"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

joi, 29 ianuarie 2009

Pastile mai dulci, mai amare

Am avut zilele astea o uşoară dezamăgire. Uşoară pentru că de la presa românească nu mai am de mult aşteptări înalte. Am făcut ceva vreme pauză de tot ce ţinea de ziare, săptămânale, reviste, ştiri tv, talk-show-uri. Lucrasem prea mult în monitorizarea de presă, eram sătulă până în gât. Inclusiv de Academia Caţavencu, pe care ani de zile am citit-o din scoarţă în scoarţă şi mi-a adus amuzamente, hăhăieli şi rânjete largi. Dacă tot mă dezintoxicam, să o fac cu totul. Pe la sfârşitul lui noiembrie anul trecut, mi-a atras atenţia un text de pe deceblog, la care am făcut referire la momentul respectiv. Scria domnul De ce acolo cum s-au apucat unii de la Caţavencu de scris mondenităţuri de rahat, de tip reportaje de atmosferă cu eleva porno. Replica autoraşului vizat nu s-a lăsat aşteptată: "Subiectul e prezentat altfel de noi decât de alţii. Am dat peste el făcând altceva, şi decât să-l ia alţii (în cancan e prezentat complet aberant), mai bine îl luăm noi. Şi (aşa, rămâne între noi) cititorii noştri sunt exact aceiaşi cu ai lor". Răspunsul e mult mai "complex", dar puteţi vedea şi singuri. Iniţial scârbită, am stat şi m-am gândit puţin. Să nu fiu aşa aspră, dar severă. Băiatul de la Caţavencu o fi şi el mic şi dornic de afirmare, e normal să braveze prosteşte. Povestea asta mi-a lăsat un gust amar, dar am luat un Colebil şi mi-am văzut de ale mele. Până săptămâna trecută, când aiurea mi-a picat în mâini un Caţavencu. Plină de nostalgii, m-am apucat de răsfoit. Prima pagină mişto. Obama+Băselu - Yes, we can't! foarte tare. Investigaţiile ok. Cronica de carte şi film relativ ok. I-am regăsit cu simpatie pe veteranii Caţavencu. Şi ajung şi la paginile care mă destindeau cel mai tare. Bula demnitarului, revista presei - cuvântul care...(unde obişnuiam să citesc nişte comentarii savuroase despre tâmpenii "serioase" scrise în ziare gen România Liberă, Ziua, EvZ), reportajul cu ţara în gât, trampa şi ecranul. Bula slăbuţă, reportajul la fel, trampa mediocră. Dacă Jurnalul lui Tetelu l-am găsit cam la fel de dement, jurnalele Elenei B. "transcrise" de Simona Tache m-au dezamăgit şi plictisit, deşi alte texte ale ei chiar mi-au plăcut cu alte ocazii. La revista presei, probabil deloc întâmplător ţinând cont că l-am regăsit ca autor pe super-reporterul cu eleva porno, "referinţe" tare slăbuţe din 7Plus cu OTV, două din Click, una din Cotidianul tot despre un subiect tare: "idiotul adus la tv face audienţă". Şi face băiatul nostru foarte acid(ulat)cam ca un Cico desfăcut de trei zile, nişte remarci care spun tot despre superioritatea editorială a săptămânalului de moravuri mult prea uşoare. Din care reiese exact ce menţionase în noiembrie: decât subiecte de căcat prezentate prost de click, cancan sau libertatea, mai bine preluate cu brio de Caţavencu! Că tot "cititorii noştri sunt exact aceiaşi cu ai lor". Dezamăgire confirmată şi de mai vechile articole găsite pe site. Apropo, cândva erau foarte tari că doar plătind abonament puteai citi Caţavencu pe net. Acum e la liber. Semn că mondenizarea de tip Click şi Cancan nu sparge audienţa la chioşcuri aşa cum s-a estimat. Păcat, adio şi cam atât.

***
Tot cu ceva timp în urmă am scris despre problemele mele vizavi de numărul enorm de maşini cu plăcuţe de provincie din Bucureşti. Am devenit între timp mult mai calmă şi mai tolerantă. Dar nu mă pot abţine să nu observ două lucruri. Care mă cam irită, recunosc. Pentru că sunt de părere că de vrei să ţi se întâmple amabilităţuri trebuie să le faci tu mai întâi, de multă vreme nu mă mai grăbesc niciodată atât de tare încât să nu las alte maşini să iasă din benzinărie sau dintr-o străduţă secundară. Las cam pe toată lumea. La schimbarea de bandă, am mare grijă să fac asta în special cu începătorii şi cu cei cu numere de provincie. Dacă de la începători, oricum stresaţi şi terorizaţi, nu mă aştept la mulţumiri, că probabil nici nu ştiu încă bine unde e butonul de avarii, cu atât mai puţin pot ridica o mână să facă un semn, de la cei din provincie am ceva aşteptări. Că doar bucureştenii sunt toţi mârlani şi nesimţiţi, iar ei sunt politicoşi şi amabili, nu? E, să mor de am primit măcar o dată (cu excepţia unuia cu număr de Sibiu, astă vară) cel mai mic semn de mulţumire că eu am frânat şi i-am lăsat să se bage! Mi-or fi mulţumit în gând. Tot pe acelaşi principiu, oricât de din timp ai da semnal, oricât de firesc ar fi să te lase să intri şi tu în bulevard, nu te-ar lăsa băieţii ăştia nici să crăpi lângă ei! Nu că sunt eu rea şi cârcotaşă, dar chiar aş vrea să ştiu de ce ei înjură bucureştenii şi aşteaptă gesturi politicoase, dar nu oferă nici să-i pici cu ceară.

***
Sătulă că vreo 5 locuri de parcare din faţa blocului sunt ocupate de luni de zile de nişte rable ruginite plus o rulotă, toate cam abandonate, azi am fost pârâcioasă. Şi am sunat la call center la primărie. Şi de acolo la departamentul unde am făcut sesizare cum că m-am săturat de tigăi ruginite care ocupă locuri preţioase de parcare. Acum aştept. Vă ţin la curent.

***
Încă sub influenţa unui încurajator text de la Cetăţeanul Popescu pe blog, am fost azi şi eu martor-participant la un mic eveniment mare. Mă îndreptam spre birou când am văzut o doamnă simpatică strângând într-o punguţă după căţelul ei. Una din rasele mele preferate, un scottish terrier. Cu care, firesc, m-am pus pe mângâiat şi jucat. La câţiva metri, un domn cu un cocker. Care cocker îşi făcuse şi el nevoile pe trotuar în lipsă de spaţiu verde. Domnul se uita cumva stânjenit. O văzuse pe doamnă strângând. M-a văzut pe mine uitându-mă. Şi a zis încurcat: nu am cu ce! I-am zâmbit frumos şi i-am dat două şerveţele. Omul a zâmbit la rândul lui, a strâns fără mari probleme şi mi-a spus că o să-şi ia şi el punguţe când mai iese cu Max. Sincer şi cu lipsă de modestie, m-am simţit de parcă aş fi câştigat un Oscar. Vorba domnului Popescu, încă există speranţe pentru România.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Fericirea mea concentrată

Am avut întotdeauna o viaţă frumoasă şi plină, pentru îmi place să mă bucur de orice şi lucrurile mici mă pot face fericită. Am în jur oameni cu care mă simt bine, la care ţin şi pe care îi iubesc. Pe cei care îmi fac rău sau mă deranjează am învăţat să-i ocolesc şi chiar elimin din viaţa mea, în ciuda derapajelor pe care nu le pot tot timpul controla. De doi ani de zile, existenţa mea s-a îmbogăţit considerabil, iar momentele de fericire sunt mult mai dese.

Pe 24 ianuarie 2007, pe la prânz, am primit un sms: Gata, Smaranda s-a născut. E drăguţă, grăsuţă şi gălăgioasă. Era de la Cati, cumnata mea şi mama ei. Trei zile mai târziu, o cunoşteam pe nepoata şi viitoarea mea fină. În ziua aia nu mă simţeam bine, dar când am luat-o în braţe, am simţit că explodez de fericire. Şi mi-a trecut tot răul. Atât de mică, de haioasă şi de perfectă. Cu ochi mici de chinezoaică. Mi s-a lipit de suflet imediat. Şi iremediabil. Nu a trezit în mine idei de genul "vai, trebuie să-mi fac şi eu unul acum". De altfel, întrebarea "dar tu când?" a devenit deja uşor iritantă şi o consider o intruziune brutală în intimitatea mea. Când şi dacă, este strict problema mea. De copilul acesta m-am îndrăgostit pur şi simplu. Fără să mă gândesc de ce şi cum.

În scurt timp, toată lumea a început să-i spună Mara. Am botezat-o într-o zi superbă de mai. Până la cristelniţă, a fost cuminte. După aia, descurcă-te, Lio, cu zuzuca! Până a terminat popa slujba, n-a mai tăcut. Şi mi se zbătea ca peştele în braţe. Recunosc, atunci am avut cele mai mari emoţii. Dar şi cea mai mare împlinire sufletească şi spirituală. E greu de descris, dar e mare lucru să te simţi naşul unui copil.

Pe zi ce trece, creşte ca aluatul bine dospit. Pe la 5-6 luni arăta ca un băieţel, botoasă şi grăsuţă, cu un ciuf de punkistă. Când am auzit-o prima dată râzând, cu hohote, nu doar aşa, un gângurit, am simţit că mă sufoc de uimire şi încântare. Nu cred că există în lumea asta sunet mai frumos şi mai plin de viaţă ca râsul unui copil. Nu ştiu dacă se practică deja, dar eu aş face terapie cu râsete de copii.
De când am luat-o prima dată în braţe, am dansat împreună. Şi dacă e ceva ce să simplifice la câteva cuvinte relaţia noastră, ar fi râsul şi dansul. Are gagica un ritm incredibil! Paşi bine dozaţi la pop, dat din fund la Ternipe, dat din cap pe rock, piruete pe vals. Încă puţin şi o dăm la şcoala de dans. Bunele maniere le învaţă ea singură. De la mătuşă-sa :)

La mutră nu prea semănăm. Dar nu pot să mă abţin să nu mă umflu în pene şi să fiu foarte mândră când îmi spune maică-mea "face numai prostii şi când o văd am deja-vu-uri cu tine!". Sau când îl disperă pe frate-meu cu căpoşenia şi NU-urile ei de spune "parcă numai Lia te-a făcut!" Sunt încântată nu din orgoliu, ci pentru că sunt convinsă că personalitatea puternică, curiozitatea, vivacitatea şi chiar încăpăţânarea (care nu vin din răsfăţ, ci de la sine) de copil o vor ajuta să devină un om cu convingeri proprii, personalitate, independenţă. Şi asta nu are cum să fie rău.

De vreo două ori i-am schimbat pampers-ul. Recunosc, nu a fost vreo plăcere. Dar la baie e o nebunie. Ieşim ude din cap până în picioare (deşi eu îmbrăcată), e bătaie pe uscătorul de păr, e joacă şi chiţăială. Dar momentul meu preferat cu ea, în afară de dans, este somnul de după-amiază. Iar îmi creşte sufletul când mă alege pe mine partener de nani. Ea bea lapte, se frichineşte, până la urmă adomim lemn. Şi ne trezim în cele mai ciudate şi strâmbe poziţii. Cu picioarele descoperite. Boală de familie.

Sâmbăta trecută am sărbătorit-o de 2 ani. S-a făcut fetiţă. Îi plac rochiţele şi se maimuţăreşte în oglindă. S-a jucat cu toţi copiii şi cu toţii s-au distrat de minune. Noi ăştia mari pe lângă ei. Bucurie, relaxare în ciuda alergăturii după ei, uitat de toate. Fericire concentrată.

Abia o aştept să mai crească. Să mergem împreună la cumpărat prostii. La mâncat îngheţată pe ascuns. De va fi să am şi eu copiii mei sau vor mai apărea laţi nepoţi, sunt convinsă că îi voi adora, pe fiecare în parte. Dar în sufletul meu şi parte din mine, Mara e şi va rămâne prima imensă iubire.


Photo gallery Mara si Lia

luni, 26 ianuarie 2009

Comedie de trecut supărarea :)))

Cum să nu te umfle râsul şi să nu uiţi de toate problemele când citeşti aşa ceva:

Presedintele Traian Basescu a anuntat, luni seara, la postul public de televiziune, ca ia in calcul posibilitatea sa nu mai candideze la alegerile prezidentiale din acest an.

Insa, asta doar in caz ca actuala coalitie de guvernare va inregistra un esec, a explicat seful statului.

"Daca voi ajunge la concluzia ca, desi exista o majoritate foarte puternica in Parlament, imi voi reprosa ca nu voi putea fi parte a succesului acestei majoritati sau in cazul in care criza economica ii va afecta pe romani mai mult decat ar trebui sa ii afecteze ca urmare a conditiilor pe care noi le avem, sigur ca analizez si posibilitatea sa nu mai candidez inca o data", a declarat Basescu.
De aici.

Eşti bun, măi, de Funes, măi! Fii Căpitanul nostru! :)))

Spectacol grotesc

Până să citesc, pe cel mai sugestiv intitulat blog Confruntă durerea, despre crisparea şi lipsa de naturaleţe a românilor, credeam că ideile astea îmi trec doar mie aiurea prin cap, din cauză că sunt eu, nativ, prea veselă, prea optimistă, prea dornică de lucruri frumoase şi oameni vii, că am aşteptări prea mari de la oameni (notă: eu consider PREA un cuvânt cu conotaţie negativă). Cuvintele ei m-au lovit drept în moalele capului, cu duritatea realismului cu care au fost spuse. Aşteptările mele de la oameni au fost şi încă sunt: sinceritatea, no matter the cost, loialitatea, care înseamnă mult mai mult decât o fidelitate trupească, integritatea, care înseamnă adaptare la situaţii fără pierderea esenţei personale. Structura mea băieţoasă mă face să pot reacţiona la un pumn cu un pumn, în faţa unei înjurături cu două. Dar mă trezesc blocată şi incapabilă de o reacţie firească, în faţa isteriei muiereşti şi a unui anumit tip de comportament la care mă voi referi mai târziu.
Dacă în viaţa sentimentală am dat de băieţi frumoşi şi deştepţi, ursitoarele m-au pedepsit să am parte în viaţa profesională de şefe. Despre una, două, trei am spus în alte ocazii. Despre actuala şefă patru nu am spus nimic. Pentru că nu vroiam să o ridic în slăvi dintr-un fel de teamă, că, deh, după cum am mai spus, nu mai cred de mult în spiriduşi şi zâne. Dar şi pentru că după complexe de ţoapă frustrată, după paranoi cu poalele în cap şi mojicii de prinţesă snoabă, nu credeam că mai pot vedea ceva nou. Cu atât mai puţin după un an şi jumătate de personaj simpatic, plin de umor, cu principii frumos declarate, replici inteligente, colaborare bună, fără constrângeri. Şi m-a lovit din plin. Năpraznic. Cu cel mai grotesc spectacol la care am fost vreodată martoră.
Lucrez de un an şi jumătate, după multinaţională, firmă de apartament, mini-firma mea, la o instituţie de stat. Cu ceva uscături politice, că nu se poate altfel, dar în rest cu oameni pe meseria lor. Cu salarii bune, dar de trei-patru ori mai puţin mari decât a urlat presa. Mi-am câştigat, pe merit zic eu, locul meu acolo. M-am adaptat strâmband din nas la birocraţia specifică (zeci de semnături şi aprobări pentru o simplă hârtie), cu uimire la condiţiile de muncă ce nu trebuie văzute ca "privilegii de stat", ci ca ce ar trebui să fie normalitate pentru toată lumea (concediu concediu, zile libere de sărbători, analize medicale anuale, salariu primit în ziua de salariu). Până şi la trezitul la 6 jumate ca să ajung la 8 m-am adaptat cât de cât. La spart uşa la 4 nu m-am adaptat. Şi nici la bârfa de tip radio-şanţ. N-am înţeles comentariile şuşotite cu privire la conducerea aia mare, atâta timp cât nu au ajuns la noi, ăştia mici, lucruri care să ne afecteze situaţia sau munca.
Acum o săptămână, a fost numit noul preşedinte. Nici nu apucase omul să vină să ne spună ce şi cum, că şefa mea, brusc, a devenit panicată. Agitată inutil. Cu şuşoteli şi nervozitate. Pe ceilalţi colegi, mai mari sau mai mici, i-am văzut în general calmi. Am pus agitaţia şefei mele pe faptul că are o vârstă, e cam fată bătrână, se apropie menopauza, e ea mai colerică de fel. Până când, dintr-odată, a devenit isterică. "Ai mare atenţie unde pui în Revista presei articolul în care nu-l vorbeşte chiar de bine pe noul preşedinte!" Păi, în primul rând, Albă-ca-Zăpada există doar în basme, în mediul mai mult sau mai puţin politic nu, aşa că e normal să se scrie şi de rău. În al doilea rând, e revista presei, articolele sunt publice! "Eşti inconştientăăăăăăăăăăăăă!?! Dacă o să creadă că e pornit de la noi?" Recunosc, la replica asta am clipit tâmp.
Trecem de moment, apare omul prin birouri, să ne salute şi să ne cunoască. Gest care mie mi s-a părut foarte elegant şi firesc. Nici nu iese bine pe uşă, că doamna mea pune mâna pe telefon şi începe să şoptească isteric: "Aveţi grijă, trece prin toate birourile!!!" După care urmează o agitaţie sinistră, fără un scop anume, dar care ne-a dat dureri de cap tuturor celor prezenţi (6 femei, trei departamente separate). "Trebuie să termini până luni analiza aia pe 2008". Păi, azi e vineri, termenul e 15 februarie, eu oricum vreau să mă concentrez să o fac până vinerea viitoare, desi în avans. E imposibil până luni. Dar, oricum, de ce? Explozie! Artificii! "Cum poţi să întrebi aşa ceva??? Dacă ne dă ăsta afară??? Trebuie să arătăm că facem treabă!" Păi, nu arătăm, în fiecare zi? N-avem zeci de hârtii pe care le-am rezolvat? Rapoarte şi situaţii? Până acum nu ne-am făcut treaba??? Servicul nostru de relaţii publice şi comunicare e primul la "încredere" printre clienţi şi oameni simpli. În sondajul ăla avem cel mai mare procentaj pozitiv! Astea nu contează destul? De ce să te apuci să lingi un cur care nu ţi-a fost întins??? De ce să vorbim ca muta la p**ă când chiar nu e cazul??? Nu i-am spus astea. Deşi se înţelegea perfect din ochii mei. Dar ea, pentru prima dată de când am cunoscut-o, nu se uita în ochii mei. Iar isterie, urlete, spume la gură. "Faci un efort în weekend, TREBUIE să fie gata luni!" Nu reuşeam să pricep. Ce mecanisme demonice declanşaseră aşa reacţii? Dar nu am luat-o personal. M-am întristat peste măsură. Şi aveam amăreală în gură.
Am făcut efortul. Azi la prima oră lucrarea era gata. Şi cam tot ce aveam de făcut pentru săptămâna asta. Şi am privit cu groază şi deja iritare cum monstrul, în loc să se domolească, a continuat să-şi hrănească nebunia cu energia mea. Şi nervii mei. Şi s-a ajuns la chestiuni pe care le-am luat personal. "Faci asta pentru că eu sunt şefa ta!" Ţipat cu scuipat. Reacţia mea de om cu mintea zic eu sănătoasă: m-a pufnit râsul. Dacă în faţa unui bărbat care nu doar că are puţa mică, dar nici nu i se scoală, te apucă mila (după care îl părăseşti cât mai delicat posibil - şi nu-mi spuneţi altceva, că sunteţi ipocrite, doamnelor), în faţa unui şef care spune "faci asta pentru că EU sunt şeful" nu poţi decât să râzi şi să îi arăţi astfel că te pişi pe el. În viziunea mea părinţii care îi spun copilului "faci aşa pentru că aşa zic EU!" sau şeful care spune "faci asta pentru că eu sunt şeful" nu sunt decât nişte impotenţi frustraţi care nu îşi pot dovedi altfel pseudo-superioritatea. Şi mai sunt şi demonstraţiile de "control asupra situaţiei", când îţi arată şeful ceasul şi strâmbă o sprânceană: ai întârziat 5 minute! Sau la plecare: "mai sunt 2 minute până la 5".
Nu am spus nimic zilele astea. Am făcut implozie. De multe ori. Şi mi-am muşcat buza de Berbeacă tare în gură până la sânge. Deşi aş fi putut spune multe. Şi nu mi-ar fi fost frică de represalii. Mai mult de o slujbă ce aş putea pierde? Am mai pierdut. Am renunţat şi eu la altele. Şi nu le-am pus la "pierderi". Ci la câştig de experienţă, învăţat lecţii. Momente de mers mai departe. Cu spatele drept. N-am spus nimic pentru mine. Că îmi era mie ruşine de ruşinea ei.
Revin la textul de pe Confruntă durerea. Şi la întrebarea "cum s-a ajuns la asta şi de ce nu mai scăpăm de asta?" Unul din comentarii spunea că "Şi din comunism, de care nu am scăpat". Cu scuzele de rigoare, dar m-am săturat de scuza asta!!! Unii cum au putut trăi în comunism şi, cu toate astea, au fost şefi pentru care ceilalţi nu au fost subalterni, ci colaboratori, colegi şi prieteni? Şi deşi se pregătesc de pensie primesc încă telefoane de drag şi la mulţi ani de la foştii "subalterni"? Şi n-au pupat cururi, chit că uneori asta a însemnat să-şi piardă slujba. Dar au rămas cu ceva mult mai important. Cu demnitate şi coloană vertebrală. Şi integritate. Cuvinte mari care nu ţin de foame? Iar o scuză jalnică pe care nu vreau să o aud.

Erată

Din cauze de isterii generate de postarea unui text primit de mine pe email, dar care aparent ar aparţine în cuget şi simţiri unui anumit bloger, am decis să şterg postarea de vineri, ca să nu mai generez alte comentarii pline de lecţii de morală şi deontologie. Pentru că respectivul personaj nu îmi e simpatic, prefer să dau delete şi să îmi cer scuze pentru eventualele ofuscări provocate decât să pun link către respectivul. O chestiune de alegere personală. Mulţumesc

vineri, 23 ianuarie 2009

Vulpea, Frieda şi iarna derutantă

Dacă aud pe cineva că n-am avut nici anul ăsta iarnă, protestez în piaţa publică! Dacă mai aud povestea aia cu "vai, ce frumos ninge!", devin agresivă.
Acum doi ani am avut un fel de primăvară răcoroasă, de care m-am bucurat din plin. Anul trecut, iarna a durat vreo 10 zile. Totul concentrat: zăpadă, frig, bălţi uriaşe, gata. Oricum, s-a petrecut de sărbători şi imediat după, mai mult stat pe acasă. Pe zăpada aia eu mi-am lăsat Ticuţul îngropat în faţa blocului şi am aşteptat să treacă de la sine. Pentru că nu sunt adepta sporturilor extreme. Nu într-un Tico pe zăpadă plus gheaţă, cel puţin.
Anul ăsta, surpriză! Încălzirea globală a luat o scurtă pauză. Şi dă-i cu minusuri serioase. Mă aşteptam ca Frieda, mândră nemţoaică de origini, să ţopăie de fericire. E, uite că ne-am potrivi şi aici. Deşi facem faţă cu brio condiţiilor vitrege, ambele avem ceva probleme cu iarna. În primele zile de ger, fata mea s-a lăsat cam greu. Dezgheţată. După odioasa racletă, am investit într-un spray de dezgheţat parbrize. Care îşi făcea treaba, dar mă dureau degetele apăsând butonul. Aşa că am trecut la un alt fel de fâs care e mult mai eficient, dar lasă o mâzgă uleioasă pe geamuri de mă apucă sila. Frieda toarce mai serios pe vremuri îngheţate. De parcă ar avea bronşită tabacică. Şi are nevoie de un preludiu mai serios. Figuri. Dar daca e ceva de mare excepţie la ea, e stabilitatea nemţească cu care stă înfiptă pe şosele cu poleiuri. Bine, şi bocancii în care am investit 1/3 din salariu acum o lună şi ceva o ajută, părerea mea. Dar ce demnă şi sobră stă ea fix acolo unde vreau eu să se oprească. Nu tu samba, nu tu rumba. Nu e momentul de dat din cur aiurea. Deşi am stat cu sufletul în gât de câteva ori. Cu ochii beliţi de groază. Când vreun tâmpit a frânat uşor cam prea aproape de funduleţul ei bombat.
Ca s nu înnebunesc de nervi, prefer să mă amuz de reacţia şoferilor în timpul anumitor fenomene meteorologice. Pe polei, mergeau toţi de parcă ar fi cărat ouă. Mult prea pâş pâş chiar şi pentru cel mai prudent om din lume. Mai puţin o kamikaze, într-un Matiz verde, pe care nu o voi uita prea curând. Care fata a făcut niţte manevre (sin)ucigaşe de câte ori, de ne-am dat mai mulţi cu capetele de bord frânând disperat, până a reuşit, cu o frână venită prea târziu şi cu nişte cauciuce prea de vară, să se înfigă în dosul unui domn oprit la stop. Mi-a plăcut solidaritatea cu care toţi şoferii au ieşit pe geam şi i-au umpllut frigiderul cu carne. Cel mai tare a fost un nene de pe o dubă care i-a zis: "făăă, tu eşti sora sinucigaşă a lu Şumahăr?"
În fiecare dimineaţă, Frieda îmi spune morocănoasă 'neaţa şi îmi pune muzică. Dacă la stabilitate îmi place de ea, la arătat cum e ziua, e tare plictisitoare. De la -12 la +2 grade, aceeaşi steluţă o afişează lângă. Nu tu un soare cu dinţi sparţi, nu tu râuri de noroi, nu tu un mesaj de genul "e inuman de frig, du-te înapoi în pat". În cea mai zăludă dimineaţă, m-am trezit direct posedată de un spirit nebun care m-a făcut să plec la muncă, la 7 şi 15, îmbrăcată în fustă! Frieda mi-a arătat sec -11 grade. Hmmmm. Şi tot aşa, tot drumul. "E clar. s-a prostit şi i s-a blocat termometrul" îmi spuneam. Cifra aia şi condiţia sumară în care mă aflam mă făceau să plâng. Cu cristale Swarovski. Pentru că draga de ea refuza şi să încălzească prea tare. Deja mă gândeam disperată la ce tip de doctor de maşini trebuie dusă dacă are probleme de temperatură, când, la 15 metri de servici, schimbare de cifre! Nu mai erau -11 grade, ci doar -10,5. Îmi place că le ştie şi cu jumătăţile de măsură.
În prima zi când a nins mai serios, eu făceam spume la gură de nervi, în timp ce oamenii bipezi se bucurau inconştient de dansul fulgilor de nea. Iar fenomen deosebit, iar haos apocaliptic în trafic. Aş vrea să-mi explice cineva de ce îi apucă aşa o panică ilogică pe participanţii la trafic şi de ce uită tocmai atunci de un minim de atenţie, doar din cauza unor stropi de ploaie sau a câtorva fulgi? Ce mecanisme de "scapă cine poate" se declanşează în minţile disperaţilor? În acea zi, pentru că ninsoarea s-a terminat târziu, am ieşit pe la 10 seara să fiu responsabilă şi să o curăţ pe Frieda. Primul gest a fost de blondă veritabilă. Cu portiera larg deschisă, am dat drumul la ştergătoare. Firesc, 10 kile de zăpadă au căzut ca un bolovan în maşină, peste mine, în "buzunarul" portierei unde îmi ţin eu un pahar cu ceva apă să arunc ţigările. Am curăţat cât am putut, dar guguloiul de gheaţă format în pahar a supravieţuit încă vreo 3-4 zile. Înjurând şi spurcând, am reuşit să o curăţ decent. Şi dimineaţă cine zâmbea superioară vecinilor care ciopleau în maşinile lor cuburi de gheaţă?
În mult prea scurt timp, frumoasa zăpadă de Bucureşti s-a transformat în nămol şi fleaşcă de Bucureşti. Hai, bipezilor, bucuraţi-vă acum! Deşi când m-am luat cu Frieda i-am jurat credinţă, iubire veşnică şi că o să o duc la spălătorie tot timpul, acum am cedat psihic. Într-o cocină ca Bucureştiu, nu poţi fi decât porc împuţit. Aşa că am ajuns la momentul în care suntem ca doi soţi căsătoriţi de prea mult timp. Ea nu se mai epilează şi cremuieşte, că oricum nu i-o mai trage nimeni. Eu mă fac că nu văd, că oricum nu mi se mai scoală. Dar şi când s-o face frumos afară ... Să vezi atunci, ce polish capătă gagica, ce covoraşe de cauciuc uşor de curăţat îi iau!

Am trecut noi prin multe deja, ceva derută meteorologică nu mai contează prea tare. Om trece şi de iarna asta dubioasă. Că doar ne aşteaptă la vară autostrăzile străine unde ne şade nouă aşa de bine!

miercuri, 21 ianuarie 2009

Aşa-i românul?

În afară de poveşti despre noul ministru al Internelor, de euforia din jurul învestirii lui Obama sau de paranoia (mai mult sau mai puţin îndreptăţită) legată de stocarea sms-urilor şi discuţiilor telefonice, am mai dat azi de o ştire care pe mine m-a lovit momentan mai mult ca cele de mai sus. În urma studiul „Valorile românilor”, făcut de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) în cadrul valului 2008 al European Values Survey, a reieşit că românii se consideră religioşi, dornici de muncă, familişti, scârbiţi de politică şi gata oricând să plece capul şi să pupe mâna unui tătuc autoritar.
Despre treaba cu importanţa majoră a familiei în existenţa românului, n-o să spun prea multe. Toţi avem nevoie de un punct de reper. Chiar şi pentru (mulţii) viermi care îşi bat nevasta şi copiii până îi bagă în spital, familia e importantă. Că reprezintă sacul de box unde îşi varsă frustrările, complexele, vitejismele la băutură, numai bine ca mai apoi să devină mai curaţi şi mai luminoşi.
Religiozitatea românilor se întinde de la blestematul şi călcatul în picioare pentru o sticlă de plastic cu apă sfinţită sau pupat moaştele vreunui sfânt (apropo, nu am înţeles niciodată de ce chiar de ziua sfântului se omoară oamenii să pună mâna, când respectivele moaşte sunt în acea biserică şi în restul zilelor???), la "sfinţenia" cu care nu spală de sărbători "că ajungi în Iad", trecând prin închinatul strâmb cu ţigara în mâna stângă la trecerea pe lângă o biserică şi scuipatul în sân de deochi. Bomboana de pe colivă o reprezintă "credinţa" adânc înrădăcinată în mulţi români cum că dacă vezi un popă, e de rău, cu ghinion. Amin!
78% din cei intervievaţi au declarat că politica este "deloc sau puţin importantă". Prezenţa la vot o dovedeşte. În acelaşi timp, înghesuiala la mici şi bere electorale contrazice. Şi la aşa dezinteres, delăsare, lipsă de reacţie, de ce ne mai supărăm şi ne ofuscăm că îşi fac politicienii de cap şi se pişă pe noi? Pe de altă parte, însă, pe principiul românului îi place cu biciul pe cârcă şi nu ştie decât de frică, 73% dintre românii intervievaţi consideră că ar fi bine ca ţara să aibă un conducător puternic, care nu-şi bate capul cu Parlamentul şi alegerile, în timp ce 20% sunt convinşi că viaţa le-ar fi mai bună sub un regim militar! Păi, cu scârba asta totală pentru pulitică şi capul mioritic plecat, încă puţin şi poate îi iese lu Zmeus. Nu ştiu de unde o să scoată, dintre burtoşii diabetici cu pensii halucinante, armata aspră dar severă cu care să-i facă pe români să se pişe pe ei de frică şi să nu mai iasă din casă după ora 18, dar găseşte el o soluţie. Ia, faceţi un exerciţiu de imaginaţie, o vedeţi pe Nuţi cu părul strâns strict în coc, cu uniforma roz strânsă pe corpul de cadână, cu pieptul (generos) plin de medalii (încrustate cu cristale Swarovski) pentru merite deosebite, cu cizme cu toc cui din piele de puţă de maimuţă şi cravaşă, urlând: la pământ, viermilor! 100 de flotări în pumni! Tu, ăla mai muşchiulos, fă şi un striptiz, că sunt cam stresată! ? Eeee, cu aşa general, să tot stea sculat drapelul fără stemă!
Că aşa-i românul mirobolant, halucinant şi mereu nehotărât, tot 73% din cei chestionaţi doresc ca România să aibă un sistem politic democratic! Păi, pe principiul unic românesc cum că democraţie înseamnă să faci ce vrei, cum vrei şi când ai chef, fără un minim de răspundere sau responsabilitate, trăim o democraţie minunată de ani de zile, oameni buni! Ce ne-am putea dori mai mult decât un conducător puternic şi cel puţin la fel de democrat ca principiile româneşti?
Eeee, şi ajungem la treaba la care e cel mai bun românul: 91% dintre respondenţi cred că munca e „foarte sau destul de importantă”. Părerea mea e că s-au încurcat puţin borcanele şi la întrebarea asta intervievaţii au crezut că-i întreabă de salariu. Că de muncă, ştim cu toţii cum e. Lunea e naşpa, că e luni, marţea sunt trei ceasuri rele şi neştiind exact când sunt, mai bine te fereşti toată ziua să faci ceva, miercurea e în plus, joia e aproape weekend, iar vineri e zi scurtă. Dar la cum ne spun guvernanţii că economia duduie, s-ar putea să fiu eu răutăcioasă.
Dacă la încredere stăm bine (doar 16% din cei intervievaţi au spus că au încredere în alţi oameni), la toleranţă stăm şi mai bine: 63% s-au declarat împotriva divorţului, în timp ce 91% sunt de părere că homosexualitatea nu poate fi justificată. Spre deosebire de viol, pedofilie, umflat ochii nevestei, ţinut copilul în lanţuri.
Eu la biserică mă duc rar, prefer propriul meu dialog cu Ăl Bătrân. Spăl uneori duminica pentru că atunci am timp şi nu mi-e frică de iad din cauza asta. N-am probleme cu marţi 13 şi nici nu-mi pun busuioc sub pernă. Politica, aşa strâmbă şi curvă cum e, mă pasionează (deh, eu am o slăbiciune pentru curve, v-am mai spus) şi nu accept să tac din gură, chit că teoretic nu schimb nimic imediat, dar nu-mi pierd speranţa. Şi nici umorul şi ironia, la care n-am de gând să renunţ prea uşor. Îi mulţumesc cu această ocazie lui Dan Şelaru pentru onoarea pe care mi-a făcut-o punându-mă pe lista celor uniţi de întrebarea "Ce o să urmeze?", şi care n-au găsit o soluţie în vorbele clasei politice. Îmi doresc să trăiesc într-un sistem democratic. În care opinia publică şi societatea civilă sunt puteri adevărate. Despre militari ce pot să spun? Îmi plac bărbaţii în uniformă şi parada de 1 decembrie. Îmi doresc un conducător puternic. Cu prestanţă, respectat în străinătate, care să mă facă mândră că l-am ales şi căruia să-i pot reproşa atunci când greşeşte. Munca pe care o fac îmi place, dar după ani în care nu ştiam când e zi şi când e noapte, am învăţat să îmi placă şi timpul meu cu mine însămi, cu familia, cu prietenii. În ciuda multor "ţepe" luate de la oameni apropiaţi, continui să am încredere în oameni, să îmi doresc să-i am în preajmă, să am ce să învăţ de la ei. Când oamenii divorţează, îmi pare rău că nu a mers, dar le respect deciziile. Homosexualii există. Că vor sau nu vor unii şi alţii, au existat întotdeauna. Şi nu e treaba mea să-i judec! Prefer să văd oamenii ca oameni, nu ca divorţaţi, homosexuali, atei, credincioşi sau "cu handicap".
E, voi cât de români sunteţi?

luni, 19 ianuarie 2009

Mă transform!

După cum bine vă spuneam zilele trecute, am fost întotdeauna o fată băieţoasă. Şi o adolescentă băieţoasă. Şi o femeie băieţoasă. Să ne înţelegem. Nu masculină. Ci doar băieţoasă şi prinţesă. Cu dulapul bine ticsit de blugi şi tricouri. Hanorace şi bermude. Plus ghete şi başcheţi. Bocanci şi tenişi. Spre marea durere a mamei mele. Care făcuse o fată ca să aibă o păpuşă. Care încerca, de ziua mea, de Crăciun, să îmi bage sub nas câte o fustă. Câte un puloveraş. Pastel. Eu nimic. După perioada rock de negru asortat la negru, am început să las de la mine. Şi am descoperit culoarea. Un kaki, un albastru, ba chiar am făcut o pasiune pentru portocaliu. În rest, un pic de gel, o cremă de faţă, câţiva cercei foarte simpli pentru cele 4 găuri din urechi. Şi multe şosete. Că am pasiune. În plus, mai locuiesc şi cu piticii ăia care îmi joacă feste. Deci, am nevoie de mulţi ciorapi. Câteva pulovere, două fulare şi zeci de căciuli. Un rucsac şi o geantă de piele gen poştaş. Lucrurile erau foarte simple. Pentru mine, ideea de ieşit la cumpărături însemna să mă văd cu Iulia, să mâncăm ceva, după care să-i spun dacă îi vine bine aia sau cealaltă. Dădeam cele mai bune sfaturi.
Acum vreo doi ani, s-a întâmplat neîntâmplatul. Cu Iulia şi Maggie alături, am încercat şi cumpărat primul meu gloss. Cu gust de căpşuni. Maggie, regina gloss-ului şi a rozului, a lăcrimat de emoţie. Dar m-am dat de două trei ori, l-am mâncat în trei secunde şi cam atât. A urmat în curând un maieu roz prăfuit. Care se asorta la nişte bermude lălâi. Deci, aveam o scuză. Dar deja simţeam că se întâmplă ceva cu mine.
Astă vară, am investit masiv în multe fuste. Toate de in, comode, nimic spectaculos. Dar tot atunci am făcut mare caz de nişte sandale găsite pe net, în State. Şi m-am dat de trei ori peste cap până am reuşit să mi le iau. Alea cu platformă au fost repede acceptate. "Dar alea elegante cu toc şi fundiţă???" "E, să le am şi eu în casă, în caz de vreo nuntă, un botez, o cumetrie".
De astă toamnă, mi-am descoperit un obicei dubios. Asortatul cerceilor la restul hainelor! Hmmmm. Punctul culminant s-a petrecut la Viena, de Crăciun. Când, la întrebarea gagicului "ce-ai vrea să-ţi mai iei?" am răspuns fără să clipesc: o fustă! Şi mi-am luat. M-a prins şi Anul Nou în ea! Şi de aici începutul sfârşitului. Trei zile mai târziu, Iulia mă întreabă la rândul ei "ce-ai vrea să-ţi iau cadou de Moş întârziat?" Ca o posedată am spus: o fustă! Şi mi-a luat. Şi ce-am făcut cu ea? Am insistat să o pun pe mine când afară erau -11 grade. Şi la complimentele primite la servici am clipocit. Şi mi-a plăcut.
Săptămâna trecută, shopping cu Iulia. Ca să-şi caute ea cizme. Nici nu am intrat bine în Plazza şi i-am spus că îmi trebuie neapărat un pulover mov. MOV! "Nu din ăla tern, vreau mai viu". Biata de ea, se uita şi nu înţelegea nimic. Eu, drogată, n-am fost capabilă să-mi îndeplinesc obligaţiile obişnuite. De a-i spune ei dacă cizmele alea sunt frumoase sau nu. Dacă alea sunt prea scumpe şi nu merită. Nu. Am umblat hăbăucă, am probat ca o nebună. Şi am plecat acasă cu o cămaşă lila. Cu o bluză mov. Cu două maieuţe cu danteluţă. Şi cu un pulover roz. Asta după ce, cu greu, draga mea Iulia, abia m-a ţinut să nu-mi iau nişte mărgele. La despărţire, nu i-am spus că mă duc să citesc, să ascult muzică sau să mă scarpin ... în cap. "Mă duc să-mi fac ordine în farduri şi cosmetice, că nici nu mai ştiu ce am".
Sunt paralizată de spaimă. Pe bune. Dacă următorul pas va fi să-mi caut turbată pantofi cu toc? Deşi îţi rup picioarele şi te chinuie şi în timp îţi bulesc colana? Şi dacă de la banala fustă de in o să încep să caut fuste şi rochiţe de mătase, vaporoase, cu danteluri? De la ce mi s-or întâmpla toate astea? De la mâncarea cu E-uri? De la salata cu nitraţi? De la poluarea din trafic? Şi dacă de la haine roz şi cu sclipiciuri o să mă transform şi înăuntru? Şi o să plâng aiurea. Şi o să fac crize de personalitate din nimic. Şi o să mă apuce gelozelile fără motiv? Dacă nu o să mai fiu capabilă să schimb priza sau becul ars? Dacă mă transform în muiere???
Am fost aseara cu gagicul să mâncăm. Să umblăm. Ca să-mi dovedesc că nu s-a schimbat nimic, că nu am păţit nimic, mi-am cumpărat o căciuliţă. De la magazinul de bărbaţi. Şi am mâncat paste cu sos mult. Nu doar o salată. Şi mi-am spus că toate întâmplate au fost doar un accident. Şi m-am culcat liniştită. Zâmbind băieţeşte.
M-am trezit la servici (pentru că abia atunci reuşesc să mă trezesc de-adevăratelea, nu când sună ceasul, nu după ce mă spăl pe faţă, nu când pun haine pe mine, nu după ce conduc juma de oră) cu o colegă spunându-mi drăgălaş: "Ce drăguţ e puloverul tău roz! Şi ce frumos te-ai asortat cu cerceii cu fluturaşi!"

vineri, 16 ianuarie 2009

Începuturile mele de om

Ca un preambul la ce voi scrie săptămâna viitoare (mă macină o problemă personală, simt că mă transform şi mi-e teamă de ce va urma), vă las peste weekend-ul pe care vi-l doresc minunat şi plin de ce vă doriţi (odihnă, iubire, sex, mâncare, filme, şpriţuri, etc etc) cu "începuturile" mele de om.
Am iesit din mama mea urlând. Aveam aproape cinci kilograme, 56 de centimetri, plămâni de viitor fotbalist sau măcar de cântăreţ de rock. Urlam de ciudă că nu eram băiat, sigur se făcuse o greşeală. Am vrut să mă întorc înapoi, convinsă că mai aveam de stat, că încă nu mă dezvoltasem complet, lipsea ceva din mine. Mi s-a refuzat această întoarcere, deşi, de atunci, m-au trimis mulţi înapoi la origini, dar tot degeaba. Ironia a făcut ca pentru primele câteva clipe de viaţă chiar să fiu băiat, măcar teoretic. O asistentă ameţită a făcut o confuzie şi i-a spus tatălui meu că soţia i-a născut un băiat. Tot neamul a aflat vestea, încă un nepot în familie, să trăiască! Doar mama nu a fost de acord, deşi, după spusele ei, am fost de la început cât doi băieţi la un loc, iar cu timpul, chiar cât o ceată de nebuni.
Amintirile din primele mele etape de viata sunt destul de masculine, ţinând cont de faptul că eu consideram o mare nedreptate apartenenţa mea la genul feminin. Încălecam wc-ul ca să fac şi eu din picioare, mă jucam cu maşinuţele, mă băteam cu toată lumea. Până pe la 8 ani aş fi făcut orice să fiu băiat, să nu am părul lung, să nu port rochiţe. Cred că cei mari îşi dădeau seama de asta şi m-au scutit de cadouri gen păpuşi (am avut, totuşi, două cărora le făceam injecţii şi pe care le ascultam la teme), preferau să-mi aducă multe cărţi. Mi-aduc aminte că am învăţat literele la mai puţin de 5 ani, ca să simt eu cum e să citeşti “Povestea lui Habarnam”. Şi, totuşi, cele mai mari dorinţe ale mele de când eram mică, mică erau să am sânii mari ca bunica şi să fumez mult ca verişoara mea. Prima, slavă Domnului, nu s-a materializat, dar a doua, din păcate, mi-a depăşit aşteptările. Marea mea curiozitate de fetiţa a fost cum arată tata la baie, mi-aduc aminte că m-a găsit mama chinuindu-mă să văd pe gaura cheii. Nu m-a certat, mi-a spus doar că nu am cine ştie ce de văzut, aşa încât curiozitatea mea s-a dus repede. Atâta timp cât nu făceam ceva interzis, ce rost mai avea să insist? Ştiu şi că în vremea aia nu îmi plăcea să dorm cu mama sau cu altă femeie, ci doar uneori acceptam să dorm cu tata. Acum am realizat că făceam asta nu pentru că mă consideram fetiţa lui tăticu’, ci pentru că simţeam că facem ceva aşa, „între noi, băieţii”. Totul era masculin la mine sau aşa îmi doream, nu-mi plăceau fetele pentru că erau prea fete, preferam compania băieţilor pentru că aşa mă puteam manifesta după cum simţeam: fugeam, scuipam, înjuram, mă băteam, mă loveam violent, jucam fotbal, făceam cazemate de zăpadă şi mă băteam cu bulgări.
Primul băiat de care îmi aduc aminte voia să mă vadă cum îmi dau chiloţii jos şi cum fac pipi. Un comportament uşor deviant, dacă nu ar fi fost vorba de Bogdan, colegul meu de grădiniţă, care avea curiozităţile astea la 4 ani. Tot atunci îmi aduc aminte că mă jucam cu el şi cu Tudor de-a “piloţii şi stewardesa”. Nu rânji pervers, nu avea nimic erotic jocul nostru. Sau poate nu-mi aduc eu aminte. Tot pe-atunci mă jucam cu verişoara mea “de-a fata şi de-a băiatul”, un fel de transpunere a realităţilor casnice ale părinţilor noştri într-un joc de copii. Mergeam la cumpărături, găteam, făceam curat în casă (care era garajul), ne certam, ne pupam, căram sacoşe şi genţi, hârtii şi ziare. Eu eram întotdeauna băiatul.
Din perioada pubertăţii îmi aduc aminte când, pe la 10 ani, au început să-mi crească sânii. Mă dureau îngrozitor şi ştiu că am plâns de vreo două ori, nu de durere, ci de nervi şi furie. Norocul meu a fost că natura a fost amabilă cu mine şi mi-a dat nişte sâni micuţi de care sunt mândră şi acum. Admir sânii mari şi generoşi, dar la alte femei, eu nu cred că aş fi putut să mă obişnuiesc vreodată cu aşa un simbol bătător la ochi al feminităţii. Totuşi, la vârsta aceea, simţeam că sunt trădată de propriul meu corp şi, ca să nu mă dau de gol în faţa prietenilor mei băieţi, am purtat instinctiv bluze largi care nu-mi arătau formele, până prin clasa a X-a.
La 11 ani deveneam femeie, după cum mi-a spus mama. Dar cine vroia asta??? Aveam senzaţia că sunt pedepsită şi nu ştiam care mi-e vina. În plus, credeam că numai eu păţesc ceva aşa îngrozitor.
Mulţi ani, chiar şi acum uneori, mi-am dorit să fi fost băiat, că aşa simţeam eu că ar fi fost mai corect pentru mine. E adevărat că nu am avut vreodată probleme de genul ăsta cu băieţii sau bărbaţii, nu le-am părut niciodată prea masculină :) Mi-am dat seama destul de repede că nu e vreo minune să fii băiat, că nu e chiar aşa de rău să fii fată, că e mare lucru să fi om.

joi, 15 ianuarie 2009

Prima dată când ...

La sfârşit de an vechi şi început de an nou, lumea obişnuieşte să facă bilanţuri, să analizeze, să tragă linii şi să finalizeze proiecte diverse. După care, să facă planuri, promisiuni şi să-şi ia angajamente. Pentru că în general mie îmi plac începuturile şi nu sfârşiturile, eu nu am tras nicio linie. De asemenea, nu fac promisiuni pe termen lung pentru că prefer să fiu spontană. M-a apucat, în schimb, rememorarea "premierelor" din viaţa mea. Mai mari sau mai mici. Mai simpatice sau nu chiar.
Prima amintire din viaţa mea e destul de violentă, dar foarte amuzantă la ora asta. Aveam vreo 3 ani şi într-o noapte, nu ştiu de ce, probabil pentru că eram un copil rău, m-am strecurat din pat şi l-am muşcat de nas pe fratele meu mai mare cu 5 ani. Care era un copil foarte cuminte. Şi l-am muşcat tare. A urlat, bietul de el. Ai mei m-au găsit foarte liniştită sub pat. DE CE??? "Asa am vlut eu!" Multă vreme mi-a plăcut să muşc, acum prefer să fiu o Vulpe care înţeapă.
Prima dată când îmi amintesc să fi fost bolnavă aveam vreo 5 ani. Şi am răcit rău. Şi din 6 în 6 ore venea o vecină odioasă să ne facă penicilină. Frate-meu nu zicea nimic. Eu urlam şi plângeam de taică-meu, sensibil din fire, se închidea în baie şi dădea drumul la duş să nu mă mai audă. Şi tot frate-meu, dragul de el, ca să mă împace, îmi punea discul cu Marry Poppins la pick-up şi mă plimba de mână în jurul mesei, să îmi treacă amorţeala fundului.
Prima bătaie zdravănă de care îmi aduc aminte am primit-o pe la 8 ani. Pentru că Vulpiţa-Berbeacă avea personalitate negativistă de la vârste fragede, mi-am luat-o de la mama pentru că nici nu apucase să ne spună să ne îmbrăcăm ca să mergem la bunici, şi eu şi spusesem NU. Deşi adoram să merg la bunici! Dar nu vroiam să-mi facă ea program. Până la urmă, tot am plecat. Cu botul umflat şi cu ochii gogonaţi de plâns. La capitolul acesta voi face o excepţie. Şi o să-mi amintesc şi de ultima bătaie. Primită tot de la mama. La 20 de ani :)))) Tot pentru NU şi boscorodit. Un şut în dos şi un rucsac în cap. La care eu, ca în filmele americane proaste, am replicat: "De-aia sunt eu aşa complexată, că m-ai bătut când eram mică!" Mama era să leşine de râs. "Eşti cea mai puţin complexată persoană pe care o cunosc. Poate nu te-am bătut cum trebuie". Adevărul e că nu m-au complexat sau frustrat palmele primite. Dar nici nu mi-au adus ceva bun. Doar sentimentul clar că eu nu voi da niciodată în copiii mei, dacă îi voi avea.
Prima şi singura palmă primită de la tata a fost pe la 12 ani. Făceam probleme la matematică pentru olimpiadă, iar eu nu aveam chef. Şi în loc să-i spun, am început să-mi bat joc de treabă. Şi-a dat seama şi mi-a dat o palmă. Nu cred că i-a părut vreodată mai rău pentru ceva. Eu, pe de altă parte, aş fi preferat de câteva ori în viaţă o palmă, în locul tristeţii cu care mi-a spus "m-ai dezamăgit, tăticuţule".
Unul din primele "învăţăminte de viaţă" de care îmi amintesc şi care mi-a devenit parte importantă din credinţele mele de viaţă după care mă ghidez a fost: când vrei ceva, cere. Ţi se poate răspunde da, nu sau poate. Şi nu ai nimic de pierdut.
Prima viaţă de pisică pierdută (după cum îmi place mie să spun atunci când suntem f aproape să o păţim) a fost tot pe la 5-6 ani. Când l-am văzut pe frate-meu ce mişto a făcut după ce a băgat o andrea în priză. Aşa că am băgat şi eu. Două. Mi-aduc aminte doar că, nu ştiu cum, am fost aruncată în spate, cu capul de calorifer, unde am rămas statuie, cu dinţii încleştaţi. Dumnezeu iubeşte copiii, chit că fac prostii.
Prima dată când am crezut eu că o să mor a fost pe la 9-10 ani. Îmi plăcea tare mult să îmi fac spumă din ness cu zahăr şi f puţină apă. Pe ascuns, fireşte. Şi mi-am făcut în ziua aia de vreo 3 ori cremă. Adică, vreo 7 linguriţe de ness. În scurt timp m-a luat tremuratul, îmi pocneau tâmplele, inima îmi spărgea pieptul. Am căzut pe covor, cu ochii holbaţi. Singurul lucru ce îmi trecea prin cap era "dacă mor, mă omoară mămica!". N-a ştiut nimeni nimic, noaptea aia am stat cu ochii beliţi pe pereţi şi n-am mai băut niciun fel de cafea până pe la 20 şi ceva de ani.
Primul sărut pe buze a venit tot cam pe atunci. Eram în concediu cu ai mei, la Sâmăta de Sus şi m-am îmbolnăvit groaznic. Febră, stomac vraişte. Nu aveam voie decât pat, ceai şi pâine prăjită. Într-o zi s-a strecurat în cameră nepotul gazdei. Un drac frumuşel cu un an mai mare ca mine. S-a aşezat foarte grav pe marginea patului, nu a spus nimic, mi-a întins nişte zmeură. Ştiam că nu am voie şi i-am spus să mă lase în pace, că oricum aveam să mor. În continuare nespunând nimic, şi-a băgat pumnul de fructe în gură, s-a mânjit pe buze, s-a aplecat deasupra mea şi m-a sărutat. Era dulce-acrişor şi atât de parfumat! Cu limba a împins uşor câteva bobiţe în gura mea. S-a ridicat şi mi-a spus serios: "nu-mi place de tine bolnavă". După care a fugit ca împuşcat. Nu ştiu dacă îmi trecuse boala sau a fost datorită sărutului lui, dar a doua zi nu mai aveam nimic, alergam ca o nebună şi mă băteam cu el. Iar zmeura a rămas unul din fructele mele preferate.
În a doua zi de clasa a 9-a m-am îndrăgostit prima oară. De un băiat cu ochii gri. Ne-am plimbat de mână, mi-a spus poezii şi poveşti, vreo 2 luni. După care m-a părăsit brutal şi dintr-o dată. Am aflat ani de zile mai târziu că o făcuse pentru că eu eram prea mică, iar el prea adolescentin-tulburat. Dar atunci a durut al dracului! Cât am mai plâns! Cât m-am mai frământat! Ce mi se pare minunat e că am trecut prin multe cu el, de-a lungul anilor, şi mi-a rămas cel mai vechi prieten al meu şi un om pe care mă pot baza oricând. M-am mai îndrăgostit de atunci. Şi am mai suferit. Dar niciodată la fel ca prima dată.
Prima dată când am făcut sex a fost accidental, în clasa a XI-a. Cu prietenul unui prieten care venise să ia nişte casete cu Metallica de la mine. Şi a rămas peste noapte. A fost tehnic, nu a durut, ba din contră. De atunci nu l-am mai văzut. Scăpasem de o grijă. Dar tocmai pentru că lipsise poezia, pentru mine prima dată când am făcut dragoste a fost aproape doi ani mai târziu. Cu sentimente, cu pasiune, cu tot decorul. Dacă e ceva ce mă bucură în viaţa mea, e că niciodată de atunci nu am regretat să fi fost cu cineva din cei cu care am fost. Ba din contră!
Prima slujbă pe care am avut-o m-a învăţat că mi se poate cere să muncesc mult, să fac lucruri dificile, să stau mult peste program, dar că nu voi accepta niciodată să mă culc cu şeful. Oricât de şarmant şi minunat ar fi. La al doilea job am primit, din prima zi, o lecţie de neuitat: orcine e înlocuibil. Şi aşa am învăţat şi eu să gândesc că şi cea mai minunată slujbă e doar o slujbă şi întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, apare alta.
Prima dată când am plâns la un film nu a fost la Love Story, Casablanca sau Titanic. Ci la un film despre nişte gâşte sălbatice. O fetiţă găsise nişte ouă în pădure, din ouă au ieşit bobocii, ea le-a crescut, au învăţat să zboare împreună (gâştele cu echipamentul din dotare, fetiţa într-un avion rudimentar). E, şi gâştele astea trebuiau să ajungă să ierneze într-un parc unde, dacă nu ajungeau, în loc de parc se făcea un mall sau o parcare sau whatever. Şi momentul culminant, normal, a fost cu gâştele care nu mai ajungeau. Şi pune-te, Lio, pe bocit! Dar s-a terminat totul cu bine. Şi acum f rar mă emoţionez la filme cu oameni, dar la animale sunt ca o fântână arteziană.

Mi se întâmplă aproape zilnic câte o premieră. Mai bună, mai rea, mai ciudată, mai amuzantă. Poate într-un episod viitor. La voi cum a fost prima dată când ...?

miercuri, 14 ianuarie 2009

De dorul lor

Peste multe sentimente şi trăiri cotidiene, zilnic am câte un dor. De gagic, de nepoată-mea, de ai mei, de Iulia, de Maggie. De zilele cu soare, de mare, de vacanţă. Dor de ducă. Dar de ceva vreme mă apasă un dor anume. Şi e cu atât mai dureros cu cât nu pot să sar în maşină, să dau un telefon, doar aşa, să-mi ostoiesc dorul.
E vorba de dorul de bunicii mei, duşi toţi, sper eu undeva mai bine. Dar pentru mine, au plecat prea devreme. Deşi parcă abia ieri i-am văzut ultima oară. Dar aş fi vrut să mai am timp să le povestesc cum e la facultate, cum m-am angajat, să vorbesc despre politică, fotbal, cum e cu lumea asta modernă. Să se supere că nu mai înţeleg tinerii ăştia din ziua de azi, dar să îmi zâmbească mândri, cu toată iubirea din lume în ochi, că eu sunt tânără şi aşa de grozavă. Mi s-a părut întotdeauna fascinant cum ai mei părinţi le-au spus propriilor părinţi "mămica" şi "tăticu", iar socrilor "mamă" şi "tată". Ceva mai frumos nu cred să existe.
Pe bunicul Toader, tatăl mamei, l-am cunoscut cel mai puţin. S-a dus când aveam doar 6 ani. Dar îmi aduc aminte perfect figura lui puţin încruntată tot timpul. Ochii negri, gura cu buze subţiri. Nu era un om care să se manifeste prea mult, să ne pupe toată ziua sau să ne răsfeţe. Dar dacă te uitai atent la el, când eram noi nepoţii în preajmă, nu puteai să nu-i zăreşti sclipirea jucăuşă şi dragul din ochi. Îmi aduc aminte că muncea enorm, chit că trecuse deja de 60 de ani. Făcea tinichigerie auto şi avea garajul lui, unde tot timpul găseai cel puţin 4-5 maşini. Era foarte respectat şi iubit. Foarte dur când era cazul, nu ştia ce-i compromisul şi nici expresia "merge şi aşa". Îi plăcea vinul bun, dar întotdeauna cu măsură. S-a dus rapid, în câteva luni, la doar 63 de ani. Fizic, l-a moştenit frate-meu. Slab, spre uscat, numai fibră. Aceeaşi faţă cumva ascetică. La caracter l-a moştenit mama. Şi mi se pare ceva fantastic cum face ea, atunci când are câte o dilemă sau nu ştie cum să răspundă unei probleme, visează noaptea că se ceartă cu bunicul, iar dimineaţa ştie exact ce trebuie să facă.
Bunica Eugenia, mama tatei, a trăit mai mult, dar, din păcate, mai tot timpul bolnavă. Nu la pat, am putut să mă bucur de prezenţa ei până la sfârşit. Ea era cea mai blândă, se plângea mai des, dar nu cu năduf o făcea, ci cumva aşa, nesubiectiv, ca o constatare. Că e grea viaţa, mai ales când eşti bătrân. Cu ea am stat mai mult când eram mică mică. Făcea cele mai grozave sarmale din lume! Îşi aducea aminte tot timpul de copilăria ei grea, când a fost fată în casă la nişte saşi din Cisnădie. Şi cum le spunea sasul, la masă "luaţi cu apă, luaţi cu apă!" ca să mănânce mai puţin. Şi mai avea o poveste care îmi plăcea mie mult. Cu mine micuţă. Urcam un deaal şi eram prea grea să mă mai ţină în braţe. Şi m-a apucat cântatul: "Că aşa-i viaţaaa, când mai greu, când mai uşor". Tot de la ea am învăţat şi "O bătrână într-o gară", a Ilenei Sărăroiu. A rămas şi acum melodia mea populară preferată şi o cânt cu tata, de câte ori avem ocazia. Mi s-a părut întotdeauna fascinant cum a reuşit ea, după o viaţă în bucureşti, să nu îşi piardă nici măcar un cuvânt din limba ei ardelenească. Sau din accentul cântat, atît de drag mie.
Cu mamaia Veturia, mama mamei, am stat mai mult când eram ceva mai mare. De la 50 de ani era paralizată pe partea adreaptă. Vorbea mai greu. A stat la pat ceva vreme. Dar a refuzat să fie o bolnavă. A reînvăţat să scrie cu mâna stângă, ba chiar şi să toace zarzavaturi pentru ciorbă. Şi să meargă, chit că mai poticnit, dar cu picioarele ei. Şi râdea mult. Avea un râs aşa molipsitor! Şi o faţă veselă, vie, ghiduşă. Râdea şi de ea însăşi, când se încurca în vreun cuvânt. A refuzat să fie o povară pentru alţii, aşa că de primăvara până toamna târziu stătea la casa ei, la curte. Avea şi câte o femeie care stătea cu ea, dar în mare parte se descurca singură. Iarna venea la noi, la bloc. Îmi aduc aminte, aveam vreo 10-11 ani, când m-a apucat pe mine gospodăreala. Să facem o prăjitură împreună. Şi am amestecat serioasă ouăle, cu zahăr. Şi am găsit în cămară o pungă cu ce mie mi-a semănat a făină. Şi am pus. Şi am tot pus. Nu se lega coca! În cele din urmă am realizat că de fapt pusesem aproape un kilogram de zahăr pudră. Am încercat să dreg minunea, dar rezultatul final au fost nişte gogoloaţe plate şi extrem de tari. Ce-am mai plâns! Dar ce s-a mai distrat draga de ea! Şi îmi mai aduc aminte ce bestială era ea când iarna, când stătea la noi, ne ruga serioasă să-i dăm Dipiradomul. "Păi, mamă, am făcut ţuică fiartă!" îi spunea taică-meu. "Ştiu, de-aia iau Dipiridamolul înainte şi ţuica după". Avea şi ea un of, deşi nu am auzit-o vreodată să se plângă punctual. "Doamne, de aş mai trăi măcar un an să-l văd pe Ceauşescu mort!". S-a dus la ceruri pe 24 decembrie 1990.
Şi tataie Ioane. Tata lui tata. Ioan, nu Ion. Omul pe care nu l-am văzut niciodată cu spatele adunat. Tot timpul drept, cu o privire atât de mândră, de vie! Cu ochi ca focul. Ce-l mai chinuiam când eram mică! Îi pieptănam chelia. Şi nu zicea niciodată nimic. Când stăteam la ei, înainte de masă, îşi înmuia degetul mare şi gros în rachiu şi îmi dădea şi mie. După masă beam un pahar împreună, înainte de culcare. El un vin. Eu sirop cu un deget de vin şi mult sifon. Carcalete. Îmi plouă în gură de poftă! Cred eu că a fost cel mai sănătos om din lume şi cel mai puternic. I-a plăcut viaţa, un vin bun, o mâncare bună şi prieteni mulţi. Dar, vorba tatei, nu l-a văzut niciodată cineva în şanţ. Îi plăcea să se simtă bine pur şi simplu. Şi el muncea mult. Avea roşiile lui, grădina, via. În Bucureşti, să ne înţelegem. Făcea bulion, vin. Ce bun era mustul! Toată ziua ne făcea să râdem. Îşi iubea nepoţii mai mult ca viaţa. Îmi aduc aminte cum stăteam fascinată să îl văd cum se bărbiereşte cu briciul. Chiar şi la mai mult de 80 de ani, nu-i tremura mâna. Şi el râdea mult şi era vesel şi spunea bancuri. Când mergeam vara la ţară, la Veneţia, pe lângă Făgăraş, îmi prindea pescuţi mici pe care mi-i făcea cu păpară şi raci pe care mi-i fierbea. Şi făcea cea mai bună salată de varză, tocată mărunt mărunt şi frecată bine cu sare, cu mâinile lui mari, ca nişte lopeţi. S-a dus la 89 de ani, cu toţi dinţii în gură, cu ochelari -0,5, "că bunicii trebuie să aibă ochelari". Puţin tare de urechi, dar tocmai glasul lui uşor ridicat îmi plăcea tare mult. S-a dus nu pentru că a fost bolnav de ceva. Ci pur şi simplu, cred eu, că atunci a vrut el să moară.
Mi-e tare drag să regăsesc pe chipul mamei din mimicile bunicii. Şi să văd că tata seamănă parcă tot mai mult cu tataie. Toţi patru ardeleni de la mama lor, din zona Făgăraşului ai tatei, de pe lângă Sighişoara ai mamei. Cu numele lor care par acum ciudate, dar mi s-a spus semnificaţia lor: când s-au născut ei, în Ardeal ungurii încercau să ungurească tot, inclusiv numele. Dar numele latine nu puteau fi modificate. Şi de-aia îi chema aşa: Toader şi Veturia, Ioan şi Eugenia. Mi-e tare dor de ei, de privirea lui tataie Toader, de poveştile mamaei Eugenia, de râsul gâlgâit al mamaiei Veturia, de glasul lui tataie Ioane. Nu am poze acum să pun aici. Dar închid oricând ochii şi îi văd mai vii şi mai minunaţi ca niciodată.

Încă una!

Pentru că Rhodos a învăţat rapid cum e cu leapşa, deşi spune că nu s-a jucat niciodată aşa ceva când era mică (nu pot să cred!!! draga mea, tu cu băieţii de la bloc cum intrai "în contact" la vârsta aia???), mi-a dat-o înapoi, ca să zic aşa. De data asta nu-i cu cuvinte sau poveşti, e cu poze. Iată în ce constă :

Go to the 4th folder in your computer where you store your pictures.
Pick the 4th picture in that folder.
Explain the picture.
Tag 4 people to do the same!



Uite că şi eu am găsit ceva (normal, cu mine!) caracteristic :))) Cu gagicu alături, cu paharul aproape, la nunta Alinei şi a lui Pedro, care m-a inspirat atât de mult anul trecut. În această fotografie, (nuuu, nici nu băusem destul!), ne feream de nişte paparazzi! Imaginari :D

Dau mai departe leapşa către Dush, Profesorului de viaţă simplă, Sabotor, Maria şi cine mai pofteşte :)
Hihihihihi, mult mai drăguţ să ne jucăm decât să ne atacăm în principii, nu? :p

marți, 13 ianuarie 2009

Întrebări de leapşă

Am primit de la Dush o leapşă pe care trebuie să o onorez, că aşa e frumos :) O dau mai departe către Rhodos, Veronica, Mimi şi cui mai are chef de joacă. Se acceptă şi răspunsurile date aici :)

1. Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?

Păi, nici nu trebuie să mă gândesc, să hălăduiesc pe unde îmi place şi cu cine îmi place. Cu Frieda alături.

2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

Păi, mi-aş termina cărticica, aş mânca numai scorfeturi, aş râde mult mai mult (asta însemnând că aş sta hlizită tot timpul) şi aş face pe dracu în patru să mă văd cu TOŢI cunoscuţii întâlniţi până acum. Nu şi cu aia care nu îmi plac :D

3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

Dacă e vorba de dansat, ascultat muzică, umblat prin lume, mers la cumpărături, DA! Cu jobul ... să nu exagerăm :))) Dar mi-aş face o florărie de care să mă ocup.

4. Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară? Care ar fi titlul articolului?

"Lia şi florile ei miraculoase" - cu şapoul: Faimoasă scriitoare LiaLia, simpatică vulpe la origini, a adus de-a lungul anilor milioane de zâmbete de fericire pe buzele celor care au primit flori din minunata ei florărie. Hahahaha, ce modestă suuunt! :))

5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

Dacă ar fi şi ea cu noi acum, sigur ar dansa pe mese cu un Campari Oranj în dreapta şi o ţigară în stânga :D

6. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

A trăit cum i-a plăcut şi tare i-a fost bine!

7. Cand erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Jucător de hochei. Şi doctoriţă ca să le fac altora injecţii.

8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

M-aş apuca de afaceri tâmpite, fabrica de împachetat fum, laboratorul de împăiat animale de companie, hainele cele noi ale împăratului, orice doar să văd cât de tâmpiţi sunt românii şi pun botul.

9. Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

"Vulpea ne-a iubit întotdeauna necondiţionat şi ne-a lăsat întotdeauna să alegem ce şi cum am vrut să facem şi să trăim. Şi acum împachetaţi-vă bagajul că plecaţi în jurul lumii cu ea".

10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, in ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ţi le-ai adresa?

Aş avea o singură întrebare: Lia, mai vrei o tură în roller-coster-ul vieţii? DAAAA!!! OK, dorinţă îndeplinită! :)

luni, 12 ianuarie 2009

Să arunce primul piatra ...

M-am trezit şi eu, ca mulţi alţii, în acest weekend, că la cafeneaua mea preferată nu am voie să fumez. Problemele mele, legate de acest subiect, au fost şi sunt diverse. În primul rând, ca să fie clar, m-am apucat de fumat de capul meu, nu pentru m-au presionat prietenii, colegii, etc. A fost alegerea mea. La fel cum am vrut anul trecut să văd dacă pot să nu fumez. Am putut. Dar pentru că îmi place, încă, să fumez, m-am reapucat. Este strict problema mea dacă fumez, cât şi cum. Ţin să-i felicit pe cei care nu au fumat niciodată, cât şi pe cei care au vrut şi au reuşit să renunţe la fumat. Bravo vouă! Dar aceste merite nu vă oferă dreptul de a-mi da lecţii de viaţă despre cât de nociv este fumatul şi cât de mult ar trebui să mă las, bla bla. La fel cum categorisirea mea drept "inferioară vouă" pentru că voi nu şi eu da, mă lasă cel puţin rece. În casa sau maşina unui nefumător, atâta timp cât mi s-a spus că nu se fumează, am respectat regulile. Nu am ieşit pe balcon sau pe hol, pentru că nu fumatul în sine era un scop. Nu mă aştept să facă cineva excepţii pentru mine. Dar la mine în casă şi în maşină sunt valabile regulile mele. Şi nu, nu se strâmbă din nas şi nu se pufăie şi nu se acceptă alte lecţii de viaţă.
Buuun. Şi ajungem la momentul intrării în vigoare a legii antifumat. Sunt foarte de acord cu ideile. Să fie spaţii clar delimitate pentru fumători, să fie dotate cu sisteme de ventilaţie funcţionale care să asigure eliminarea fumului de tutun. Până aici total de acord.
Dar încep problemele. În primul rând, peste noapte, în cafenele şi cârciumi unde până mai ieri se putea fuma fără probleme, dacă întrebi măcar dacă se poate fuma, eşti privit ca un ucigaş în serie sau dealer de heroină. Am întrebat o tânără speriată de bombe, ce se întâmplă dacă îmi aprind o ţigară. "O faceţi pe propria răspundere!!!" a strigat la mine. Drăguţa, oricum o fac pe propria răspundere şi pe propria-mi sănătate. Şi plătesc şi amenda dacă e cazul. Momentul doi, brusc, dacă tot sunt fumătoare, sunt tratată şi ca retardată şi inconştientă. "Nu vă aduc scrumieră, ci un pahar cu apă, ca să nu daţi foc la ceva". No comment. Deşi putea să-mi spună că nu mai au voie să dea scrumiere. Îmi fumez tacticos ţigara, mă fac şi că o scap din mână, sub privirile vigilente ale fetei. "Mi se pare mie sau e cam goală cafeneaua? Nu aveţi de gând să faceţi nimic?" o întreb. "Da, 90% din clienţi nu au mai venit. Neapărat trebuie să facem ceva". Păi, aici marea mea problemă. Legea asta s-a dat în 2002. Cu amendamente în 2008. Cu intrare în vigoare în 2009. Ce mama dracu aţi aşteptat până acum ca să faceţi un paravan şi să montaţi nişte sisteme eficiente de ventilaţie şi evacuare a fumului???
În localurile cu o suprafaţă sub 100 m2, e la latitudinea proprietarului dacă acolo se va sau nu se va fuma. Şi aici sunt foarte de acord. Eeee, şi începe isteria, atât de dragă românului. Urlă forumurile! "Fumătorii sunt cu toţii nişte toxicomani nesimţiţi egoişti care doar îşi satisfac o dependenţă chimică şi un viciu care le crează starea aceea de nesimţire şi indolenţă şi nepăsare pentru cei din jur". Că îmi asum dependenţa, e una. Egoistă, nesimţită şi indolentă încă nu. Dar nu e timpul pierdut! "De ce o familie cu copii trebuie să servească masa într-un local îmbâcsit de nicotină, să înghiţim tutunul altora, să ne doară capul, să ne curgă ochii şi să ne pută hainele ca într-un birt ordinar?". Aici sunt de acord. Părinţii cu copii să aibă loc fără fum. Dar ce te faci cu părinţii care îşi îmbuibă aceiaşi copii loviţi de fumul de ţigară cu McDonalds şi KFC? Pe când o să vedem cuşti sau "acvarii" izolate pentru ei? Sau părinţii minunaţi care îşi împing pe o scenă de 2 pe 2, cu 4 boxe uriaşe, unde urlă başii de îţi vine să vomiţi? "Du-te, mamă, să dansezi şi tu cu ceilalţi copii!" asta în timp ce copiii se învârt haotic, loviţi din plin de sunete cel puţin dăunătoare. "Ce lege antifumat e asta dacă localul poate alege să fie dedicat în totalitate fumătorilor?" Păi, ce-o fi aşa de greu??? Dacă eu ca fumător aleg să intru într-un loc sau altul, la fel şi nefumătorii pot alege. Atâta timp cât ţigările se pot cumpăra legal din magazine şi cât timp fumatul nu e ilegal decât în anumite locuri.
Cum ar fi dacă de mâine s-ar interzice carnea de porc, pentru că e foarte dăunătoare în multe cazuri? Sau s-ar interzice mersul cu maşina pe lângă trotuarele cu pietoni, pentru că ce scoate pe dos maşinuţa într-un kilometru rulat depăşeşte de vreo 30.000 de ori ce iese dintr-o ţigară? Atunci cine şi ce ar mai avea de spus?
Ştiu că în Irlanda nu se fumează pe nicăieri. Ştiu că în State fumatul e privit ca o boală. În acelaşi timp, localurile All you can eat sunt pline de obezi, mai tineri sau mai bătrâni, fără să le pună nimeni căluş la gură. Dar eu trăiesc în România. Unde mârlanii aruncă sticle de plastic pe geam. Unde se scuipă pe stradă şi oamenii se cacă în mijlocul drumului. Unde unii îşi lasă maşina pe linia de tramvai, pentru că nu au chef să dea un tur de bloc să găsească un loc de parcare. Şi nu îi mai pune nimeni în cuşti. Nu vorbesc de lucruri mari, gen politicieni corupţi şi drumuri neasfaltate.
Eu îmi plătesc taxele şi impozitele. Parchez doar în locuri de parcat, chit că asta înseamnă să merg pe jos mult după aia. Reciclez hârtia şi borcanele. Nu arunc nimic pe jos, nici dacă mi-ar cădea mâna. Dar asta nu contează. Pentru că în ochii unora sunt o paria a societăţii. Pentru că am ales să fumez. Nu în nasul nefumătorilor, nu în plămânii copiilor. Spune un domn foarte sobru pe un forum: "tu, fumătorule, când mergi într-un local, mergi cu scopul să fumezi?? Doar ăsta este scopul tău când ieşi din casa? Atunci nu ai scopuri prea înalte în viaţă!" Deh, aşa suntem noi fumătorii, mai modeşti şi fără o cale de urmat.
Să fim sănătoşi, oameni buni! Să alegem ce dorim în viaţă. Şi să o facem pe răspunderea proprie şi personală. Şi hai să nu mai dăm lecţii gratuite de viaţă. Să arunce primul piatra ...

joi, 8 ianuarie 2009

Analiză blondă de întâmplări recente II

Dragă jurnalule, am revenit. La mulţi ani pe rit nou, С Рождеством Христовым pe rit vechi. De-abia aşteptam să îţi povestesc ce-am mai făcut. În primul rând, pupă-mă! Ţuţi e pe cai mari! A prins o funcţie bunicică. Bine, eu l-aş fi preferat ministru. Sau măcar să se umble la titulatură. Să se numească Assistant Manager de Stat. Că doar nu o să facă doar cafeaua şi o să trimită faxuri. O să mearga şi în delegaţii, o să semneze şi legi. Dar deh, ăştia de la stat sunt nişte ţărani. Eu eram în avion când am aflat că nu e Stolo, ci Boculeţ premier. Era să aterizăm forţat că m-a apucat aşa un râs de m-am înecat cu măslina din Martini. Şi acum leşin de râs când îi văd mutriţa de sub pupitru. Cum vorbeşte el rar, sobru şi demn. Şi scrie pe tv Emil Boc - Prim Ministru. Am sunat-o repede pe mama să-i mulţumesc că a avut gura aurită când m-a sfătuit să nu mă combin cu unu de la UDMR. Şi am rugat-o să-mi mai spună o dată bancul ăla cu tânărul ungur şi autonomia. Am râs iar. Dar mai domolit, că mă durea în gât.
Primele zile au trecut halucinant. Până şi eu sesizam damful de rahat de sub spray-ul de gură de la băieţii ăştia care ieri se scuipau şi se făceau hoţi, azi se pupă şi se iubesc. Parcă sunt amicii mei gay, mai rău ca muierile la băutură. Acum se zgârie, acum se ling în cur. Pentru interesul naţional, normal. Dar, vai, ce urât au făcut, dragă, ungurii şi liberalii! Marko, drága, UDMR balaurul cel urât? Da’ cât aţi fost Zmeul cu paloşul gros v-a plăcut, nu? Curvă politica asta, nem? Căline, şi tu??? Abia te-ai calificat la Ilfov, în trecutul nu prea îndepărtat te sărutai cu limba cu PSD-ul şi acu o bagi pe asta cu "guvernul imoral"? Ca să nu mai spun de povestea ta alambicată cu nunta, mireasa, nuntaşii, că ştie toată lumea că ţi-ai cusut himenul şi gaura curului, doar doar, te-o lua şi pe tine cineva de fată mare. Dar, na, că n-a fost să fie. Trebuia să-ţi pui şi nişte ţâţe şi poate atunci. Ofticoşilor!
Ah, era să leşin de plăcere! Când l-am văzut la TV pe afumatul ăla de Iliescu atacat cu diverse. Păcat că doar cu câţiva lei. Dar la aşa ţară, aşa atac. Apropo, l-am văzut azi pe Hotnews într-o poză cu flori în jur. Şi am crezut că în sfârşit! Deja căutam blana de chinchilla (blană neagră de astrahan mai poartă doar ţărăncile şi oricum, gri-albăstruiul e the new black) şi crucea cu diamanate şi safire (era cazul să fiu pioasă), când realizez că de fapt era coliva ... pardon, tortul de ziua lui. Speranţa moare ultima ...
De Crăciun am fost o tură prin Austria. Cică la ski. Mda, banal. Era să leşin când bou de Ţiţi m-a anunţat senin că singurul meu cadou e faptul că a fost ales în funcţie. Să mori tu??? A înţeles repede că nu la aflarea veştii cu numirea belisem ochii. Mai ales când mi-a văzut şi fumul negru ieşind pe nas. A sărit repede cu un set de lenjerie Christian Lacroix verde cu Swarovski prin locurile esenţiale şi cu un jaf de telefon pe care nu cred că a dat mai mult de 5.000 de euro. Chitros. Ghinionul lui că a făcut gluma la început. Că am avut scuză bună să-i întorc curul şi să nu pupe bucăţică în noaptea aia.
De Revelion am petrecut cu băieţii de la partide şi cu fetele lor. S-a scos javra aia de ... nici nu-i spun numele, care s-a combinat cu ăla cu Ferrari. „Ţi-am spus, fată, că sunt cultă în cap şi o să mă combin c-un scriitor?”. Mda, dar tot ţoapă rămâi. Mi-am dat seama cât de puternic e Băselu de-adevăratelea. Pentru că m-a prins Anul Nou anunţat de el cu chiloţii în vine, la budă. Că eu credeam că mai am un minut. Şi nu vroiam să mă prindă cu băşica plină. Ghinion. A doua zi am dormit lemn. Oricum n-aveam ce face. Că bou-bălţii de Ţiţi s-a dus la Sinaia. Cu frigida aia a lui. S-a trezit instinctul conjugal în Băselu, ce să spun. Ahh, că mi-am adus aminte. Bă, ce superficială şi egoistă m-am simţit când l-am auzit pe Zmeus ce şi-a dorit de Anu Nou! „Când eşti preşedintele României este foarte greu să-ţi doreşti ceva pentru tine. Dacă îţi doreşti ceva, îţi doreşti pentru ţară". Şi eu care mi-am dorit un iaht Azimut 46 de 700.000 de euro şi un Lincoln SUV Navigator. Acum nu ca să mă scuz, dar eu nu sunt preşedinte. Încă.
M-am bucurat tare mult că Ţiţi al meu e într-o companie aşa selectă, de oameni fini, cu situaţie. Bine, mai puţin rahatul ăla mic cu ochi de Boc, se face de cacao cu Peugeot-ul lui. Iar pe ăla fără proprietăţi şi cu credit la bancă ar trebui să-l dea afară. Să stârpească răul de la început. De câteva săptămâni, am reînceput prietenia cu Nuţi. A dracu’ putoare, ce s-a scos! I-am făcut cadou o icoană pictată pe lemn, cu pietre Swarovski, să vadă că îi vreau binele, dar şi că îmi permit prietenia ei. A rămas să facem un shopping pe la Paris pe undeva, să ne luăm nişte pălării, să mergem în vizită pe la preşedintele Norvegiei şi la regele Americii. Sau invers, nu mai ştiu. Oricum, cică aşa cere eticheta. Şi poate îmi faci cunoştinţă şi cu James Bond, Simon Templar sau Austin Powers.
Ieri m-am trezit pe la 2. Foarte frig în casă. Îl găsesc în living pe Ţiţi, cu o faţă gravă. „Pune două blăni pe tine, că de azi nu mai avem gaze”. Whaaat? Şi plantele mele??? „Haha, am făcut mişto de tine şi am închis centralele!”. Da? Ok, fără prăjiturică două săptămâni. S-a speriat aşa de tare că a dat drumul la maxim la căldură, de mirosea a părlit prin toată casa de la blana mâţelor. Am vrut să-i fac şi eu o glumă, să dau drumul la aragaz fără flacără. Dar azi n-a venit femeia şi nu ştiu unde dracu e bucătăria în casa asta.
De câteva zile Ţuţi a luat-o razna. De când Zmeus le-a aşezat pe toate, de în loc de joc de poker cu super miză zici că se joacă tabinet cu pensionarii de la bloc, nu mă mai pune, înainte să termine, să-l strig Băse! Băse! Acum vrea Putin! Putin! Oare cum o fi să fii gagica lui Putin? În afară de foarte tânără şi flexibilă. Mi-ar fi frică, Doamne fereşte, că ar trebui să stau toată ziua, în loc de spa, prin vreo copcă prin Siberia. Sau m-ar pune să-i curăţ peştele prins. După care m-ar vrea cu manichiura perfectă, să-l scarpin pe spate. M-ar folosi pe post de saltea de făcut procedee de judo. Şi eu am probleme cu spondiloza. Dar şi cum ar fi, de ziua mea, să-mi spună: iubito, uite, pentru tine, am oprit gazul la toată Europa! Ahhhh, aşa bărbat îmi trebuie mie! Să mă ţină cu sufletu mic şi cu adrenalina în gât tot timpul.
I-auzi! Îmi spune prietena mea Nataşa, cică ne-ar fi propus Putin să ne dea direct gazul, fără intermediari. Ce frumos din partea lui! Ce om bun! Oare ce şi câtă p**ă ar trebui să înghiţim pentru oferta asta? Hmmm! Şi cum ar fi să fiu eu gagica lui? A dracu’ putoarea aia de Nuţi ...

marți, 6 ianuarie 2009

Guilty dirty pleasures

Vorbeam de curând cu dragul meu Mircea (sau după cum îl ştiu prietenii, director muzical la Guerrilla :p), despre micii ipocriţi care se dau mari amatori de muzici mari şi pufăie scărbiţi la ideea de manele, dar la un şpriţ, o nuntă, o cumetrie, le sare şoldul din încheietură pe câte o manea. După care ori nu recunosc, ori o dau pe aia cu "am băut prea mult şi mă prosteam". Yeah, right, şi strălucirea aia de bucurie şi ochii mijiţi de plăcere de unde erau?
De manele nu spun lucruri urâte. Nu e problema mea să judec. Dar nici nu mă mişcă ceva. Îmi place muzica lăutărească veche, la o cârciumă cu lăutari mă distrez de minune. Apropo, l-am auzit pe Adi Minune cântând melodii lăutăreşti şi recunosc că am fost impresionată. The little shit chiar cântă bine! Dar mă irită invazia de manelişti pe toate posturile de televiziune. Şi mă întristează peste măsură că nu există un minim de "altceva" ca să existe şi un termen de comparaţie.
Tot la Guerrilla era o chestie f amuzantă cu oameni mai mult sau mai puţin celebri care îşi recunoşteau "the guilty pleasures". Şi nu de puţine ori m-am amuzat copios de ce spuneau.
Azi în drum spre casă, cu frig, polei, gri şi trafic haotic, am explodat dintr-odată pe scaun şi am început să dansez ca o nebună. Şi m-am bucurat. Şi m-am hlizit. Şi am cântat. Era aşa distractiv! Până mi-am dat seama că era o melodie pe care, în mod normal, fosta rockeriţă supărată, mare adoratoare de britt şi alternative, super pătrunsa de Vivaldi, Strauss sau Verdi, n-ar recunoaşte prea uşor că o place atât de tare. Aşa că m-am decis. La început de an. Cu inima curată. Să recunosc. Da, mi se umple sufletul de bucurie când ascult Nino d'Angelo cu Jesce sole! Şi dacă tot sunt aşa pornită, mai declar public ceva. Ador să dansez pe ritmurile unei melodii cantata de 3 algerieni (foarte celebrii, de altfel). Dau din şolduri? Uneori. Mă bucură peste măsură. Şi până acum nu am dansat-o decât în intimitatea apartamentului meu. Dar la prima petrecere la care voi merge, o voi pune. Spre uimirea şi şocul tuturor.
Şi pentru că nu puteam să nu am o plăcere ascunsă şi în limba (teoretic) română, o demenţă care mă face să râd şi să ţopăi, v-o spun şi pe asta: Viorica Rudare cu vechiul Taraf din Clejani cu Dumba Dumba. Nu, nu e Viorica din Clejani, deşi aşa se ştie. Vă rog să ascultaţi cu atenţie versurile. Şi dacă nu vă aduc măcar un zâmbet în colţul gurii ... aruncaţi cu roşii după mine.
Şi acum vă provoc. Să vă deschideţi sufletele. Şi să recunoaşteţi. Vă tresare şoldul la o manea anume? Vă prostiţi şi încercaţi să le imitaţi pe Andre cu Lasă-mi, papa, la mare? Hai, vărsaţi-vă sufletul!
Şi dacă tot sunt la acest capitol plin de sinceritate. Recunosc. Ador să mă scobesc în nas. Să fac grijulie biluţe. E un gest de o intimitate cu mine însămi de nepreţuit. Şi îmi place să mi se topească ciocolata pe degete şi le ling după aia. Şi îmi sug de sub unghii. Şi da, îmi place să râgâi după o mâncare bună. Şi râd chicotit, mai ales după ceva cu usturoi sau ceapă. Vă pup!

luni, 5 ianuarie 2009

Cu Merry Christmas prin Viena

Pentru că azi m-am trezit brutal la 6 jumate, pentru că mi-am găsit maşina Frieda bocnă şi până s-a încălzit o idee mi-au îngheţat mucii lumânări, pentru că m-a luat şefa mea din plin cu treabă de la 8, pentru ca vine Boboteaza şi nu ştiu dacă am timp să-mi spăl toate hainele fără să mă bată Ăl Bătrân, sunt picată şi urâcioasă. Dar pentru că nu-mi place de mine aşa, câteva zile (săptămâni? luni?) voi trăi cu amintiri. Şi voi spune snob "când am fost eu la Viena...".
Nici nu plecasem bine din Viena astă vară, când deja decisesem: sărbătorile de iarnă tot aici. Dacă pentru vacanţa din iulie ne-am făcut planuri din mai şi am stat cu nodul în gat până cu 3 zile înainte de plecare (neştiind dacă mai plecăm sau nu, din cauze de taxă de poluare şi diverse pentru Frieda), pentru asta de iarnă am făcut planuri cu fix 4 luni înainte. Am rezervat camere, am făcut planuri de bătaie. Urma să plecăm 4, să se întoarcă 2, să vină încă 4. De Crăciun cu părinţii, de Revelion cu fratelo, Cati, Alina şi Pedro. Pe drum, prin octombrie, ultimii 4 nominalizaţi au renunţat. Am decis ca până la urmă să plecăm din 23 până în 31 decembrie, cu trenul, eu cu gagicul, mama Vulpe şi tata Urs. Totul a fost minunat până pe 14 decembrie, când feroviarii unguri au intrat în grevă. Şi când eram gata să ne luăm banii înapoi pe bilete, cu exact 5 ore înainte de plecare, greva a luat o pauză. Fugită de la servici, şoferul iadului până acasă, bagaje in 10 minute, luat gagic, lăsat Frieda la ai mei, gară, cuşetă. Go! Naşu ne-a zâmbit şi ne-a spus să avem grijă cu banii şi actele. Că la unguri sunt hoţi. "Hai, domle, e aproape 2009, suntem în UE. Se exagerează". Ne-am încuiat, totuşi, ne-am băgat portofelele în perne. Pe la 3 dimineaţa, în plină pustă ungurească, ne trezim cu uşa forţată şi cu zgomot de cheie care să deschidă de afară uşa. La aprinderea luminii şi perdeaua dată la o parte, ne-au făcut drăguţ cu mâna doi domni cu staturi de dulapuri. Şi dimineaţa ne-a confirmat naşul: au fost hoţi! Şi eu, care ma acrisem şi nu mai credeam în poveşti, zâne şi spiriduşi...
Viena ne-a primit după cum mă aşteptam. Cu braţele ei sobre deschise, cu metroul ei minunat, cu oamenii care îşi vedeau de ale lor. Mariahilf Hotel Pension s-a dovedit un cuibuşor tare drăguţ şi primitor, cu camere înalte şi ferestre mari, cu cea mai moale pilotă din lume şi cei mai zâmbitori recepţioneri. După cum îi spune şi numele, locaţia nu putea fi decât pe faimoasa Mariahilferstrasse, adică un fel de Mecca sau punct zero al shopping-ului vienez (în timp ce scriu, am un rânjet foarte satisfăcut pe figură, recunosc). Deşi nu vroiam (yeah, right!), am fost nevoită să mă bag la un shopping de urgenţă. În cele 10 minute de împachetat disperat, îmi uitasem 3 lucruri esenţiale: crema de faţă (extrem de necesară pentru ce a urmat), şosetele şi chiloţii.
După nici juma de oră în Viena, ne-am apucat de ceea ce, pe lângă gerul uscat, serios, pătrunzător şi de neclintit (deh, austriac care îşi face treaba eficient), avea să fie o constantă a celor 7 zile acolo: vinul fiert. Aveam scuza că era frig. Plus, că era tare bun. Şi mai venea şi în nişte căni superbe, de-ţi era mai mare dragul. Pe căni îţi luai banii înapoi, dacă vroiai. Şi dacă tot mi-a spus un amic, foarte superior si naţionalist, cum că e trădare de neam şi ţară să pleci de Crăciun de la tradiţionalele sarmale şi porcării, vă asigur că ne-am îngrăşat regulamentar şi cu wurştii absolut geniali, şi cu magnificul şniţel vienez (de viţel şi mare cât basca lui tataie, dar şi la fabuloasa sumă de 20 de euro bucata - e adevărat, într-o cârciumă de figuri şi de tradiţie, unde, slavă Domnului, a plătit tata Urs, că era ziua de Crăciun doar). Şi i-am regăsit cu veselie şi pe chinezii de astă-vară, doar că de data asta am ştiut ce vrem să comandăm. Şi pe turcaleţii cu mielul lor înmiresmat. De data asta am descoperit şi o cârciumă italienească foarte ok, cu preţuri normale, papa bun şi un chelner italian cu care ne-am regăsit rădăcinile, normal.
Luminile discrete şi de bun gust ne-au dat pe spate. Deci, se poate şi fără ţurţuti de prost gust.
În ziua de Crăciun am vizitat Stephans Dom, unde am fost la fel de copleşită. Iniţial m-am simţit puţin intrusă printre oamenii care cânta şi se rugau. Dar m-am gândit că Doamne Doamne ne ascultă rugile în orice limbă le-am spune.
De data asta am şi intrat la Karlskirche şi ne-am bucurat ochii de superba bijuterie. Pentru că exista un lift de sticlă şi apoi schele, i-am dat două palme fricii mele de înălţime şi am urcat până în vârful cupolei, la 72 de metri deasupra. Nu ştiu dacă de teamă, de încântare, de aer rarefiat sau de lumină, dar l-am simţit pe Dumnezeu mângâindu-mă pe creştet.
Într-una din zile ne-am decis să mergem până la Salzburg. Tot cu trenul. Superbele străduţe şi lumini au fost puţin umbrite de preţul piperat al biletelor (62 de euro de persoană dus-întors) şi de frigul şi mai profund ca la Viena. Dar a fost frumos şi nu ne-a părut rău.
De data asta am vizitat pe îndelete şi Belvedere. Şi ne-am clătit ochii cu tablouri frumoase şi interioare monumentale. Din păcate, nu am avut voie să facem poze. Dar mi-au rămas pe retină câteva din tablourile lui Klimt şi mai ales, Sărutul, pe care doream să-l văd de ani de zile. Dacă ar fi fost şi Copacul vieţii acolo, aş fi fost şi mai fericită.
Şi, bineînţeles, am făcut cumpărături. Multe şi frumoase. Mama Vulpe era în elementul ei. Bietul tata Urs era disperat. La un moment dat, a refuzat să mai vină cu noi, pe post de cuier pentru hainele şi genţile noastre. Dar ne-am descurcat oricum. And it was good, baby!
Pentru că la ei e obicei ca în noaptea de anul nou să dai porcuşori ca să ai noroc, peste tot era plin de animăluţe. De lemn, de plastic, de sticlă, coloraţi, mici, mari. Dar cum eu sunt de părere că norocul nu se cumpără, am rezistat eroic şi nu am dat nici un ban. Dar, uite cum se face, că ne plimbam agale, Răzvan dă cu piciorul în ceva care se rostogoleşte, iar eu, instinctiv, mă aplec şi culeg de pe jos. Şi ce să vezi? Un porcuşor mic de lemn, cu zâmbet pictat. Dacă n-ar fi strâns rahatul după câinii lor, mi-ar fi plăcut să calc şi într-unu din ăla, să fie cu supradoză.
S-a terminat prea repede. Pe 30 seara eram iar în tren, cu şi mai mare stres din cauze de hoţi în Ungaria. Mai tăcuţi. Cam apăsaţi. Gagicul cu 10 eurocenţi în buzunar. Eu cu 1 eurocent. Plus 1 ban găsit în tren. Şi un milion de poveşti şi amintiri, şi regrete "la noi de ce nu se poate?"
Am ajuns pe 31 pe la ora 3 după-amiază. Obosiţi, zgribuliţi, murdari şi sictiriţi. Dar fără incidente. Vorba naşului: "n-or fi şi azi hoţi, or sărbători şi ei revelionul".
După reîntregirea familiei şi trei sarmale, ne-am spălat, ne-am primenit, ne-am îmbrăcat frumos (sau cel puţin colorat) şi ne-am înfiinţat la Alina şi Pedro. În 10 minute eu deja cântam şi râdeam foarte tare (tot acasă e frumos să te îmbeţi, nu?). La 12 ne-am pupat cu drag şi spor, am băgat şampanie şi tort. Am aprins artificii şi ne-am hlizit la lumini pe cer. S-a mai terminat un an. Ba nu, a început unul nou! Hai să trăim cum ne place şi cu cine dorim!

Photo gallery Viena