe femeile astea cum îşi fac datoria fără să aibă de unde să ia o şpagă măcar?
În acel, nu pot să-i spun spital, nu există aer condiţionat, doar câteva geamuri care doar ameţesc puţin căldura. Pe parcurs, una din cele 4 femei (cu mine inclusă) a leşinat, iar 2 au renunţat. Vulpea, nimic. "It's all or nothing with me, baby!". Între timp cade întâlnirea cu Iulia pe mai târziu, dar stabilesc o nouă întâlnire cu drăguţa de Jane şi fetele ei, dintre care una pe care o cheamă Lia şi e Berbeacă.
După fix 3 ore de la venire, ajung pe scaun. Şi unul dintre cele două cabinete de donare era închis din lipsă de personal. Deci, în loc de 16 paturi, erau doar 8. Vulpea cu 7 bărbaţi. Deja isterică de căldură şi de aşteptat, cu un somn enorm în mine, încep să mă bâţâi şi îmi mişc mâna. Una din cele două asistente, la fel de obosite şi prost plătite, dar atât de amabile şi de atente, mă ia la şuturi că n-am voie să mă mişc. Dacă nu pot să mă fâţâi, măcar să mă odihnesc. De parcă eram la solar! Închid ochii. N-apuc să mă relaaxez că mă ia asistenta "ţi-e rău??" Nu, doar somn. "Vezi că pentru noi ochii închişi înseamnă ceva rău şi reacţionăm cu palme. Mai pleci şi bătută de aici". După care îmi bagă în bot un păhărel cu ceai bun şi rece. "Bea-l pe tot!". Da, să trăiţi! Îi ceartă şi pe ceilalţi participanţi că fiecare făcea câte ceva, de parcă era o dirigintă cu o şleahtă de elevi neascultători. În căldura aia, 8 oameni legaţi cu ace de punguţe şi două asistente grijulii, am uitat de toate şi am început să râdem ca nişte nebuni. Nu m-am simţit niciodată mai legată de nişte străini.
Termin, mă simţeam excelent, mă grăbeam să ajung în drumurile mele, ies să-mi recuperez carnetul, bonurile de masă şi adeverinţa, consider că nu mai am nevoie să apăs bucata aia de vată pe mână şi îmi pun la repezeală plasturele. Nu îi dau bine buletinul doamnei cu adeverinţa că se albeşte femeia la faţă şi începe să urle la mine "fugi înapoi la cabinet, că uite ce-ai făcut!". Plasturele se umpluse ca o punguţă cu sânge, deja îmi şiroia şi pe mână. Ies pe hol unde, în inteligenţa-mi sclipitoare, îmi smulg plasturele. V-am spus vreodată de ce mi-a plăcut mie Kill Bill? Pentru scenele alea inspirate din filmele cu bătăi chinezeşti, când zboară mâini şi ţâşneşte sângele excesiv şi teatral. Eh, cam aşa şi eu. Doar că nu erau şi săbii prin preajmă. Ţâşnea sânge din mine ca o mini fântână arteziană! Pe băncuţă, pe perete, pe jos. Eu eram fascinată. Apare asistenta aia mucalită, cu un pansament mare. "Ia, uite ce risipă! Când ţi-am zis să apeşi 10 minute, pe mâna întinsă, eu crezi că făceam mişto de tine? Mai ales acum, că e atât de cald. Bine că n-ai dat ochii peste cap că de data asta nu scăpai de palme. Acu să vezi ce vânătaie faci". Am luat-o în braţe şi am pupat-o. Mi-a dat înapoi un zâmbet cald, dar scurt. "Ne vedem peste 3 luni. Zurlo!".
Am plecat cu mâna întinsă, cu pansamentul apăsat, foarte demnă. Oamenii de pe scări şi de la parter se holbau la mine. Mă vede o altă asistentă care beleşte ochii. "Eşti bine???" Da, sigur că da, de ce n-aş fi? Rânjesc şi fasolea. "Nu ştiu ce ai păţit, dar dacă râzi, e bine. Dar hai să te speli, totuşi". Ajung în faţa chiuvetei şi îmi văd în oglindă mutra. Parcă eram un vampir ce tocmai ce îşi luase cina! Cum reuşisem, oare, să îmi întind sânge şi pe mâini şi pe piept şi pe toată faţa şi să mă ţin încă pe picioare, nu înţeleg. M-am spălat, m-am primenit, am ieşit afară. Unde era la fel de caniculă ca şi înăuntru. Era deja 1 jumate.
M-am văzut cu Jane şi cu fetele. Mi-am mai revenit, dar recunosc cu mare ruşine că nu prea ştiu ce am vorbit cu ele. M-am văzut apoi şi cu Iulia 2 minute şi cu tipa cu asigurările. Care a dat o limonadă la o cafenea cu aer condiţionat. Unde aproape că am înviat. Toată lumea, pe rând, m-a întrebat dacă nu cumva ar trebui să mă duc, totuşi, acasă, să mor în patul meu, vorba aia. Eu nu şi nu. Din cafenea, am ieşit iar în iad. Ăla a fost un moment tensionat. Durere surdă de cap, ochi împăienjeniţi, o mână fierbinte imaginară în gât. Noroc cu draga de Frieda, că are blestemat de aer condiţionat eficient. Am ajuns şi la discuţia despre part-time job, am bătut o semi-palmă. Iar în maşină, turbata maimuţă turbo-diesel până acasă. Unde am ajuns la 7 seara. În faţa mea a ieşit din parcare un vecin şi am parcat chiar în uşa blocului. Doamne-Doamne chiar mă iubeşte şi are grijă de mine!
Pentru că am fost o Vulpe neascultătoare, am acum mâna uşor umflată, mă doare şi deja e vizibilă o vânătaie frumoasă. Da' m-am jucat eu vreo câteva secunde de-a Uma Thurman? În plus, am aflat azi că port o titulatură care sună bine şi e cam rară: donator onorific. Că de masteranzi şi doctoranzi pe şpăgi, e plină România.
marți, 14 iulie 2009
Vulpea călătoare de Dunăre
După cum vă spuneam, Vulpea a fost în team building, la Tulcea. Deşi detestam ideea, s-a dovedit că atunci când te pregăteşti pentru ce-i mai rău, să iasă lucrurile chiar bine. Colegii cu care am mers au fost nişte haioşi şi simpatici, cu chef de hlizeli, dansuri şi chiar şpriţuri. Am găsit un moment numai bun pentru a-mi dezvălui pentru prima dată spatele desenat şi, cu o unică excepţie "dar tatăl tău ce a spus despre asta?", toţi mi-au zâmbit, mi-au spus că e superb şi mi se potriveşte. În concluzie, în sfârşit pot să mă duc şi eu în maieu din când în când, de caniculă, la birou.
Drumul cu autocarul a fost odios, şi la ducere, dar mai ales la întoarcere. Şoferul iadului insista să ne aducă stomacul în gât la fiecare curbă, frânele au fost dacă nu bruşte, sigur brutale, iar aerul condiţionat extrem de rece nu a putut fi oprit nici când se ajunsese la 14 grade pentru că "nu pot, domle, să-l închid când aveţi voi chef, că poate mi se strică mie ceva pe aici".
M-a lovit imaginea satelor dobrogene. Din când în când câmpuri de floarea soarelui, pe care, din păcate, am putut să le prind doar în mişcare. Altfel, sărăcie, arid, praf şi pulbere ...
Am avut o confirmare a unuia dintre motivele pentru care eu sunt convinsă că nu merge turismul românesc, oricâte decoltee şi-ar arăta Nuţi străinilor: hotelul de 4 stele la care am stat, deşi la tarif de 4 stele, avea aspect şi servicii de cel mult 2 cu indulgenţă. "Decoraţiuni" kitchoase (replica domnişoare Pogany asezonată cu un ficus şi plasată strategic lângă lift e doar o mostră), camere cam meschine, prosoape curate, dar vizibil "obosite", cameriste lipsă, restaurant modest, mâncare cu greu digerabilă. N-aş fi crezut vreodată că cel mai neinspirat gătit peşte îl voi consuma tocmai în Deltă ...
Oraşul Tulcea, la rândul său, cu riscul de a fi înjurată de tulceni, mi s-a părut un oraş cam trist. Prăfuit, cu cele mai denivelate şi ciuruite străzi şi trotuare, cu câteva magazine cu haine cu miros de chinezării sau în cel mai bun caz cu aspect "elegant" de Casa de mode Venus, anii '80. În Tulcea există, teoretic, şi un mall. Magazinele şi produsele sunt superbe şi lipsesc cu desăvârşire! Păcat că nu eram cu maşina, că aş fi fost foarte mândră să găsesc nenumărate locuri de parcare libere. Chiar pe toate! Cu excepţia falezei, unde erau mai multe terase animate (din majoritatea auzindu-se, din păcate, manele şi un fel de muzică lăutărească foarte proastă), restul oraşului părea uitat de vremuri, parcă era oraşul unde nu se întâmplă nimic.
Dar destul cu cârcoteala. Motivul pentru care nu doar că nu regret, ci chiar mă bucur că am ajuns acolo este plimbarea pe braţele Dunării. 6 ore în care sufletul meu a fost fericit, am simţit că prin miracolele naturii, Dumnezeu mă pupă pe frunte. Atâta grandoare, mister, putere şi vigoare în rădăcinile copacilor din apă, verde gras, o vegetaţie uluitoare şi eternă, copaci îmbrăcaţi în viţă sălbatică ce păreau vii, gata gata să ne ia în braţe, apă multă şi învolburată, păsări ce stăteau într-un echilibru mistic, doar de ele ştiut, pe crenguţe subţiri ca firele de păr. Mi-am umplut inima de viaţă, de minune, de plinătate.
Dar m-am şi întristat peste măsură. Mi-a sângerat aceeaşi inimă la gândul că poate nu copiii, dar nepoţii noştri nu o să mai apuce să vadă superbitatea asta. Că dacă nu va fi sufocată de pet-uri de plastic şi cutii de cola ce pluteau acum pe Dunăre, va fi complet privatizată şi închisă de coioşii ordinari din partide, care au cumpărat Delta încă de pe vremea lui năstase. Prin mai multe zone din Tulcea, inclusiv pe vaporaşul cu care am mers, erau panouri cu "vile moderne în deltă", cartiere rezidenţiale cu terenuri de tenis, piscină, inclusiv helioport... Asta în timp ce pescarilor din tată în fiu din Deltă a început să li se interzică pescuitul, iar în 6 ore de plimbat în sus şi-n jos nu am avut şansa să pozez măcar un pelican, că "nu mai sunt, domnişoară, ca altădată, acum rar mai pot fi văzuţi".
A treia zi în Tulcea, din păcate chiar înainte de plecare, deci foarte pe fugă, am vizitat şi o parte din centrul de Ecoturism Delta Dunării, acvariul. Unde am văzut peşti coloraţi (l-am văzut pe Nemo şi pe toţi prietenii lui!!!), apă curată, un rechinaş cu care m-am putut poza pentru că te puteai băga într-un mic spaţiu de ziceai că eşti printre peşti, dar ţinând cont că toată povestea a costat 4 mil jumate de euro şi a durat 13 ani să fie amenajat, iar noi am reuşit să-l vedem şi să fotografiem cam tot în 20 de minute, am fost, hai să fiu indulgentă, dezamăgită. Recunosc, nu am vizitat şi restul complexului, unde am înţeles că s-a încercat cu destul succes redarea vieţii în Deltă, dar totuşi, 13 ani pentru un muzeu cu 2 etaje şi o cafenea, mi se pare aberant chiar şi pentru România.
Cu bune cu rele, cu imagini uluitoare şi dezamăgiri dureroase, una peste alta călătoria a meritat, chit că am fost cât pe ce să ratez ziua de naştere a tatălui de Vulpe, pe care abia seara târziu am putut să-l beau. La mulţi ani încă o dată, dragule! Sunt convinsă că dacă erai cu mine, sigur găseam noi unde să mâncăm un peşte bun în Deltă.
Photo gallery Deltă.
Drumul cu autocarul a fost odios, şi la ducere, dar mai ales la întoarcere. Şoferul iadului insista să ne aducă stomacul în gât la fiecare curbă, frânele au fost dacă nu bruşte, sigur brutale, iar aerul condiţionat extrem de rece nu a putut fi oprit nici când se ajunsese la 14 grade pentru că "nu pot, domle, să-l închid când aveţi voi chef, că poate mi se strică mie ceva pe aici".
M-a lovit imaginea satelor dobrogene. Din când în când câmpuri de floarea soarelui, pe care, din păcate, am putut să le prind doar în mişcare. Altfel, sărăcie, arid, praf şi pulbere ...
Am avut o confirmare a unuia dintre motivele pentru care eu sunt convinsă că nu merge turismul românesc, oricâte decoltee şi-ar arăta Nuţi străinilor: hotelul de 4 stele la care am stat, deşi la tarif de 4 stele, avea aspect şi servicii de cel mult 2 cu indulgenţă. "Decoraţiuni" kitchoase (replica domnişoare Pogany asezonată cu un ficus şi plasată strategic lângă lift e doar o mostră), camere cam meschine, prosoape curate, dar vizibil "obosite", cameriste lipsă, restaurant modest, mâncare cu greu digerabilă. N-aş fi crezut vreodată că cel mai neinspirat gătit peşte îl voi consuma tocmai în Deltă ...
Oraşul Tulcea, la rândul său, cu riscul de a fi înjurată de tulceni, mi s-a părut un oraş cam trist. Prăfuit, cu cele mai denivelate şi ciuruite străzi şi trotuare, cu câteva magazine cu haine cu miros de chinezării sau în cel mai bun caz cu aspect "elegant" de Casa de mode Venus, anii '80. În Tulcea există, teoretic, şi un mall. Magazinele şi produsele sunt superbe şi lipsesc cu desăvârşire! Păcat că nu eram cu maşina, că aş fi fost foarte mândră să găsesc nenumărate locuri de parcare libere. Chiar pe toate! Cu excepţia falezei, unde erau mai multe terase animate (din majoritatea auzindu-se, din păcate, manele şi un fel de muzică lăutărească foarte proastă), restul oraşului părea uitat de vremuri, parcă era oraşul unde nu se întâmplă nimic.
Dar destul cu cârcoteala. Motivul pentru care nu doar că nu regret, ci chiar mă bucur că am ajuns acolo este plimbarea pe braţele Dunării. 6 ore în care sufletul meu a fost fericit, am simţit că prin miracolele naturii, Dumnezeu mă pupă pe frunte. Atâta grandoare, mister, putere şi vigoare în rădăcinile copacilor din apă, verde gras, o vegetaţie uluitoare şi eternă, copaci îmbrăcaţi în viţă sălbatică ce păreau vii, gata gata să ne ia în braţe, apă multă şi învolburată, păsări ce stăteau într-un echilibru mistic, doar de ele ştiut, pe crenguţe subţiri ca firele de păr. Mi-am umplut inima de viaţă, de minune, de plinătate.
Dar m-am şi întristat peste măsură. Mi-a sângerat aceeaşi inimă la gândul că poate nu copiii, dar nepoţii noştri nu o să mai apuce să vadă superbitatea asta. Că dacă nu va fi sufocată de pet-uri de plastic şi cutii de cola ce pluteau acum pe Dunăre, va fi complet privatizată şi închisă de coioşii ordinari din partide, care au cumpărat Delta încă de pe vremea lui năstase. Prin mai multe zone din Tulcea, inclusiv pe vaporaşul cu care am mers, erau panouri cu "vile moderne în deltă", cartiere rezidenţiale cu terenuri de tenis, piscină, inclusiv helioport... Asta în timp ce pescarilor din tată în fiu din Deltă a început să li se interzică pescuitul, iar în 6 ore de plimbat în sus şi-n jos nu am avut şansa să pozez măcar un pelican, că "nu mai sunt, domnişoară, ca altădată, acum rar mai pot fi văzuţi".
A treia zi în Tulcea, din păcate chiar înainte de plecare, deci foarte pe fugă, am vizitat şi o parte din centrul de Ecoturism Delta Dunării, acvariul. Unde am văzut peşti coloraţi (l-am văzut pe Nemo şi pe toţi prietenii lui!!!), apă curată, un rechinaş cu care m-am putut poza pentru că te puteai băga într-un mic spaţiu de ziceai că eşti printre peşti, dar ţinând cont că toată povestea a costat 4 mil jumate de euro şi a durat 13 ani să fie amenajat, iar noi am reuşit să-l vedem şi să fotografiem cam tot în 20 de minute, am fost, hai să fiu indulgentă, dezamăgită. Recunosc, nu am vizitat şi restul complexului, unde am înţeles că s-a încercat cu destul succes redarea vieţii în Deltă, dar totuşi, 13 ani pentru un muzeu cu 2 etaje şi o cafenea, mi se pare aberant chiar şi pentru România.
Cu bune cu rele, cu imagini uluitoare şi dezamăgiri dureroase, una peste alta călătoria a meritat, chit că am fost cât pe ce să ratez ziua de naştere a tatălui de Vulpe, pe care abia seara târziu am putut să-l beau. La mulţi ani încă o dată, dragule! Sunt convinsă că dacă erai cu mine, sigur găseam noi unde să mâncăm un peşte bun în Deltă.
Photo gallery Deltă.
joi, 9 iulie 2009
O lună jumate de Oameni darnici
Oamenilor, cu mare drag şi bucurie, mai trag o linie. S-a făcut o lună jumate de când am început o nouă etapă a campaniei oamenidarnici. După cum vă spuneam şi după primele 10 zile, mi-aţi depăşit aşteptările. Mulţi dintre voi nu doar aţi pus pe site-ul sau blogul vostru banner-ul campaniei, ci v-aţi făcut timp să adunaţi lucruşoare şi să vă întâlniţi cu mine să mi le daţi. Ştiţi câte s-au adunat? Foarte multe! Unii saci, deja sortaţi şi puşi pe căprării sunt la ai mei părinţi drăguţi care mă susţin în demersurile mele, alţii sunt la mine în sufragerie, spre bulversarea motanului meu Miqui care nu prea mai ştie cum să ajungă pe balcon să se tolănească la soare. Am primit şi 4 calculatoare, pe care master Escu mă va ajuta să le primenesc ca să le pot duce în stare perfectă de funcţionare.
Ieri am făcut deja un pachet cu hăinuţe, dar şi pampers şi şerveţele de curăţat, câteva săpunuri şi periuţe şi paste de dinţi, pentru 3 bebeluşi de la Iaşi, ai căror părinţi (2 mame singure şi un tată abandonat de soţie) se descurcă foarte greu. Am aflat de ei de la o prietenă învăţătoare care mi-a povestit foarte emoţionată cum fiecare din aceşti părinţi luptă pentru copilaşi, dorindu-şi să-i crească, nu să-i abandoneze, în ciuda faptului că viaţa e extrem de grea. Sunt convinsă că nu vă veţi supăra că pe lângă cele 5 locaţii clar specificate pe site, vom mai ajuta şi pe alţii, atât cât putem.
De asemenea, sunt foarte fericită şi încântată să vă spun că în cont s-au adunat până acum 1.510 lei de la Anto, Isa, Robert Lukacs, Bogdan şi Jane care au donat chiar de 2 ori, şi de la Adi care a trimis tocmai de la Sâmbăta un plic foarte generos. Şi Clarisa Cor y amor a făcut o donaţie, după ce am achiziţionat nişte superbe inele de la ea, m-a rugat ca banii să-i pun în cont.
În ideea în care deja s-au adunat foarte multe lucruri, e păcat să le ţin aiurea până în septembrie, aşa că am decis să devansez zilele de dus sacii la locaţii. Peste două săptămâni mă vor ajuta mama şi Cati să duc multe multe la Chitila. Apropo, vă rămăsesem datoare cu nişte poze din acea genială zi când am dus cu Pedro şi Mielu cele 4 paturi la Chitila.
Peste 3 săptămâni mă voi întâlni cu acei tineri care sunt infectaţi cu HIV şi le voi duce, în afară de haine şi încălţăminte, prosoape, perne şi ceva cosmeticale (săpun, pastă, periuţe, etc). Tot pe atunci voi ajunge, voi vedea care dintre voi mă va ajuta cu încă o maşină, la Casa Soarelui. La copilaşii drăgălaşi de care au grijă Fraţii Marist, din zona Apusului, voi ajunge, tot aşa, cu ceva ajutor, cu haine, jucării, cărţi şi calculatoare pe la începutul lui august. Cel mai lung şi mai încărcat drum, la Valea Plopului, va fi pe 15 august. Am stabilit deja cu Dan Şelaru că vom avea ajutor materializat în dubă încăpătoare.
Ce înseamnă toate astea? Că ce se întâmplă e minunat! Că sunt convinsă că şi mai departe, pentru la iarnă, de sărbători, vom avea ce şi de la cine aduna lucruşoare pentru a-i bucura puţin pe cei care au atâta nevoie. Ştiţi că adunaţi, toţi copiii şi tinerii pe care îi ajutăm sunt în jur de 250? Vi se pare puţin?
Înainte de a vă mulţumi personal, vreau să vă spun ceva minunat. Acum o lună, Adela îmi scria că vrea să-mi fure ideea şi la Cluj, acolo unde locuieşte ea. Zilele trecute mi-a dat marea veste: s-a pus în mişcare! "LIIIIAAAAA!!!!!!!! Uau, am primit prima donatie din partea unei tipe care lucreaza la 24 Fun aici in Cj. Maine ma intalnesc cu ea sa discutam si o evetuala promovare pt actiune". A găsit un centru de copii cu dizabilităţi unde este nevoie de haine, cărticele, dar şi produse mai speciale (pampers pentru mai mult de 20 kg, prosoape, săpun, periuţe şi pastă de dinţi). Vă rog din suflet, voi cei din zona Clujului sau care ştiţi oameni în Cluj, ajutaţi-o! Îi puteţi scrie la adresa adela.rusu@gmail.com şi după cum i-am auzit vocea la telefon, e o drăguţă şi o energică şi o entuziastă.
Doresc să vă mulţumesc încă o dată fiecăruia dintre voi, cei care v-aţi dovedit deschişi şi darnici. De la Sibiu m-am întors cu lucruşoare de la Rhodi, care la rândul ei adunase de la Ramoo şi Dorina. La Braşov mi-a făcut o mare plăcere să mă întâlnesc cu Răzvan, cu Adina Dush şi cu Doina, mama lui Cristi (care tocmai din Belgia a dorit să ajute cumva). În Bucureşti, ca o Ana lui Manole umblând de nebună prin ploaie, tunete şi fulgere, m-am văzut şi am băut cafele cu Roxana, Mihaela şi Oti, Jane, Ada, Cornelia Marmoţica (la rândul ei a adunat lucruşoare şi de la Loredana şi Cristina), Alin Pamflezistul, Mihai V., Mona Stef, Ioana Mirică, Sofia, sora Antoanetei, draga mea Oana. Prietenul Nick m-a ajutat să aduc acasă calculatoarele donate de frumoasa anonimă care a donat şi paturile. Un "mulţumesc" special vreau să-i spun lui Cristi, tatăl lui Gruia, care şi-a găsit timp să se întâlnească cu mine, deşi urma să plece cu Gruia la operaţie în China în mai puţin de 2 săptămâni. Din tot sufletul le doresc să fie un succes intervenţia. Nu în ultimul rând, m-am întâlnit cu Mariana VV şi Dan Şelaru care au adunat trei saci mari cu diverse de pe la alţi oameni.
De săptămâna viitoare, după ce mă întorc din odiosul team-building unde voi pleca într-o oră, mă voi vedea cu Răzvan, Maria Magie noire, Gilda, Anuşca, Daniela, Bianca, Dan Burlacu, tiza Lia şi sper eu că vor mai apărea nume pe parcurs. În plus, aştept un pachet special tocmai din Germania, de la Die Christine.
Dacă am uitat pe cineva, vă rog să mă iertaţi şi să mă trageţi de mânecă.
Am o mare rugăminte la voi: fiţi mândri de voi şi bucuraţi-vă! Sunteţi minunaţi. Şi faceţi ceva special şi frumos. Daţi mai departe măcar bucăţi din ce am scris. Să vadă lumea că se poate. Că nu suntem ignoranţi, muţi şi orbi. Şi poate vor apărea şi alţii, care până acum poate nu au ştiut că se poate face un gest simplu care înseamnă enorm. Vă mulţumesc!
Ieri am făcut deja un pachet cu hăinuţe, dar şi pampers şi şerveţele de curăţat, câteva săpunuri şi periuţe şi paste de dinţi, pentru 3 bebeluşi de la Iaşi, ai căror părinţi (2 mame singure şi un tată abandonat de soţie) se descurcă foarte greu. Am aflat de ei de la o prietenă învăţătoare care mi-a povestit foarte emoţionată cum fiecare din aceşti părinţi luptă pentru copilaşi, dorindu-şi să-i crească, nu să-i abandoneze, în ciuda faptului că viaţa e extrem de grea. Sunt convinsă că nu vă veţi supăra că pe lângă cele 5 locaţii clar specificate pe site, vom mai ajuta şi pe alţii, atât cât putem.
De asemenea, sunt foarte fericită şi încântată să vă spun că în cont s-au adunat până acum 1.510 lei de la Anto, Isa, Robert Lukacs, Bogdan şi Jane care au donat chiar de 2 ori, şi de la Adi care a trimis tocmai de la Sâmbăta un plic foarte generos. Şi Clarisa Cor y amor a făcut o donaţie, după ce am achiziţionat nişte superbe inele de la ea, m-a rugat ca banii să-i pun în cont.
În ideea în care deja s-au adunat foarte multe lucruri, e păcat să le ţin aiurea până în septembrie, aşa că am decis să devansez zilele de dus sacii la locaţii. Peste două săptămâni mă vor ajuta mama şi Cati să duc multe multe la Chitila. Apropo, vă rămăsesem datoare cu nişte poze din acea genială zi când am dus cu Pedro şi Mielu cele 4 paturi la Chitila.
Peste 3 săptămâni mă voi întâlni cu acei tineri care sunt infectaţi cu HIV şi le voi duce, în afară de haine şi încălţăminte, prosoape, perne şi ceva cosmeticale (săpun, pastă, periuţe, etc). Tot pe atunci voi ajunge, voi vedea care dintre voi mă va ajuta cu încă o maşină, la Casa Soarelui. La copilaşii drăgălaşi de care au grijă Fraţii Marist, din zona Apusului, voi ajunge, tot aşa, cu ceva ajutor, cu haine, jucării, cărţi şi calculatoare pe la începutul lui august. Cel mai lung şi mai încărcat drum, la Valea Plopului, va fi pe 15 august. Am stabilit deja cu Dan Şelaru că vom avea ajutor materializat în dubă încăpătoare.
Ce înseamnă toate astea? Că ce se întâmplă e minunat! Că sunt convinsă că şi mai departe, pentru la iarnă, de sărbători, vom avea ce şi de la cine aduna lucruşoare pentru a-i bucura puţin pe cei care au atâta nevoie. Ştiţi că adunaţi, toţi copiii şi tinerii pe care îi ajutăm sunt în jur de 250? Vi se pare puţin?
Înainte de a vă mulţumi personal, vreau să vă spun ceva minunat. Acum o lună, Adela îmi scria că vrea să-mi fure ideea şi la Cluj, acolo unde locuieşte ea. Zilele trecute mi-a dat marea veste: s-a pus în mişcare! "LIIIIAAAAA!!!!!!!! Uau, am primit prima donatie din partea unei tipe care lucreaza la 24 Fun aici in Cj. Maine ma intalnesc cu ea sa discutam si o evetuala promovare pt actiune". A găsit un centru de copii cu dizabilităţi unde este nevoie de haine, cărticele, dar şi produse mai speciale (pampers pentru mai mult de 20 kg, prosoape, săpun, periuţe şi pastă de dinţi). Vă rog din suflet, voi cei din zona Clujului sau care ştiţi oameni în Cluj, ajutaţi-o! Îi puteţi scrie la adresa adela.rusu@gmail.com şi după cum i-am auzit vocea la telefon, e o drăguţă şi o energică şi o entuziastă.
Doresc să vă mulţumesc încă o dată fiecăruia dintre voi, cei care v-aţi dovedit deschişi şi darnici. De la Sibiu m-am întors cu lucruşoare de la Rhodi, care la rândul ei adunase de la Ramoo şi Dorina. La Braşov mi-a făcut o mare plăcere să mă întâlnesc cu Răzvan, cu Adina Dush şi cu Doina, mama lui Cristi (care tocmai din Belgia a dorit să ajute cumva). În Bucureşti, ca o Ana lui Manole umblând de nebună prin ploaie, tunete şi fulgere, m-am văzut şi am băut cafele cu Roxana, Mihaela şi Oti, Jane, Ada, Cornelia Marmoţica (la rândul ei a adunat lucruşoare şi de la Loredana şi Cristina), Alin Pamflezistul, Mihai V., Mona Stef, Ioana Mirică, Sofia, sora Antoanetei, draga mea Oana. Prietenul Nick m-a ajutat să aduc acasă calculatoarele donate de frumoasa anonimă care a donat şi paturile. Un "mulţumesc" special vreau să-i spun lui Cristi, tatăl lui Gruia, care şi-a găsit timp să se întâlnească cu mine, deşi urma să plece cu Gruia la operaţie în China în mai puţin de 2 săptămâni. Din tot sufletul le doresc să fie un succes intervenţia. Nu în ultimul rând, m-am întâlnit cu Mariana VV şi Dan Şelaru care au adunat trei saci mari cu diverse de pe la alţi oameni.
De săptămâna viitoare, după ce mă întorc din odiosul team-building unde voi pleca într-o oră, mă voi vedea cu Răzvan, Maria Magie noire, Gilda, Anuşca, Daniela, Bianca, Dan Burlacu, tiza Lia şi sper eu că vor mai apărea nume pe parcurs. În plus, aştept un pachet special tocmai din Germania, de la Die Christine.
Dacă am uitat pe cineva, vă rog să mă iertaţi şi să mă trageţi de mânecă.
Am o mare rugăminte la voi: fiţi mândri de voi şi bucuraţi-vă! Sunteţi minunaţi. Şi faceţi ceva special şi frumos. Daţi mai departe măcar bucăţi din ce am scris. Să vadă lumea că se poate. Că nu suntem ignoranţi, muţi şi orbi. Şi poate vor apărea şi alţii, care până acum poate nu au ştiut că se poate face un gest simplu care înseamnă enorm. Vă mulţumesc!
marți, 7 iulie 2009
Analiză blondă de show-uri recente
Dragul meu jurnal, bine te-am regăsit! Hai, mă, cum adică cine sunt? Eu, blonda ta preferată, iubită de politician la putere (bine, amantă, dar asta rămâne între noi) şi analistă politic liber cugetătoare. Ştiu că n-am mai comunicat de prin aprilie, dar am avut motive întemeiate. M-am despărţit de Ţiţi. În mod repetat. Prima dată, acu vreo lună şi ceva, a dat strechea în el că cică să mă fac şi eu şaten-brunetă cu breton, că ăsta e ultimul trend. Până aici! Adică, eu am investit atâţia bani şi efort în decolorant ca să arăt acum ca o şcolăriţă care vorbeşte cu succesuri despre Cluj, capitala culturală a Aradului? Aşa că am plecat de acasă, doar cu haina de blană de pe mine, ca ultimul om, până la Monte Carlo, unde de supărare am spart două carduri la ruletă! Până să se prindă boul să mi le blocheze, m-am întors eu acasă că doar nu rămâneam să fac foamea pe acolo şi am făcut pe proasta. Genul lui. Aşa că ne-am împăcat o perioadă.
Că tot vorbeam de bretonate şi scandaluri, ai văzut, fată, ce se întâmplă dacă te iei, chiar şi pe la spate, de fata lu tata aka Zmeus? Un „scandal creativ” din care scapi măcar cu apartamentul spart.
Din cauze de vremuri agitate, canicular-furtunoase (de parcă am fi în filmul ăla Body Heat), s-au umflat muşchii pe toţi masculii şi şi-au pus poalele în cap toate domniţele. Sau dominişoricile, după caz. De departe cel mai jmecheraş-bagabonţel de cartier băiat gelat a fost Reanu. Bou.Reanu. Care a fost pus în funcţia de smardeiaş de PDL să-i scuipe ciunga-n păr căprioarei peneliste Alinuţa Gorghiu. Ca să nu mai facă ea referire la feciorelnica soţie pelinistă a Boureanului, când ar putea şi el să-i spună vreo două de amandin. Care amant, dacă e cel numit prin bârfe, limbricosul Bogdan Olteanul, mă face să-i spun şi eu vreo două domniţei Gorghiu: „Fată, tu eşti proastă cu capul??? Naşpa e, istericos e, măcar dacă era candidat la preşedinţie!”. La nici o zi după atacarea cavalerească a tinerei colege de comisie, Bouleţul nostru mai sare la jugulara cuiva! De data asta, la psd-istul Bănicioiu "Ori faceţi pe prostul, ori chiar sunteţi prost". Dacă Bănicioiu a înghiţit găluşca, nu la fel s-a comportat un alt lord al puliticii dâmboviţene, Robert Negoiţă, care a opinat delicat că el pe ministresa Ridzi, care „a vândut pufuleţi şi eugenii, n-aş angaja-o nici ca recepţioneră”. Unde se întâmplau toate aceste complimentări, dansuri şi bune maniere? Aaaa, la comisa de cercetare a chermezelor organizate de ministresa Tineretului. Care ia premiul pentru cea mai vizibil şocat-bulversat-ofuscată inocentă a verii, victimă a ticălosului Tolontan şi a firavei opinii publice, care, auzi, frate, de ce s-au luat de ea! Că a subtilizat nişte amărâţi de 600.000 de euro pentru o şuşă la mare! Păi, ăştia sunt bani de făcut atâta tam-tam??? Lasă, fată, că măcar te-ai scos cu super mediatizare şi melodie pe deasupra! Nu ca amărâţii ăia de Năstase, DIP, Berceanu, Atanasiu, Muşetescu.
Apropo de Muşetescu. Şi de Sereş, dacă tot suntem aici. Amândoi au trebi pe la DNA, nu? Şi amândoi au fost consiliaţi, la un moment dat, de cel mai genial ziarist în viaţă, Victor Ciutacu. Hmmmm... Care Ciutac tocmai a luat din partea mea premiul pentru cel mai abuzat şi agresat mâncător de căcat din România!!! Mai întâi, s-a luat în clonţ cu Răduleasca. De care, din înălţimile extraordinarei lui deşteptăciuni şi a îngrozitoarei lui aroganţe, se ia tam nesam cum că „acum când iese din scenă nu face altceva decât să se autoridice pe nişte piscuri pe care nu o să aibă niciodată şansa să ajungă în vecii vecilor ei!” Spre deosebire de el care dacă se uită în spate vede doar un mare hău. Te-ai gândit, bre, că o fi din cauză că puţi şi tragi băşini de nu stă nimeni pe lângă tine? Ca să nu mai vorbim de faptul că scuipi!. Răspunsul divei nu s-a lăsat mai prejos! Pe principiul „sunt o doamnă, ce pula mea!”, ea dă cu „ciutacii şi bichirii” de pământ, că ei „scriu mizerii sau ejaculează precoce nişte păreri îndoielnice”. Ah, Miaielor, recunoaşte, pe asta cu ejacularea precoce o ştii de la ăla micu, nu? Uite, ca să nu zici că nu iei şi tu un premiu, cu mândrie şi emoţie te anunţ că fetele din piaţă ţi-au oferit, aşa de plecare ca o amărâtă cu plodul în braţe la Monte Carlo, premiul pentru cea mai matracucă divă filantropizdă din Românica, aia care e şi a ta şi căreia nu-i întorci spatele. Doar curul.
După muiala cu coioasa, pardon, colţoasa de divă, tot turbatei maimuţe de Ciutacu îi pică precum o mănuşă şi „agresiunea” de o violenţă verbală nemaipomenită venită de la roboţelul nostru R2D2 Boc. Vai, bietul virginal care o face delicat pe Udrea „ţărancă parvenită cu curu mare căreia îi curge ţărâna din buletin” şi îi adresează duios „auzi, fă, hai sictir şi plimbă ursul” , este lovit în simţitor de odiosul pitic atomic, care îl face ... vai, nici nu pot reproduce! „derbedeul dracu!” Eu nu ştiu cum de nu s-a bruiat teveul la o asemenea vulgaritate!
Dar ghinion de neşansă. Nu apucă Ciutacu să facă valuri multe, că un alt conflict de orgolii exacerbate apare! Alţi doi masculi feroce, mesianic de geniali şi inimaginabil de unici, care plutesc (unul chiar în şpagat) în sfere mult prea înalte pentru noi, bieţii muritori de rând. Badea şi Cristoiu. Tan tan taaaaan!!! După un interviu cu diva Udrea, Cristoiu e luat la miştouri de Badea. Cum că a luat-o cam moale pe blondă. Păi, la vârsta lui, după atâtea fluctuaţii de greutate, cum ai fi vrut să o ia, bă, Mirceo, în flotări în pumni? Dar nea Cristoiu se băşichează tot! Şi îl acuză pe Badea că înjură la comandă şi că "şedea pe canapea şi-şi mirosea subţiorile, convins că, de când trăncăneşte de unul singur la televizor, subţiorile lui nu put ca la toţi oamenii, ci miros a Sfântul Mir." Badea, aprig fecior, îi răspunde pe blogul personal cum că "măcar nu primesc ordine să pup în cur. Întocmai ca Băsescu, domnul Cristoiu presupune că e Dumnezeu pe pământ, iar blasfemia nu poate fi decât o consecinţă a unui ordin". Măi, băieţi, băi, coaie prăjite ce sunteţi, nu credeţi că vă jucaţi cu numele lu Doamne Doamne cam prea relaxaţi? Dar stai, mă scuzaţi, voi vă permiteţi. Că doar unu-i Badea. Unu-i Cristoiu. Bine, cel din urmă chiar recunoaşte „am aşteptat măcar aşa un gest pentru că, totuşi, sunt Ion Cristoiu. Dar se pare că pentru trustul Intact nu contează că eu mă numesc Ion Cristoiu”. După cum era firesc, în apărarea mirciului, a sărit acelaşi mai-sus-auto-victimizat Ciutacu, în acelaşi ton delicat şi fin: „După mai bine de 15 ani de mâncat rahat în spaţiul public, credeam că văzusem tot ce se poate în materie de abjecţie de presă”. Normal, omul îşi reciteşte materialele. Băi, nene, ce dracu vă pune Felix în apa aia de pe holuri? Amfetamină?
O altă starletă jurnalistică, de data asta fără interlocutor la muieli, dar cu capul plin de băşini valoroase, Corina Dragotescu şi-a anunţat supărată plecarea de la Realitatea, pe motiv că i-a scăzut Vântu salariu de-a ajuns, pf! tocmai EA, „la nivelul unui salariu de reporter bine plătit la o publicaţie cu bani”. Groaznic, fată! Ca orice român care se respectă, pe timp de criză şi tăiere de bani şi fiţe la privat, doamna e în negocieri pentru un talk-show la înfloritoarea TVR. C-aşa-i în tenis!
Măi, jurnalule, fată! Ştii de ce îmi place mie în ţara asta? Pentru că, în timp ce proştii ăia de americani de la Casa Albă îşi fac publice salariile (să nu uităm că la ei sumele sunt anuale şi brute), ai noştri aleşi ne explică de ce nu avem drumuri prin ţară. Pentru că de 20 de ani ne sabotează Mama-Natură şi istoria! „Avem probleme cu obţinerea avizelor de mediu, pentru că trebuie să demonstrăm că nu depăşim numărul de decibeli suportat de urşi, că nu împiedicăm împerecherea lupilor, că nu punem în pericol viaţa broscuţelor şi a piţigoilor“, a declarat un directoraş de la Ministerul Transporturilor. Asta după ce zilele trecute, însuşi cel mai miştocar ministru al României, Radu Berceanu, l-a certat pe imberbul Paleologu de la Cultură cum că "Nu ştiu cum, fix pe traseul autostrăzilor, sunt zeci şi zeci de şantiere arheologice, de parcă dacii ştiau unde o să facem noi autostrăzile“. Aaaaa, acum m-am prins! Deci, cratere alea de prin ţară, unde îmi rup până şi eu jipul, nu sunt gropi? Sunt situri arheologice? Bine că am aflat, să nu le mai zic cu pu şi pi, ci cu varză, brânză, viezure!
De final aşa, nu puteam să-l uit pe cel mai Zmeus om în stat. Care din cauza ruşilor, pun pariu că e pe punctul de a se lua în şuturi cu nea Nelu. Căruia i-a furat de sub mustaţă titlul de cel mai iubit fiu român al Moscovei. Să leşin şi alta nu, când am dat cu ochii de ce spune publicaţia online Pravda (nu, cică nu aia bolşevică) despre vaşnicul nostru conducător suprem. „Preşedintele României Traian Băsescu este unul dintre cei mai de succes politicieni din prima jumătate a anului 2009”, atribuindu-i succesul obţinut la CIJ în disputa cu Ucraina sau implicarea în evenimentele din R. Moldova. Deja profund emoţionată şi pe alocuri excitată (bine, de fapt eram udă la fund că am transpirat de la scaunul de piele), la următorul paragraf am dat ochii peste cap, ţaţo, că n-am mai rezistat! "Bineînţeles, spre deosebire de colegii săi din SUA şi Iran, Barack Obama şi respectiv Mahmoud Ahmadinejad, Traian Basescu a oferit mai puţine motive de discuţie despre persoana sa". Exact! Nu ca ţăranu ăla de Obama care se laudă cu căţelul lui, care mai şi muşcă microfoane cu blană pe la Casa Albă, ai naibii imperialişti! Nu, Traian al nostru este un intim şi un discret, iar the "Paris Hilton of the Carpathians" nu e fii-sa şi nu, n-a făcut mişto o Europă întreagă de noi. Hai, jurnalule, să te văd, ai tupeu să te cerţi cu mine pe tema asta? Vezi că sunt nervoasă şi m-am inspirat de la Răduleasca.
Înainte să plec ca să-l împac pe bou ăla de Ţiţi care m-a găsit cu capul băiatului de la piscină între picioare şi nici în ruptul caapului nu vrea să mă creadă că îmi rupea o aţă de la bikini, că doar de-aia l-am angajat, să se ocupe de slugăreli din astea, să îţi mai spun de o ceartă. Mult prea decentă, parcă n-ar fi din Românica. A ieşit mândru ăla micu, Boculeţ, cum că da, suntem buni, Guvernul nu doarme, “am realizat 28 de măsuri anticriză în 6 luni de guvernare. Mai avem 4 care sunt în curs de implementare”. E, la aşa ştire bună, în loc să se pună pe petreceri şi şpriţuri de fericire că gata, a trecut criza, ce răspund ofticoşii ăia de oameni de afaceri? “Programul “Prima Casă”, pentru care s-au înscris 20 de bănci care oferă finanţare de 1,5 mld. euro, este una dintre puţinele măsuri anticriză în cele 6 luni de când Guvernul condus de Emil Boc este la putere”. Păi, nu sunteţi, măi, voi cârcotaşi? Hai sictir, că mi-a venit manichiurista.
Că tot vorbeam de bretonate şi scandaluri, ai văzut, fată, ce se întâmplă dacă te iei, chiar şi pe la spate, de fata lu tata aka Zmeus? Un „scandal creativ” din care scapi măcar cu apartamentul spart.
Din cauze de vremuri agitate, canicular-furtunoase (de parcă am fi în filmul ăla Body Heat), s-au umflat muşchii pe toţi masculii şi şi-au pus poalele în cap toate domniţele. Sau dominişoricile, după caz. De departe cel mai jmecheraş-bagabonţel de cartier băiat gelat a fost Reanu. Bou.Reanu. Care a fost pus în funcţia de smardeiaş de PDL să-i scuipe ciunga-n păr căprioarei peneliste Alinuţa Gorghiu. Ca să nu mai facă ea referire la feciorelnica soţie pelinistă a Boureanului, când ar putea şi el să-i spună vreo două de amandin. Care amant, dacă e cel numit prin bârfe, limbricosul Bogdan Olteanul, mă face să-i spun şi eu vreo două domniţei Gorghiu: „Fată, tu eşti proastă cu capul??? Naşpa e, istericos e, măcar dacă era candidat la preşedinţie!”. La nici o zi după atacarea cavalerească a tinerei colege de comisie, Bouleţul nostru mai sare la jugulara cuiva! De data asta, la psd-istul Bănicioiu "Ori faceţi pe prostul, ori chiar sunteţi prost". Dacă Bănicioiu a înghiţit găluşca, nu la fel s-a comportat un alt lord al puliticii dâmboviţene, Robert Negoiţă, care a opinat delicat că el pe ministresa Ridzi, care „a vândut pufuleţi şi eugenii, n-aş angaja-o nici ca recepţioneră”. Unde se întâmplau toate aceste complimentări, dansuri şi bune maniere? Aaaa, la comisa de cercetare a chermezelor organizate de ministresa Tineretului. Care ia premiul pentru cea mai vizibil şocat-bulversat-ofuscată inocentă a verii, victimă a ticălosului Tolontan şi a firavei opinii publice, care, auzi, frate, de ce s-au luat de ea! Că a subtilizat nişte amărâţi de 600.000 de euro pentru o şuşă la mare! Păi, ăştia sunt bani de făcut atâta tam-tam??? Lasă, fată, că măcar te-ai scos cu super mediatizare şi melodie pe deasupra! Nu ca amărâţii ăia de Năstase, DIP, Berceanu, Atanasiu, Muşetescu.
Apropo de Muşetescu. Şi de Sereş, dacă tot suntem aici. Amândoi au trebi pe la DNA, nu? Şi amândoi au fost consiliaţi, la un moment dat, de cel mai genial ziarist în viaţă, Victor Ciutacu. Hmmmm... Care Ciutac tocmai a luat din partea mea premiul pentru cel mai abuzat şi agresat mâncător de căcat din România!!! Mai întâi, s-a luat în clonţ cu Răduleasca. De care, din înălţimile extraordinarei lui deşteptăciuni şi a îngrozitoarei lui aroganţe, se ia tam nesam cum că „acum când iese din scenă nu face altceva decât să se autoridice pe nişte piscuri pe care nu o să aibă niciodată şansa să ajungă în vecii vecilor ei!” Spre deosebire de el care dacă se uită în spate vede doar un mare hău. Te-ai gândit, bre, că o fi din cauză că puţi şi tragi băşini de nu stă nimeni pe lângă tine? Ca să nu mai vorbim de faptul că scuipi!. Răspunsul divei nu s-a lăsat mai prejos! Pe principiul „sunt o doamnă, ce pula mea!”, ea dă cu „ciutacii şi bichirii” de pământ, că ei „scriu mizerii sau ejaculează precoce nişte păreri îndoielnice”. Ah, Miaielor, recunoaşte, pe asta cu ejacularea precoce o ştii de la ăla micu, nu? Uite, ca să nu zici că nu iei şi tu un premiu, cu mândrie şi emoţie te anunţ că fetele din piaţă ţi-au oferit, aşa de plecare ca o amărâtă cu plodul în braţe la Monte Carlo, premiul pentru cea mai matracucă divă filantropizdă din Românica, aia care e şi a ta şi căreia nu-i întorci spatele. Doar curul.
După muiala cu coioasa, pardon, colţoasa de divă, tot turbatei maimuţe de Ciutacu îi pică precum o mănuşă şi „agresiunea” de o violenţă verbală nemaipomenită venită de la roboţelul nostru R2D2 Boc. Vai, bietul virginal care o face delicat pe Udrea „ţărancă parvenită cu curu mare căreia îi curge ţărâna din buletin” şi îi adresează duios „auzi, fă, hai sictir şi plimbă ursul” , este lovit în simţitor de odiosul pitic atomic, care îl face ... vai, nici nu pot reproduce! „derbedeul dracu!” Eu nu ştiu cum de nu s-a bruiat teveul la o asemenea vulgaritate!
Dar ghinion de neşansă. Nu apucă Ciutacu să facă valuri multe, că un alt conflict de orgolii exacerbate apare! Alţi doi masculi feroce, mesianic de geniali şi inimaginabil de unici, care plutesc (unul chiar în şpagat) în sfere mult prea înalte pentru noi, bieţii muritori de rând. Badea şi Cristoiu. Tan tan taaaaan!!! După un interviu cu diva Udrea, Cristoiu e luat la miştouri de Badea. Cum că a luat-o cam moale pe blondă. Păi, la vârsta lui, după atâtea fluctuaţii de greutate, cum ai fi vrut să o ia, bă, Mirceo, în flotări în pumni? Dar nea Cristoiu se băşichează tot! Şi îl acuză pe Badea că înjură la comandă şi că "şedea pe canapea şi-şi mirosea subţiorile, convins că, de când trăncăneşte de unul singur la televizor, subţiorile lui nu put ca la toţi oamenii, ci miros a Sfântul Mir." Badea, aprig fecior, îi răspunde pe blogul personal cum că "măcar nu primesc ordine să pup în cur. Întocmai ca Băsescu, domnul Cristoiu presupune că e Dumnezeu pe pământ, iar blasfemia nu poate fi decât o consecinţă a unui ordin". Măi, băieţi, băi, coaie prăjite ce sunteţi, nu credeţi că vă jucaţi cu numele lu Doamne Doamne cam prea relaxaţi? Dar stai, mă scuzaţi, voi vă permiteţi. Că doar unu-i Badea. Unu-i Cristoiu. Bine, cel din urmă chiar recunoaşte „am aşteptat măcar aşa un gest pentru că, totuşi, sunt Ion Cristoiu. Dar se pare că pentru trustul Intact nu contează că eu mă numesc Ion Cristoiu”. După cum era firesc, în apărarea mirciului, a sărit acelaşi mai-sus-auto-victimizat Ciutacu, în acelaşi ton delicat şi fin: „După mai bine de 15 ani de mâncat rahat în spaţiul public, credeam că văzusem tot ce se poate în materie de abjecţie de presă”. Normal, omul îşi reciteşte materialele. Băi, nene, ce dracu vă pune Felix în apa aia de pe holuri? Amfetamină?
O altă starletă jurnalistică, de data asta fără interlocutor la muieli, dar cu capul plin de băşini valoroase, Corina Dragotescu şi-a anunţat supărată plecarea de la Realitatea, pe motiv că i-a scăzut Vântu salariu de-a ajuns, pf! tocmai EA, „la nivelul unui salariu de reporter bine plătit la o publicaţie cu bani”. Groaznic, fată! Ca orice român care se respectă, pe timp de criză şi tăiere de bani şi fiţe la privat, doamna e în negocieri pentru un talk-show la înfloritoarea TVR. C-aşa-i în tenis!
Măi, jurnalule, fată! Ştii de ce îmi place mie în ţara asta? Pentru că, în timp ce proştii ăia de americani de la Casa Albă îşi fac publice salariile (să nu uităm că la ei sumele sunt anuale şi brute), ai noştri aleşi ne explică de ce nu avem drumuri prin ţară. Pentru că de 20 de ani ne sabotează Mama-Natură şi istoria! „Avem probleme cu obţinerea avizelor de mediu, pentru că trebuie să demonstrăm că nu depăşim numărul de decibeli suportat de urşi, că nu împiedicăm împerecherea lupilor, că nu punem în pericol viaţa broscuţelor şi a piţigoilor“, a declarat un directoraş de la Ministerul Transporturilor. Asta după ce zilele trecute, însuşi cel mai miştocar ministru al României, Radu Berceanu, l-a certat pe imberbul Paleologu de la Cultură cum că "Nu ştiu cum, fix pe traseul autostrăzilor, sunt zeci şi zeci de şantiere arheologice, de parcă dacii ştiau unde o să facem noi autostrăzile“. Aaaaa, acum m-am prins! Deci, cratere alea de prin ţară, unde îmi rup până şi eu jipul, nu sunt gropi? Sunt situri arheologice? Bine că am aflat, să nu le mai zic cu pu şi pi, ci cu varză, brânză, viezure!
De final aşa, nu puteam să-l uit pe cel mai Zmeus om în stat. Care din cauza ruşilor, pun pariu că e pe punctul de a se lua în şuturi cu nea Nelu. Căruia i-a furat de sub mustaţă titlul de cel mai iubit fiu român al Moscovei. Să leşin şi alta nu, când am dat cu ochii de ce spune publicaţia online Pravda (nu, cică nu aia bolşevică) despre vaşnicul nostru conducător suprem. „Preşedintele României Traian Băsescu este unul dintre cei mai de succes politicieni din prima jumătate a anului 2009”, atribuindu-i succesul obţinut la CIJ în disputa cu Ucraina sau implicarea în evenimentele din R. Moldova. Deja profund emoţionată şi pe alocuri excitată (bine, de fapt eram udă la fund că am transpirat de la scaunul de piele), la următorul paragraf am dat ochii peste cap, ţaţo, că n-am mai rezistat! "Bineînţeles, spre deosebire de colegii săi din SUA şi Iran, Barack Obama şi respectiv Mahmoud Ahmadinejad, Traian Basescu a oferit mai puţine motive de discuţie despre persoana sa". Exact! Nu ca ţăranu ăla de Obama care se laudă cu căţelul lui, care mai şi muşcă microfoane cu blană pe la Casa Albă, ai naibii imperialişti! Nu, Traian al nostru este un intim şi un discret, iar the "Paris Hilton of the Carpathians" nu e fii-sa şi nu, n-a făcut mişto o Europă întreagă de noi. Hai, jurnalule, să te văd, ai tupeu să te cerţi cu mine pe tema asta? Vezi că sunt nervoasă şi m-am inspirat de la Răduleasca.
Înainte să plec ca să-l împac pe bou ăla de Ţiţi care m-a găsit cu capul băiatului de la piscină între picioare şi nici în ruptul caapului nu vrea să mă creadă că îmi rupea o aţă de la bikini, că doar de-aia l-am angajat, să se ocupe de slugăreli din astea, să îţi mai spun de o ceartă. Mult prea decentă, parcă n-ar fi din Românica. A ieşit mândru ăla micu, Boculeţ, cum că da, suntem buni, Guvernul nu doarme, “am realizat 28 de măsuri anticriză în 6 luni de guvernare. Mai avem 4 care sunt în curs de implementare”. E, la aşa ştire bună, în loc să se pună pe petreceri şi şpriţuri de fericire că gata, a trecut criza, ce răspund ofticoşii ăia de oameni de afaceri? “Programul “Prima Casă”, pentru care s-au înscris 20 de bănci care oferă finanţare de 1,5 mld. euro, este una dintre puţinele măsuri anticriză în cele 6 luni de când Guvernul condus de Emil Boc este la putere”. Păi, nu sunteţi, măi, voi cârcotaşi? Hai sictir, că mi-a venit manichiurista.
vineri, 3 iulie 2009
Weekend fain
Să mă iertaţi că nu am fost prea activă, sociabilă şi vorbăreaţă, că am uitat să sun sau ne-am văzut pe fugă, că am amânat iar cafeaua şi poveştile. Sunt doar puţin tensionată cu prostii de job care se vor aşeza cu siguranţă, puţin năucă de prea mult aer condiţionat, bulversată de vremea asta mai rea ca femeia la menopauză, obosită şi cam nedormită. Dar promit că pe săptămâna viitoare revin cu o poveste frumoasă tare şi că îmi voi lua şi revanşa la cafele şi poveşti faţă în faţă zilele ce vor urma. Şi ca să îmi iasa odată din cap Marina Voica ce îmi jeleşte de vreo 2 săptămâni "Şi afară plouă plouă şi-i trecut de ora 9", vă las cu o nebunie de melodie care pe mine mă pune pe picioare într-o secundă şi mă umple de bucurie. Weekend frumos, oamenilor, bucurii, relaxare, aventură, iubire şi ce vă mai e vouă drag!
Later edit! Pentru că Antoaneta are un al 100-lea simţ de ştie ce îmi place fără să-i fi spun vreodată, uite încă o dedicaţie! Pupez!
Later edit! Pentru că Antoaneta are un al 100-lea simţ de ştie ce îmi place fără să-i fi spun vreodată, uite încă o dedicaţie! Pupez!
joi, 2 iulie 2009
La mulţi ani, fratelo!
În viaţa mea plină şi frumoasă, mai există un bărbat deosebit, fără de care nu îmi pot închipui viaţa. Fratele meu. Cristi e cu cinci ani mai mare ca mine şi nimeni n-ar spune că suntem fraţi. Suntem diametral opuşi ca fire şi nici fizic nu prea semănăm. Primele mele amintiri de viaţă sunt cu el. Uita să mă ia de la grădiniţă, deşi era la douăzeci de metri lângă şcoala unde învăţa el. Acum, realişti să fim, ce băieţel de nouă-zece ani renunţă de bună voie la fotbalul din curtea şcolii ca să-şi culeagă sora mică şi enervantă de la grădiniţă? Eu îmi luam pârleala acasă. Mi-a povestit mama că într-o noapte s-au trezit în urletele lui Cristi, în mijlocul nopţii mă urcasem la el în pat şi îl muşcasem de nas. De ce? Pentru că eram rea.
A luat o dată bătaie de la mama din cauza mea, total nevinovat. Ne jucam prin casă, eu m-am ascuns de el în dulap. A venit un vecin pe la el, s-a luat cu joaca şi a uitat de mine. Când s-a întors mama de la muncă, n-a ştiut să spună unde sunt. Au fost convinşi că am ieşit din casă din cauza neatenţiei lui si şi-a luat o bătaie pe cinste. Eu adormisem, de fapt, în dulap, m-am trezit la glasul mamei, dar n-am ieşit până nu am fost sigură că îşi luase toată porţia de bătaie.
Mică fiind, îl imitam în toate prostiile. Îmi aduc şi acum aminte cum am fost fascinată de reacţia lui când a băgat o andrea în priză, aşa că am bagat şi eu, două andrele. Pentru că există Dumnezeul copiilor şi al beţivilor, nu am păţit nimic. Mai aveam noi doi jocuri sadice, el îşi făcea săgetuţe din beţe de chibrit (gen darts), cu un ac în vârf şi coadă de hârtie, mă punea să stau la perete, iar el arunca deasupra capului meu. Iar eu stăteam ca proasta. O data a reuşit să-mi înfigă săgeata exact în moalele capului, nu m-a durut, dar am făcut aşa un scandal, că o săptămână s-a purtat cu mine ca şi cu un ou. Stând atât de mult singuri acasă, după şcoală, toată ziua ne jucam, cu maşinuţele lui sau fotbal cu mingea de tenis pe hol. Singura dată când nici unul din noi nu a pârât, a fost când am spart un glob de la lustra din sufragerie, în timpul unei partide încinse. Cred că mama a observat imediat, dar s-a făcut că nu ştie, ca să aibă şi ea satisfacţia că ori eu, ori el săream să spălăm lustra de câte ori se făcea curăţenie în casă.
Până am ajuns prin clasa a VI-a, Cristi mă mai altoia. El mă gâdila şi mă jughinea, eu îl înjuram. La un moment dat mi-o luam. După care şi de la mama pe principiul "gura bate curul".
Cu toate astea, îmi aduc aminte de nişte momente foarte drăguţe, în care Cristi s-a purtat atât de grijuliu şi cald cu mine, încât astea mi-au ramas mult mai vii în cap. Odată, aveam eu vreo 6 ani, am răcit tare amândoi. Venea o vecină, din şase în şase ore, să ne facă penicilină. Mă durea aşa de tare, încât plângeam şi ţipam în continuu. Cristi mă lua în braţe şi îmi cânta sau îmi punea la pick-up discul cu „Mary Poppins”, povestea mea preferată. Mă şi sprijinea să mă învârt în jurul mesei din sufragerie, să mă dezmorţesc. Atunci nu îi era peste mână să mă alinte, iar eu acceptam încă să îmi recunosc un moment de slăbiciune.
Când am mai crescut, Cristi mi-a devenit cel mai bun prieten de distracţie. Mergeam la chefuri împreună, dansam amândoi senzaţional, plecam în vacanţe, făceam parte din acelaşi grup, chit că mai aveam fiecare şi alţi prieteni. Cu el eram când am tras prima beţie, eu aveam 13 ani, eram într-o tabără. Am băut 200 ml de bitter şi m-am îmbătat înfiorător. În mijlocul nopţii, m-am dus să mă spăl pe faţă la râu, unde am alunecat şi am rămas cu fundul în sus şi cu capul în apă. În mintea mea tulbure, încercam să găsesc o soluţie: dacă nu ies, mă înec, dacă ies, o să-mi fie frig. Noroc că a fost Cristi mai rapid decât mintea mea şi m-a ridicat de păr de acolo.
Aveam eu vreo 14 ani când ieşeam amândoi cu o gaşcă de rockeri, concerte, terase şi baruri mai mult sau mai puţin sordide. Într-o seară, am băut cu băieţii în spatele blocului, eu m-am pilit, Cristi s-a îmbătat. Am ajuns acasă foarte demni, eu m-am lipit de un perete în bucătărie, el s-a dus să facă baie. Normal, de la apa caldă i s-a făcut rău, s-a sesizat mama, iar reacţia ei a fost cel puţin bizară, deşi foarte amuzantă la ora asta: m-a luat pe mine la palme! Unde a băut măgarul ăsta? Poc! Cu cine a băut? Poc! Ce-a băut? Poc! Treci şi curăţă vinetele alea! Tot ce-mi mai aduc aminte e că am făcut cucui de câte capete de perete am dat în timpul palmelor şi că din vinetele alea coapte, multe de altfel, a rămas abia un castronaş. Dar şi ce rău i-a fost lui a doua zi!
Cristi n-a fost niciodată fratele din filme, grijuliu si autoritar până la extremă cu sora mai mică. Nu l-a interesat niciodată prea tare cu cine ies, ce băieţi îmi fac curte. Cu toate astea, de când mă ştiu, la vreo pretrecere, când pune cineva Billy Idol „White wedding”, Cristi se uită la mine şi îmi cântă „Hey, little sister, what have you done?”. Cu iubiţii mei, cu o singură excepţie, a fost foarte bun prieten, chiar unul dintre ei i-a fost cavaler de onoare la nuntă şi cu altul a lucrat o perioadă. Ambii erau deja „foşti” când s-au întâmplat astea.
De la o vreme nu mai suntem aşa de apropiaţi. El şi-a luat cumva prea în serios rolul de adult şi nu mai vrea să-şi îndrepte umerii apăsaţi de griji decât prea rar, iar eu mă încăpăţânez să îi arăt că nu e aşa. E dificil pentru amândoi să înţelegem că suntem altfel fiecare, unul introvertit, celălalt extrovertit, că nu suntem la concurs unul cu altul, că avem vieţi diferite şi aşteptări şi mai diferite. Uneori mă enervează şi mă loveşte atât de tare cu vreun cuvânt spus aiurea, încât aş divorţa de el, dacă ar exista aşa ceva între fraţi. După care m-aş recăsători cu el. Pentru că e singurul om din lume cu care o iau mereu de la capăt şi nu pot să-mi închipui nici măcar viaţa actuală fără el, ca să nu mai vorbesc de copilărie. E fratele meu şi asta nu are cum să o schimbe în suflet nimeni în lumea asta. Nici măcar noi.
De 2 ani jumate avem o punte foarte puternică între noi, care a topit multe (sper eu chiar toate) animozităţi. Fetiţa lui, nepoata şi fina mea, uluitoarea Mara. Ca să nu mai spun de cea mai minunată soră de suflet pentru mine, Cati, soţia lui. Împreună sunt cea mai frumoasă familie şi voi fi întotdeauna cea mai fericită pentru fericirea lor.
Cristi a făcut azi 36 de ani. La mulţi ani, fratelo! Să creştem mari şi să îmbătrânim frumos alături. Cu toată dragostea mea, uite şi o dedicaţie!
A luat o dată bătaie de la mama din cauza mea, total nevinovat. Ne jucam prin casă, eu m-am ascuns de el în dulap. A venit un vecin pe la el, s-a luat cu joaca şi a uitat de mine. Când s-a întors mama de la muncă, n-a ştiut să spună unde sunt. Au fost convinşi că am ieşit din casă din cauza neatenţiei lui si şi-a luat o bătaie pe cinste. Eu adormisem, de fapt, în dulap, m-am trezit la glasul mamei, dar n-am ieşit până nu am fost sigură că îşi luase toată porţia de bătaie.
Mică fiind, îl imitam în toate prostiile. Îmi aduc şi acum aminte cum am fost fascinată de reacţia lui când a băgat o andrea în priză, aşa că am bagat şi eu, două andrele. Pentru că există Dumnezeul copiilor şi al beţivilor, nu am păţit nimic. Mai aveam noi doi jocuri sadice, el îşi făcea săgetuţe din beţe de chibrit (gen darts), cu un ac în vârf şi coadă de hârtie, mă punea să stau la perete, iar el arunca deasupra capului meu. Iar eu stăteam ca proasta. O data a reuşit să-mi înfigă săgeata exact în moalele capului, nu m-a durut, dar am făcut aşa un scandal, că o săptămână s-a purtat cu mine ca şi cu un ou. Stând atât de mult singuri acasă, după şcoală, toată ziua ne jucam, cu maşinuţele lui sau fotbal cu mingea de tenis pe hol. Singura dată când nici unul din noi nu a pârât, a fost când am spart un glob de la lustra din sufragerie, în timpul unei partide încinse. Cred că mama a observat imediat, dar s-a făcut că nu ştie, ca să aibă şi ea satisfacţia că ori eu, ori el săream să spălăm lustra de câte ori se făcea curăţenie în casă.
Până am ajuns prin clasa a VI-a, Cristi mă mai altoia. El mă gâdila şi mă jughinea, eu îl înjuram. La un moment dat mi-o luam. După care şi de la mama pe principiul "gura bate curul".
Cu toate astea, îmi aduc aminte de nişte momente foarte drăguţe, în care Cristi s-a purtat atât de grijuliu şi cald cu mine, încât astea mi-au ramas mult mai vii în cap. Odată, aveam eu vreo 6 ani, am răcit tare amândoi. Venea o vecină, din şase în şase ore, să ne facă penicilină. Mă durea aşa de tare, încât plângeam şi ţipam în continuu. Cristi mă lua în braţe şi îmi cânta sau îmi punea la pick-up discul cu „Mary Poppins”, povestea mea preferată. Mă şi sprijinea să mă învârt în jurul mesei din sufragerie, să mă dezmorţesc. Atunci nu îi era peste mână să mă alinte, iar eu acceptam încă să îmi recunosc un moment de slăbiciune.
Când am mai crescut, Cristi mi-a devenit cel mai bun prieten de distracţie. Mergeam la chefuri împreună, dansam amândoi senzaţional, plecam în vacanţe, făceam parte din acelaşi grup, chit că mai aveam fiecare şi alţi prieteni. Cu el eram când am tras prima beţie, eu aveam 13 ani, eram într-o tabără. Am băut 200 ml de bitter şi m-am îmbătat înfiorător. În mijlocul nopţii, m-am dus să mă spăl pe faţă la râu, unde am alunecat şi am rămas cu fundul în sus şi cu capul în apă. În mintea mea tulbure, încercam să găsesc o soluţie: dacă nu ies, mă înec, dacă ies, o să-mi fie frig. Noroc că a fost Cristi mai rapid decât mintea mea şi m-a ridicat de păr de acolo.
Aveam eu vreo 14 ani când ieşeam amândoi cu o gaşcă de rockeri, concerte, terase şi baruri mai mult sau mai puţin sordide. Într-o seară, am băut cu băieţii în spatele blocului, eu m-am pilit, Cristi s-a îmbătat. Am ajuns acasă foarte demni, eu m-am lipit de un perete în bucătărie, el s-a dus să facă baie. Normal, de la apa caldă i s-a făcut rău, s-a sesizat mama, iar reacţia ei a fost cel puţin bizară, deşi foarte amuzantă la ora asta: m-a luat pe mine la palme! Unde a băut măgarul ăsta? Poc! Cu cine a băut? Poc! Ce-a băut? Poc! Treci şi curăţă vinetele alea! Tot ce-mi mai aduc aminte e că am făcut cucui de câte capete de perete am dat în timpul palmelor şi că din vinetele alea coapte, multe de altfel, a rămas abia un castronaş. Dar şi ce rău i-a fost lui a doua zi!
Cristi n-a fost niciodată fratele din filme, grijuliu si autoritar până la extremă cu sora mai mică. Nu l-a interesat niciodată prea tare cu cine ies, ce băieţi îmi fac curte. Cu toate astea, de când mă ştiu, la vreo pretrecere, când pune cineva Billy Idol „White wedding”, Cristi se uită la mine şi îmi cântă „Hey, little sister, what have you done?”. Cu iubiţii mei, cu o singură excepţie, a fost foarte bun prieten, chiar unul dintre ei i-a fost cavaler de onoare la nuntă şi cu altul a lucrat o perioadă. Ambii erau deja „foşti” când s-au întâmplat astea.
De la o vreme nu mai suntem aşa de apropiaţi. El şi-a luat cumva prea în serios rolul de adult şi nu mai vrea să-şi îndrepte umerii apăsaţi de griji decât prea rar, iar eu mă încăpăţânez să îi arăt că nu e aşa. E dificil pentru amândoi să înţelegem că suntem altfel fiecare, unul introvertit, celălalt extrovertit, că nu suntem la concurs unul cu altul, că avem vieţi diferite şi aşteptări şi mai diferite. Uneori mă enervează şi mă loveşte atât de tare cu vreun cuvânt spus aiurea, încât aş divorţa de el, dacă ar exista aşa ceva între fraţi. După care m-aş recăsători cu el. Pentru că e singurul om din lume cu care o iau mereu de la capăt şi nu pot să-mi închipui nici măcar viaţa actuală fără el, ca să nu mai vorbesc de copilărie. E fratele meu şi asta nu are cum să o schimbe în suflet nimeni în lumea asta. Nici măcar noi.
De 2 ani jumate avem o punte foarte puternică între noi, care a topit multe (sper eu chiar toate) animozităţi. Fetiţa lui, nepoata şi fina mea, uluitoarea Mara. Ca să nu mai spun de cea mai minunată soră de suflet pentru mine, Cati, soţia lui. Împreună sunt cea mai frumoasă familie şi voi fi întotdeauna cea mai fericită pentru fericirea lor.
Cristi a făcut azi 36 de ani. La mulţi ani, fratelo! Să creştem mari şi să îmbătrânim frumos alături. Cu toată dragostea mea, uite şi o dedicaţie!
miercuri, 1 iulie 2009
O dată în viaţă mai ai dreptul să ...
Am găsit (şi am furat) la Celina-Bianca o leapşă care pesimiştilor le poate părea sumbră, dar eu nefiind aşa ceva, am considerat-o un motiv superb de gândire asupra a ce contează pentru mine.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să faci ce îţi place, ce ai face? Amor.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să iubeşti, pe cine ai iubi? Pentru că eu cred că doar atunci când suntem împăcaţi cu noi înşine şi când ne iubim (nu ca Narcisele în oglindă) cu totul pe noi înşine suntem capabili să oferim căldură, bucurie, drag celorlalţi, cu riscul de a părea egoistă, voi spune pe mine însămi :)
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să vorbeşti, ce ai spune ? Aş turui şi nu m-aş mai opri :)))
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ţipi, de ce ai ţipa? De viaţă.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să râzi, de ce ai râde? De râsul unui copil.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să plângi, de ce ai plânge? De fericire.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să bei, ce ai bea? Caipiroshka.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să alergi, spre ce direcţie ai alerga? Spre casa alor mei.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să desenezi, ce ai desena? Un zâmbet.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să scrii, ce ai scrie? O poveste pentru copii şi oameni cu suflet de copii.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să citeşti, ce ai citi? Încă o dată, Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să furi, ce ai fura? Şi n-aş fi prinsă? Banii Loteriei şi i-aş da mai departe.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ceri scuze, cui te-ai adresa? Părinţilor.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să răneşti, pe cine ai răni? M-aş tăia cu cuţitul la un deget.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să te rogi, ce ai cere? Puterea să schimb ceea ce poate fi schimbat, tăria să accept ce nu poate fi schimbat şi înţelepciunea de a putea face diferenţa între cele două (citat cred eu inexact, mă scuzaţi)
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să dai, ce ai da? Încredere.
Sunteţi mulţi cei cărora aş vrea să le dau această leapşă, aşa că vă las pe voi să o luaţi.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să faci ce îţi place, ce ai face? Amor.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să iubeşti, pe cine ai iubi? Pentru că eu cred că doar atunci când suntem împăcaţi cu noi înşine şi când ne iubim (nu ca Narcisele în oglindă) cu totul pe noi înşine suntem capabili să oferim căldură, bucurie, drag celorlalţi, cu riscul de a părea egoistă, voi spune pe mine însămi :)
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să vorbeşti, ce ai spune ? Aş turui şi nu m-aş mai opri :)))
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ţipi, de ce ai ţipa? De viaţă.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să râzi, de ce ai râde? De râsul unui copil.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să plângi, de ce ai plânge? De fericire.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să bei, ce ai bea? Caipiroshka.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să alergi, spre ce direcţie ai alerga? Spre casa alor mei.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să desenezi, ce ai desena? Un zâmbet.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să scrii, ce ai scrie? O poveste pentru copii şi oameni cu suflet de copii.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să citeşti, ce ai citi? Încă o dată, Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să furi, ce ai fura? Şi n-aş fi prinsă? Banii Loteriei şi i-aş da mai departe.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să ceri scuze, cui te-ai adresa? Părinţilor.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să răneşti, pe cine ai răni? M-aş tăia cu cuţitul la un deget.
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să te rogi, ce ai cere? Puterea să schimb ceea ce poate fi schimbat, tăria să accept ce nu poate fi schimbat şi înţelepciunea de a putea face diferenţa între cele două (citat cred eu inexact, mă scuzaţi)
Dacă ţi s-ar spune că numai o dată în viaţă mai ai dreptul să dai, ce ai da? Încredere.
Sunteţi mulţi cei cărora aş vrea să le dau această leapşă, aşa că vă las pe voi să o luaţi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)