"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn
vineri, 27 februarie 2009
Tu eşti primăvara mea!
Şi dacă nu mă credeţi pe cuvânt că am înviat şi sunt bine, uite, vă fac o dedicaţie pentru weekend. Să fie primăvară!!!!!
Cadouri de primăvară
Pentru că azi a ieşit soarele, mai e şi vineri, pentru că eu ştiu sigur că vine primăvara şi pentru că oamenilor dragi îmi place să le fac cadouri speciale, vă invit şi pe voi, dacă aveţi o mamă, o nevastă, o gagică, ba poate chiar şi o soacră pe care o iubiţi (m-aş mira, dar mai ştii?), să vă inspiraţi din câteva din frumoasele lucruşoare ce ies din mâinile Caterinei (sora mea prin alianţă).
Oglinzile sunt 50-70 de lei, cutiile 70-80 de lei, modelul şi culoarea la alegere. Pentru mult mai multe modele şi inspiraţii, puteţi să vă uitaţi chiar la ea pe blog. Şi de vă place ceva în mod deosebit, nu vă sfiiţi, daţi un semn, pe mail, aici pe blog, spune-ţi ce şi cum vă place şi în câteva zile aveţi un cadou frumos pentru cineva special. Cred că n-ar fi greu de trimis şi prin poştă, de doreşte cineva :) Eu vă mulţumesc oricum şi să primăvărăm cu bine!
Oglinzile sunt 50-70 de lei, cutiile 70-80 de lei, modelul şi culoarea la alegere. Pentru mult mai multe modele şi inspiraţii, puteţi să vă uitaţi chiar la ea pe blog. Şi de vă place ceva în mod deosebit, nu vă sfiiţi, daţi un semn, pe mail, aici pe blog, spune-ţi ce şi cum vă place şi în câteva zile aveţi un cadou frumos pentru cineva special. Cred că n-ar fi greu de trimis şi prin poştă, de doreşte cineva :) Eu vă mulţumesc oricum şi să primăvărăm cu bine!
joi, 26 februarie 2009
Azi am urlat de neputinţă
Dacă v-ar întreba cineva, aiurea, "cum scrie Lia?", cel mai probabil aţi spune "cu umor", nu? Mai bun, mai subtil, mai slăbuţ, mai mârlănesc. Dar cu ceva umor. Zilele trecute Antoaneta mi-a făcut cinstea de a mă pune într-un fel de listă de bloguri de "oameni revoltaţi, care fac haz de necaz" şi i-am spus ieri, cu toată sinceritatea, că eu "mă folosesc de umor, pentru că eu cred că după moartea speranţei, măcar umorul să mai rămână. Eu am, totuşi, şi speranţă şi optimism. VREAU să cred în lucrurile bune de aici, care se întâmplă, în ciuda faptului că audienţă fac tragediile şi prostul-gust". Azi îmi retrag ce-am spus. Pentru că azi mi s-a întâmplat o mică tragedie. Cel mai probabil, e ceva de moment, dar azi şi acum o simt din plin. Mi-a murit umorul.
Tocmai azi, când am primit lecţii despre sacralitatea României, a limbii române, despre valori, frumos şi sublim, despre neam şi frumuseţea noastră interioară...
O zi ca oricare alta. Frig, trafic, ceva nervi, birou prăfuit, mici istericale inerente, râs strident. Am ieşit să-mi iau ceva de mâncare. În magazin, o fetiţă drăgălaşă, maxim 3 ani, punea mâna pe diverse. Fără să dărâme nimic. Până a smucit-o mă-sa de am crezut că-i rupe mâna. O femeie i-a atras atenţia, că e mică, nu ştie. "Mă înveţi tu, cucoană, cum să-mi cresc copilul? Ştiu eu mai bine". Tot ce am văzut în ochii fetiţei a fost frica.
Am traversat pe cea mai mare trecere de pietoni din Bucureşti, aia de la Victoriei. Eram 4 oameni. Maşinile de pe primele 2 benzi au oprit. De pe a treia era să o zboare pe una din fete o maşină mare, de teren. Pentru o fracţiune de secundă, m-am gândit că nu o fi văzut omul, nu o fi putut frâna. Până a zburat pe lângă noi şi a doua maşină. Şi a treia. Tot ce am văzut pe chipul fetei şi al celorlalţi a fost groaza.
Am ajuns într-o zonă centrală, pe la Titulescu, unde nu mai există chioşcuri. Vroiam să-mi iau ţigări. M-am dus la Mega Image, magazin mare, luminat, cu oameni în costume şi blănuri la cozi. 6 case. Ca să ajungi la o coadă, trebuie ocolit tot magazinul. Aveam două sacoşe mari în mâini. Senină şi imbecilă, m-am dus la prima casă, i-am zâmbit domnului de la coadă: Vă rog frumos, îmi permiteţi să iau şi eu un pachet de ţigări, să nu mai ocolesc tot magazinul? "Mă grăbesc". La a doua casă, acelaşi zâmbet, aceiaşi rugăminte. "Îmi pare rău, mă grăbesc". La a treia casă, cucoana nici nu m-a lăsat să-mi termin fraza: "Şi eu mă grăbesc!" Povestea Confruntădurerea aici despre mugetul unui neamţ, la metrou. Şi cum nimeni nu a schiţat un gest. Am comentat cu toţii, ce-am fi făcut, cât am fi aplaudat asemenea gest. Între casa 3 şi 4 am lăsat sacoşele jos. Şi am urlat: CE FEL DE OAMENI SUNTEŢI? O secundă de tăcere, câteva priviri nedumerite. Şi un băiat de la casa 5, cu un telefon la ureche, care mi-a făcut semn din cap să mă duc acolo. Dacă aş mai fi avut vreun dram de raţiune, nu aş fi făcut-o. Dar m-am dus. Am spus ce vreau, am dat banii, mi s-a dat pachetul şi restul. Tot ce mai puteam face era să număr în cap. 15 secunde. Atât a durat totul. N-am mai auzit nimic. S-a lăsat o linişte cumplită. În ciuda maşinilor, a claxoanelor, a câinilor, a oamenilor. N-am mai văzut nimic. În ciuda noroaielor, a gropilor, a îmbulzelii. Am mers mult până la maşina mea. Urlând în mine în continuu. Până am răguşit şi a rămas doar un scâncet. Cu capul pe volan, am plâns cele mai amare lacrimi. M-am uitat în oglindă şi tot ce am putut să văd a fost un om bătrân, gol şi neputincios. Nici măcar de mine, cu rimel şi muci şi lacrimi pe toată faţa nu am mai putut râde. Nici măcar mie nu am mai fost capabilă să-mi spun o glumă proastă şi o vorbă bună. Nici măcar n-am mai putut înjura. Pentru că nu ştiam pe cine.
În seara asta nu am putut să o sun pe mama, ca în fiecare seară. Pentru că am simţit că nu pot să-i spun, nici măcar mimat, că sunt bine. Şi nu aş fi ştiut să-i spun de ce sunt în genunchi, neputincioasă. Aş fi vrut să-mi spună ea că va fi bine, să vorbesc cu Iulia despre haine şi pantofi, aş fi vrut să ascult muzică de la Anto şi de la Oana, aş fi vrut să mă strângă Viorica în braţe, să râd cu Varanus şi Marele Han şi Rhodi şi Dush spunând bancuri, aş fi vrut să fac amor cu gagicul meu. Dar ştiu că mamei i-aş fi spus că m-am săturat de atâta bine, că gura mi-ar fi fost mută şi urechile surde, că braţele mi-ar fi stat inerte pe lângă corp, că nu aş fi înţeles poanta, că aş fi fost frigidă.
Azi îmi este total scârbă că sunt bucureşteancă şi româncă. Pentru că azi nu am mai putut. Şi azi mi-a murit umorul. Şi am urlat neputincioasă. Râdeţi voi de mine şi de dramoleta mea. Că promit că de mâine o să râd şi eu cu voi.
Tocmai azi, când am primit lecţii despre sacralitatea României, a limbii române, despre valori, frumos şi sublim, despre neam şi frumuseţea noastră interioară...
O zi ca oricare alta. Frig, trafic, ceva nervi, birou prăfuit, mici istericale inerente, râs strident. Am ieşit să-mi iau ceva de mâncare. În magazin, o fetiţă drăgălaşă, maxim 3 ani, punea mâna pe diverse. Fără să dărâme nimic. Până a smucit-o mă-sa de am crezut că-i rupe mâna. O femeie i-a atras atenţia, că e mică, nu ştie. "Mă înveţi tu, cucoană, cum să-mi cresc copilul? Ştiu eu mai bine". Tot ce am văzut în ochii fetiţei a fost frica.
Am traversat pe cea mai mare trecere de pietoni din Bucureşti, aia de la Victoriei. Eram 4 oameni. Maşinile de pe primele 2 benzi au oprit. De pe a treia era să o zboare pe una din fete o maşină mare, de teren. Pentru o fracţiune de secundă, m-am gândit că nu o fi văzut omul, nu o fi putut frâna. Până a zburat pe lângă noi şi a doua maşină. Şi a treia. Tot ce am văzut pe chipul fetei şi al celorlalţi a fost groaza.
Am ajuns într-o zonă centrală, pe la Titulescu, unde nu mai există chioşcuri. Vroiam să-mi iau ţigări. M-am dus la Mega Image, magazin mare, luminat, cu oameni în costume şi blănuri la cozi. 6 case. Ca să ajungi la o coadă, trebuie ocolit tot magazinul. Aveam două sacoşe mari în mâini. Senină şi imbecilă, m-am dus la prima casă, i-am zâmbit domnului de la coadă: Vă rog frumos, îmi permiteţi să iau şi eu un pachet de ţigări, să nu mai ocolesc tot magazinul? "Mă grăbesc". La a doua casă, acelaşi zâmbet, aceiaşi rugăminte. "Îmi pare rău, mă grăbesc". La a treia casă, cucoana nici nu m-a lăsat să-mi termin fraza: "Şi eu mă grăbesc!" Povestea Confruntădurerea aici despre mugetul unui neamţ, la metrou. Şi cum nimeni nu a schiţat un gest. Am comentat cu toţii, ce-am fi făcut, cât am fi aplaudat asemenea gest. Între casa 3 şi 4 am lăsat sacoşele jos. Şi am urlat: CE FEL DE OAMENI SUNTEŢI? O secundă de tăcere, câteva priviri nedumerite. Şi un băiat de la casa 5, cu un telefon la ureche, care mi-a făcut semn din cap să mă duc acolo. Dacă aş mai fi avut vreun dram de raţiune, nu aş fi făcut-o. Dar m-am dus. Am spus ce vreau, am dat banii, mi s-a dat pachetul şi restul. Tot ce mai puteam face era să număr în cap. 15 secunde. Atât a durat totul. N-am mai auzit nimic. S-a lăsat o linişte cumplită. În ciuda maşinilor, a claxoanelor, a câinilor, a oamenilor. N-am mai văzut nimic. În ciuda noroaielor, a gropilor, a îmbulzelii. Am mers mult până la maşina mea. Urlând în mine în continuu. Până am răguşit şi a rămas doar un scâncet. Cu capul pe volan, am plâns cele mai amare lacrimi. M-am uitat în oglindă şi tot ce am putut să văd a fost un om bătrân, gol şi neputincios. Nici măcar de mine, cu rimel şi muci şi lacrimi pe toată faţa nu am mai putut râde. Nici măcar mie nu am mai fost capabilă să-mi spun o glumă proastă şi o vorbă bună. Nici măcar n-am mai putut înjura. Pentru că nu ştiam pe cine.
În seara asta nu am putut să o sun pe mama, ca în fiecare seară. Pentru că am simţit că nu pot să-i spun, nici măcar mimat, că sunt bine. Şi nu aş fi ştiut să-i spun de ce sunt în genunchi, neputincioasă. Aş fi vrut să-mi spună ea că va fi bine, să vorbesc cu Iulia despre haine şi pantofi, aş fi vrut să ascult muzică de la Anto şi de la Oana, aş fi vrut să mă strângă Viorica în braţe, să râd cu Varanus şi Marele Han şi Rhodi şi Dush spunând bancuri, aş fi vrut să fac amor cu gagicul meu. Dar ştiu că mamei i-aş fi spus că m-am săturat de atâta bine, că gura mi-ar fi fost mută şi urechile surde, că braţele mi-ar fi stat inerte pe lângă corp, că nu aş fi înţeles poanta, că aş fi fost frigidă.
Azi îmi este total scârbă că sunt bucureşteancă şi româncă. Pentru că azi nu am mai putut. Şi azi mi-a murit umorul. Şi am urlat neputincioasă. Râdeţi voi de mine şi de dramoleta mea. Că promit că de mâine o să râd şi eu cu voi.
miercuri, 25 februarie 2009
Analiză blondă de întâmplări recente V
Dragă jurnalule, iar sunt eu. Blonda ta preferată, amanta lui Ţiţi. Care Ţiţi e secretar de stat şi mare om important. Ţi-am mai scris aici, aici şi aici. A, da, şi aici.
De câteva săptămâni sunt foarte supărată că nu mai pot merge la shopping în Italia. Pe de-o parte, de teamă să nu mă bată italienii pe stradă dacă mă aud vorbind la telefon cu Ţiţi, pe de alta, de frică să nu mă prindă românii să mă violeze până să apuc eu să le spun de mama lor şi de morţi şi de altele. Sunt fascinată de reacţiile ăstora de aici. Cică presa italiană ar fi de vină, că arată numai cazurile nasoale. Spre deosebire de media românească ce prezintă numai cazuri de olimpici la matematică, virtuoşi la vioară şi pian sau înalte figuri culturale. Aş face o glumă proastă şi aş spune că la Roma, cu 24% violatori români, stau chiar bine, la noi procentul cred că e aproape de 100%, aşa că ... Dar nu o să fac gluma asta. Sunt foarte foarte de acord cu castrarea violatorilor. Între două pietre, dacă e posibil.
Când să facă mare rating Realitatea cu transmisia specială de la faţa locului, unde cei maxim 100 de italieni xenofobi şi de dreapta (parcă e Noua Dreaptă varianta cizmă, ameninţă cu forţele iadului, după care se adună câţiva prăpădiţi cu chiloţi pe faţă, să nu-i recunoască mama la tv şi să nu-i mai lase afară) s-au adunat să protesteze „în masă” împotriva românilor, şoc şi groază şi breaking news! Noroc că sâmbătă a venit manichiurista acasă şi nu m-am mai dus la Plaza, că cine ştie ce goriloi îmi punea puşcociul la ceafă şi îmi făcea o percheziţie corporală de nu mă mai primea Ţiţi acasă! Mare scandal şi bătaie, sânge de voinic pe toţi pereţii. Iniţial nu am înţeles cum e cu domnul ăla, ori e infractor, ori e sportiv, ori e poliţist! Da’ mi-a explicat Ţiţi că e cumul de funcţii, cam cum sunt eu şi fostă studentă la Drept, şi fost-manechin şi actuală amantă de băiat bazat. Sunt foarte agitată de sâmbătă încoace, de când s-a descoperit că şi în România e violenţă. Plus clanuri mafioate. Că, la vremea lor, Nuţu Cămătaru, Fane Spoitoru, Gigi Boeru sau Caiac erau nişte prinţi care îi învăţau pe alţii cum e cu dansul şi bunele maniere.
Vai, l-am auzit pe domnul Predoiu cum vrea el să facă un serviciu secret şi la Justiţie. Adevărul e că numai nişte James Bonzi mai lipseau să pape bani mulţi degeaba pe acolo. Eu aş sugera să se facă un SRI din ăsta şi la Agricultură, Sport, Educaţie şi IMM-uri, că ce, ei sunt mai mici şi cu bube-n cap sau cum? Udrea ştim că are deja, dar la cât e de capabilă, ar merita două SRI-uri. Apropo, de Nuţi. Nu ştiam că le are şi cu alcoolul şi cu transformările mesianice! Probabil s-a molipsit de la Zmeus. Draga de ea vrea să includă în programul cunoscut sub numele „Drumul Vinului” trei localităţi din Buzău, judeţul său natal. Singura problemă ar fi că în localităţile respective se face preponderent ţuică. Dar, ţinând cont că ţuica se face cam din orice, inclusiv din boasca rămasă de la vin, eu cred că cei care se râd de ea sunt plini de răutăcisme. Oricum, cârnaţii de Pleşcoi merg de minune şi cu ţuica şi cu vinul. Deşi mai e şi vorba aia, nu e ţuica cum e vinu şi nici labă ca vaginu. Hâc!
Nu ştiu ce coace Băselus în ultima vreme, de tot are treabă cu ungurii. Pe principiul good cop, bad cop, ba le dă cu autonomia peste ochi, ba se duce să bage ceardaşuri şi porcării la Pomana porcului de Balvanyos. Eu cred că se plictiseşte îngrozitor de când i-a ieşit distracţia cu PSD+PDL=iubire şi acum face pe păpuşarul nebun încercând să combine UDMR-ul cu PRM-ul, ca alternativă viabilă la guvernul viabil actual. Singura lui problemă cred că ar fi faptul că ungurii au memoria mai lungă şi sunt mai ranchiunoşi ca românii şi din cauză că le-a dat cu flit astă toamnă, s-ar putea să primească şi el 7% NEM la alegeri.
Măi, jurnalule, măi, ce familişti sunt politicienii noştri, ai văzut? Mai întâi a fost Berceanu, care a aruncat-o pe aia cu menage a trois-ul între PSD, PD-L şi PNL (deşi după mutra lui de pişicher cred că el e mai mult adeptul sexului în 3, nu a menajului în 3). Păi, cam vorbeşte gura fără tine, măi, bărbiţă de a doua zi. Că poate ai uitat că din motive de baroni şi interese, e cam vorba de penis captivus în propoziţie. După el, s-au trezit alţi doi virili, Bogdan Olteanu şi Cezar Preda să se jure şi înjure în neveste. Din cauze de întârzierea missei Anastase! Sper că nu e vorba de o întârziere pe termen lung de care se simte cu musca pe căciulă vreunul din juni. Am vrut să fac puţin mişto cu Ţiţi, dar prostul s-a zburlit tot cum că n-aş fi eu chiar cea mai potrivită catetă să vorbesc de triunghiuri. Pentru asta, i-am dat un vot de blam şi a dormit pe canapea vreo câteva zile până şi-a dat seama că eu sunt de fapt ipotenuza din ecuaţie.
Dar de departe cel mai activ în ultima vreme e domnul prim ministru. Cum a dat el afară, fără mamă, fără tată, băutori de cafea şi femei gravide, ca să facă economie! Şi cum şi-a adus repede aminte de familie, prieteni şi obligaţii angajându-şi în loc cunoştinţele. Păi, tu ştii câtă bătaie de cap implică toate rocadele astea? Dar cel mai drăguţ şi mai amuzant rămâne secretarul lui personal. Eu când l-am văzut prima dată, am crezut că e un copil din ăla geniu, de a terminat şi 3 facultăţi până la 14 ani. Şi când colo, ăla micu e de fapt Peter Pan, pe care prim-ştrumful ţării îl ţine aproape, pe de-o parte pentru că da, există unu mai mic decât el, pe de altă parte, pentru că îi aduce aminte de copilărie. În plus, are acces şi la praf de zâne care, în caz de nevoie, te ajut să zbori, şi ştie şi cum e cu lupta împotriva piraţilor.
E, şi cam atât pentru azi, jurnalule. Mă duc la spa, că nu se mai poate. Te pup cu drag, Eu.
De câteva săptămâni sunt foarte supărată că nu mai pot merge la shopping în Italia. Pe de-o parte, de teamă să nu mă bată italienii pe stradă dacă mă aud vorbind la telefon cu Ţiţi, pe de alta, de frică să nu mă prindă românii să mă violeze până să apuc eu să le spun de mama lor şi de morţi şi de altele. Sunt fascinată de reacţiile ăstora de aici. Cică presa italiană ar fi de vină, că arată numai cazurile nasoale. Spre deosebire de media românească ce prezintă numai cazuri de olimpici la matematică, virtuoşi la vioară şi pian sau înalte figuri culturale. Aş face o glumă proastă şi aş spune că la Roma, cu 24% violatori români, stau chiar bine, la noi procentul cred că e aproape de 100%, aşa că ... Dar nu o să fac gluma asta. Sunt foarte foarte de acord cu castrarea violatorilor. Între două pietre, dacă e posibil.
Când să facă mare rating Realitatea cu transmisia specială de la faţa locului, unde cei maxim 100 de italieni xenofobi şi de dreapta (parcă e Noua Dreaptă varianta cizmă, ameninţă cu forţele iadului, după care se adună câţiva prăpădiţi cu chiloţi pe faţă, să nu-i recunoască mama la tv şi să nu-i mai lase afară) s-au adunat să protesteze „în masă” împotriva românilor, şoc şi groază şi breaking news! Noroc că sâmbătă a venit manichiurista acasă şi nu m-am mai dus la Plaza, că cine ştie ce goriloi îmi punea puşcociul la ceafă şi îmi făcea o percheziţie corporală de nu mă mai primea Ţiţi acasă! Mare scandal şi bătaie, sânge de voinic pe toţi pereţii. Iniţial nu am înţeles cum e cu domnul ăla, ori e infractor, ori e sportiv, ori e poliţist! Da’ mi-a explicat Ţiţi că e cumul de funcţii, cam cum sunt eu şi fostă studentă la Drept, şi fost-manechin şi actuală amantă de băiat bazat. Sunt foarte agitată de sâmbătă încoace, de când s-a descoperit că şi în România e violenţă. Plus clanuri mafioate. Că, la vremea lor, Nuţu Cămătaru, Fane Spoitoru, Gigi Boeru sau Caiac erau nişte prinţi care îi învăţau pe alţii cum e cu dansul şi bunele maniere.
Vai, l-am auzit pe domnul Predoiu cum vrea el să facă un serviciu secret şi la Justiţie. Adevărul e că numai nişte James Bonzi mai lipseau să pape bani mulţi degeaba pe acolo. Eu aş sugera să se facă un SRI din ăsta şi la Agricultură, Sport, Educaţie şi IMM-uri, că ce, ei sunt mai mici şi cu bube-n cap sau cum? Udrea ştim că are deja, dar la cât e de capabilă, ar merita două SRI-uri. Apropo, de Nuţi. Nu ştiam că le are şi cu alcoolul şi cu transformările mesianice! Probabil s-a molipsit de la Zmeus. Draga de ea vrea să includă în programul cunoscut sub numele „Drumul Vinului” trei localităţi din Buzău, judeţul său natal. Singura problemă ar fi că în localităţile respective se face preponderent ţuică. Dar, ţinând cont că ţuica se face cam din orice, inclusiv din boasca rămasă de la vin, eu cred că cei care se râd de ea sunt plini de răutăcisme. Oricum, cârnaţii de Pleşcoi merg de minune şi cu ţuica şi cu vinul. Deşi mai e şi vorba aia, nu e ţuica cum e vinu şi nici labă ca vaginu. Hâc!
Nu ştiu ce coace Băselus în ultima vreme, de tot are treabă cu ungurii. Pe principiul good cop, bad cop, ba le dă cu autonomia peste ochi, ba se duce să bage ceardaşuri şi porcării la Pomana porcului de Balvanyos. Eu cred că se plictiseşte îngrozitor de când i-a ieşit distracţia cu PSD+PDL=iubire şi acum face pe păpuşarul nebun încercând să combine UDMR-ul cu PRM-ul, ca alternativă viabilă la guvernul viabil actual. Singura lui problemă cred că ar fi faptul că ungurii au memoria mai lungă şi sunt mai ranchiunoşi ca românii şi din cauză că le-a dat cu flit astă toamnă, s-ar putea să primească şi el 7% NEM la alegeri.
Măi, jurnalule, măi, ce familişti sunt politicienii noştri, ai văzut? Mai întâi a fost Berceanu, care a aruncat-o pe aia cu menage a trois-ul între PSD, PD-L şi PNL (deşi după mutra lui de pişicher cred că el e mai mult adeptul sexului în 3, nu a menajului în 3). Păi, cam vorbeşte gura fără tine, măi, bărbiţă de a doua zi. Că poate ai uitat că din motive de baroni şi interese, e cam vorba de penis captivus în propoziţie. După el, s-au trezit alţi doi virili, Bogdan Olteanu şi Cezar Preda să se jure şi înjure în neveste. Din cauze de întârzierea missei Anastase! Sper că nu e vorba de o întârziere pe termen lung de care se simte cu musca pe căciulă vreunul din juni. Am vrut să fac puţin mişto cu Ţiţi, dar prostul s-a zburlit tot cum că n-aş fi eu chiar cea mai potrivită catetă să vorbesc de triunghiuri. Pentru asta, i-am dat un vot de blam şi a dormit pe canapea vreo câteva zile până şi-a dat seama că eu sunt de fapt ipotenuza din ecuaţie.
Dar de departe cel mai activ în ultima vreme e domnul prim ministru. Cum a dat el afară, fără mamă, fără tată, băutori de cafea şi femei gravide, ca să facă economie! Şi cum şi-a adus repede aminte de familie, prieteni şi obligaţii angajându-şi în loc cunoştinţele. Păi, tu ştii câtă bătaie de cap implică toate rocadele astea? Dar cel mai drăguţ şi mai amuzant rămâne secretarul lui personal. Eu când l-am văzut prima dată, am crezut că e un copil din ăla geniu, de a terminat şi 3 facultăţi până la 14 ani. Şi când colo, ăla micu e de fapt Peter Pan, pe care prim-ştrumful ţării îl ţine aproape, pe de-o parte pentru că da, există unu mai mic decât el, pe de altă parte, pentru că îi aduce aminte de copilărie. În plus, are acces şi la praf de zâne care, în caz de nevoie, te ajut să zbori, şi ştie şi cum e cu lupta împotriva piraţilor.
E, şi cam atât pentru azi, jurnalule. Mă duc la spa, că nu se mai poate. Te pup cu drag, Eu.
marți, 24 februarie 2009
Mare problemă mare :D
Vă rog, ajutaţi o biată iubitoare de maşinuţa ei să găsească abţipilde cu floricele colorate pentru înfrumuseţarea fundului de Frieda! În curând o duc la scrubbing, pardon, la polish şi dupe vreau să o fac şi mai frumoasă prin aplicarea de floricele. Unde găsesc asemenea piese foarte utile unei maşini de gagică??? Please, help! Vă mulţumesc anticipat!
luni, 23 februarie 2009
Vulpea party animal
Pentru că Vulpea e în esenţă un animal foarte prietenos şi sociabil, plus mare dansatoare şi petrecăreaţă, am decis ca, în ciuda gradelor cu minus şi a vremii urâcioase, să ies din hibernare ceva mai devreme. Că destul am moţăit pe divan.
Am spart gheaţa acum vreo 3 săptămâni la un party mai altfel. Intrarea se făcea pe bază de invitaţie venită pe mail. Şi pentru că gagicul a primit o astfel de invitaţie, am fost legali. Petrecerea s-a ţinut într-un fel de depozit (se vedeau încă vreo 6-7 saci de rigips şi câţiva baloţi de vată de sticlă), iar intrarea ţi se permitea doar dacă aduceai o jucărie. Care jucării adunate se duceau a doua zi unor copii orfani. Atmosferă afumată, muzică de dj, dar cele mai tari au fost nişte jocuri de lumini foarte simpatice, pe tavanul încăperii. Plus nişte proiecţii geniale, cu bucăţi din filme de acţiune chinezeşti şi nu numai (scena în care Jean Claude van Damme, în colanţi albaştri, face şpagatul în faţa unor domniţe extaziate a făcut toţi banii). Una peste alta, ne-am simţit foarte bine, iar eu am fost extaziată de ideea că nişte puştani cu freze tăiate cu ciobul se pot gândi să facă lucruri frumoase pentru copii.
Din acelaşi registru, am fost pe 14 februarie la Anti-Valentine Party, la skate-shop-ul Base, transformat pentru o noapte în club foarte cool, cu două scene, doi dj şi băutură foarte ieftină. Ca şi la prima petrecere, oamenii prezenţi (foarte tineri şi haioşi) mi-au umplut sufletul de speranţă că viitorul nu arată chiar aşa de rău. N-am văzut niciun scandal, lumea se distra cu zâmbete pe buze, când treceau pe lângă tine în îmbulzeală spuneau "pardon" şi cel mai tare, deşi scrumierele erau rare, nu am numărat mai mult de 3-4 mucuri pe jos. Jos pălăria!
În mijloc de săptămână, joi 12 (bine că nu era vineri 13), am serbat-o pe cea mai drăguţă colegă de birou, Claudia, în cadrul unui bal mascat. Unde Vulpea s-a deghizat în pisică neagră. Ptiu, ptiu! Muzică, antren şi bună-dispoziţie. Din păcate, nu am stat până la final, când se anunţau câştigătorii concursului de costume, că în ziua aia fusesem şi Vulpea donatoare şi încă eram sensibilă, dar sunt convinsă că am fost cea mai neagră de acolo.
Între petreceri, am socializat din greu. E adevărat că mi-am neglijat puţin mai vechii prieteni, dar mă bucur că am reuşit să mă văd la faţă cu câţiva din mai noii prieteni făcuţi pe blog. După ce prin vară am cunoscut-o pe Maria, care mi-a intrat la suflet instantaneu, apoi pe Cireaşa, care e şi mai drăguţă în realitate decât e în scris (nu credeam că e posibil) şi pe Oana, care încă nu are blog, dar e comentator de seamă (şi cu care am găsit nişte coincidenţe senzaţionale, de la mama mea a lucrat acum ani de zile cu domnul doctor stomatolog tatăl ei, la reţinut figura ei plus cele două zgaibe de copile superbe pe care le are, de acum vreo juma de an, pe scaun la coafor), acum a venit rândul domnilor. Mai întâi am băut o cafea cu poveşti şi tâlc cu Varanus, un om absolut genial şi spumos. Iar zilele trecute, o altă cafea alături de Marele Han, o figură care inspiră dacă nu teamă, cel puţin respect, mare om, mare caracter şi un umor pe măsură. În curând sper să mai întâlnesc şi alţi doritori (Lavinia, eşti în cărţi :D) de socializare cu Vulpea :)
Tot săptămânile astea am fost şi la două botezuri. Două Mării drăguţe şi cuminţi, să trăiască şi să fie fericite! La primul m-a încântat peste măsură tinereţea şi vivacitatea bunicii care a dansat fără pauză, la al doilea ne-am reîntâlnit prieteni vechi de ani şi ani de zile şi tare a fost bine! Mă bucur nespus că prietenii mei fac bebei frumoşi şi sănătoşi şi poate mă apucă şi pe mine inspiraţia (nu săriţi, nu daţi cu capul, vă anunţ eu când e cazul :p).
Nu puteam încheia povestea mea despre petrecut şi socializat, fără a spune că ieri l-am sărbătorit pe cel mai drag băiat tatuat din viaţa mea, omul cu care împart bucurii şi nu numai, omul care mă face fericită, gagicul meu şi cel mai bun prieten. La mulţi ani, dragule! Şi pentru multe drumuri ce sper că vor urma, na şi o dedicaţie :)
Am spart gheaţa acum vreo 3 săptămâni la un party mai altfel. Intrarea se făcea pe bază de invitaţie venită pe mail. Şi pentru că gagicul a primit o astfel de invitaţie, am fost legali. Petrecerea s-a ţinut într-un fel de depozit (se vedeau încă vreo 6-7 saci de rigips şi câţiva baloţi de vată de sticlă), iar intrarea ţi se permitea doar dacă aduceai o jucărie. Care jucării adunate se duceau a doua zi unor copii orfani. Atmosferă afumată, muzică de dj, dar cele mai tari au fost nişte jocuri de lumini foarte simpatice, pe tavanul încăperii. Plus nişte proiecţii geniale, cu bucăţi din filme de acţiune chinezeşti şi nu numai (scena în care Jean Claude van Damme, în colanţi albaştri, face şpagatul în faţa unor domniţe extaziate a făcut toţi banii). Una peste alta, ne-am simţit foarte bine, iar eu am fost extaziată de ideea că nişte puştani cu freze tăiate cu ciobul se pot gândi să facă lucruri frumoase pentru copii.
Din acelaşi registru, am fost pe 14 februarie la Anti-Valentine Party, la skate-shop-ul Base, transformat pentru o noapte în club foarte cool, cu două scene, doi dj şi băutură foarte ieftină. Ca şi la prima petrecere, oamenii prezenţi (foarte tineri şi haioşi) mi-au umplut sufletul de speranţă că viitorul nu arată chiar aşa de rău. N-am văzut niciun scandal, lumea se distra cu zâmbete pe buze, când treceau pe lângă tine în îmbulzeală spuneau "pardon" şi cel mai tare, deşi scrumierele erau rare, nu am numărat mai mult de 3-4 mucuri pe jos. Jos pălăria!
În mijloc de săptămână, joi 12 (bine că nu era vineri 13), am serbat-o pe cea mai drăguţă colegă de birou, Claudia, în cadrul unui bal mascat. Unde Vulpea s-a deghizat în pisică neagră. Ptiu, ptiu! Muzică, antren şi bună-dispoziţie. Din păcate, nu am stat până la final, când se anunţau câştigătorii concursului de costume, că în ziua aia fusesem şi Vulpea donatoare şi încă eram sensibilă, dar sunt convinsă că am fost cea mai neagră de acolo.
Între petreceri, am socializat din greu. E adevărat că mi-am neglijat puţin mai vechii prieteni, dar mă bucur că am reuşit să mă văd la faţă cu câţiva din mai noii prieteni făcuţi pe blog. După ce prin vară am cunoscut-o pe Maria, care mi-a intrat la suflet instantaneu, apoi pe Cireaşa, care e şi mai drăguţă în realitate decât e în scris (nu credeam că e posibil) şi pe Oana, care încă nu are blog, dar e comentator de seamă (şi cu care am găsit nişte coincidenţe senzaţionale, de la mama mea a lucrat acum ani de zile cu domnul doctor stomatolog tatăl ei, la reţinut figura ei plus cele două zgaibe de copile superbe pe care le are, de acum vreo juma de an, pe scaun la coafor), acum a venit rândul domnilor. Mai întâi am băut o cafea cu poveşti şi tâlc cu Varanus, un om absolut genial şi spumos. Iar zilele trecute, o altă cafea alături de Marele Han, o figură care inspiră dacă nu teamă, cel puţin respect, mare om, mare caracter şi un umor pe măsură. În curând sper să mai întâlnesc şi alţi doritori (Lavinia, eşti în cărţi :D) de socializare cu Vulpea :)
Tot săptămânile astea am fost şi la două botezuri. Două Mării drăguţe şi cuminţi, să trăiască şi să fie fericite! La primul m-a încântat peste măsură tinereţea şi vivacitatea bunicii care a dansat fără pauză, la al doilea ne-am reîntâlnit prieteni vechi de ani şi ani de zile şi tare a fost bine! Mă bucur nespus că prietenii mei fac bebei frumoşi şi sănătoşi şi poate mă apucă şi pe mine inspiraţia (nu săriţi, nu daţi cu capul, vă anunţ eu când e cazul :p).
Nu puteam încheia povestea mea despre petrecut şi socializat, fără a spune că ieri l-am sărbătorit pe cel mai drag băiat tatuat din viaţa mea, omul cu care împart bucurii şi nu numai, omul care mă face fericită, gagicul meu şi cel mai bun prieten. La mulţi ani, dragule! Şi pentru multe drumuri ce sper că vor urma, na şi o dedicaţie :)
vineri, 20 februarie 2009
Plaga numită mircea badea
M-am abţinut multă vreme să scriu despre subiect. Pentru că îl consider ca pe râie. Cu cât scarpini mai mult, cu atât irită mai tare şi se extinde mai mult. Dar azi m-a provocat fără să-şi dea seama, mai tânărul şi înverşunatul meu prieten zuPPazThaR (pe care îmi permit să vi-l recomand ca pe o tânără speranţă şi căruia îi doresc să rămână la fel de pornit şi vijelios în texte, dar puţin mai atent când răspunde anumitor comentarii, să nu se mai arunce direct la beregată, că nu e cazul tot timpul). Punea el la rând lucruri şi persoane care îl enervează sau care nu îi plac. Multe. La care aş mai adăuga şi eu încă pe atât. Dar aici mă voi referi doar la moţul căcatului. La ceea ce nu doar mă enervează şi nu-mi place, ci am ajuns să detest profund. Cu riscul de a-mi deranja prieteni, poate chiar de a jigni, îmi asum toate cele ce vor urma. Nu ţintesc spre nimeni în special, doar îmi spun oful. Şi sunt convinsă că orice argumente mi-aţi aduce, nu-mi voi schimba vreodată părerea.
Dacă pot să găsesc în mine resurse de umor chiar şi când mi-e inundată casa sau lovită maşina, la subiectul mircea badea nu reuşesc. Îmi cade faţa şi îmi vine să vomit de furie. Nu când e vorba de el ca, hai să-i spunem om. Pe mircea badea omu nu dau nici doi scuipaţi. Nu emană pic de masculinitate firească oricât s-ar duce la sală şi în oricâte şpagate s-ar rupe. Are o freză nasoală, o faţă uşor strâmbă, un zâmbet nefiresc şi un râs forţat. Dar după cum spuneam, n-am nicio problemă cu aspectul lui, e plină lumea de bărbaţi limbricoizi cu aere de cocoşei de cartier.
Furia mea (care, la cât gândeşte badea, sigur l-ar umple de încântare pe ideea că se vorbeşte de el) e cauzată de aşa numitul "fenomen badea". Pe care îl consider o reală plagă a vremurilor noastre. Mult mai periculoasă şi mai perversă ca manelele sau boarfele de la tv. Pentru că, dacă oamenii cu ceva creier şi cultură nu ascultă manele şi nu se uită la nikita sau simona sensual ca să-şi golească mintea de probleme reale, ei cad în dublul păcat (al superficialităţii, dar şi al ipocriziei) de a se uita la emisiunea lui badea "că e amuzant prostul ăsta câteodată". Dacă de la puţoi imberbi care mai mult de discuţii pe mess nu au citit vreodată nu am prea mari aşteptări când cad leşinaţi pe spate "frate, cum le zice ăsta de tare!", de la cei care au un minim de cultură şi pretenţii, aştept mai mult. Cu toate astea, tocmai de la cei din urmă, am auzit păreri absolut halucinante. "E un tip inteligent şi amuzant, care spune lucrurilor pe nume", "e spontan, are umor şi e admirat de multă lume", "e spumos, ironic şi spune lucruri fără să se teamă".
Hai să spunem lucrurilor pe nume. mircea badea, mare one-man-show cu o echipă serioasă în spate, ziare în faţă şi cască în ureche, se hăhăie, face miştouri ieftine, comentează nazal şi şuierat, ca să pară mai ironic, DESPRE ADEVĂRURI BANALE ŞI EVIDENTE! Trafic infect în Bucureşti, politicieni incapabili şi corupţi, pseudo-vedete, putreziciunea din fotbal. Cine nu poate spune acestor lucruri pe nume, fără să se teamă??? Am citit pe bloguri de "anonimi", de oameni care nu apar pe sticlă şi nu scriu la ziar, comentarii mult mai pertinente, ironii fine, umor nuanţat. Să te scălămbăi ca o jucărie stricată şi să scuipi pe ecran mârlănii mediocre poate fi la îndemâna oricui. Dacă ai un minim de clasă, nu o faci. Şi nici nu te amuzi, nici măcar la mişto sau de plictiseală, de unul care o face.
Când îl apucă spumele că jmecherii fac abuzuri nu o face ca să blameze un asemenea comportament. Ci din frustrare că lui nu-i iese! Pentru că dacă unii parchează în plină Calea Victoriei şi nu păţesc nimic, atunci când el, marele mircea badea, şi-a lăsat maşina pe un colţ de stradă, lângă o trecere de pietoni, încurcând traficul, deşi la câţiva metri mai încolo erau locuri de parcare (ştiu povestea de la un martor ocular, nu din presa de scandal), lui i-au ridicat maşina. După care s-a dat victimă a poliţiştilor ticăloşi. Care poliţişti da, sunt nişte jigodii, dar asta nu-ţi anulează ţie jmecheria prost făcută.
Să ne înţelegem. mircea badea nu e prost. E un tip deştept. Aşa cum sunt mulţi români. Care le ştiu pe toate, de la politică la fotbal, de la femei la maşini. Care nu au nevoie să citească o carte pentru că înţeleg totul din prefaţă. Care nu au nevoie să se informeze şi să aprofundeze un subiect, pentru că l-au auzit deja de la X sau Y şi-şi pot da cu părerea şi pot arunca cu rahat. Nu mircea badea e problema mea, ci deşteptăciunea asta a lui care păcăleşte atât de uşor şi care prinde, chit că iniţial "doar aşa, la mişto". Mi-a scris Maria la un moment dat un citat din Cioran (mă scuzaţi de menţionarea lui Cioran în acest text) şi îi mulţumesc încă o dată. L-am citit de zeci de ori şi m-a întristat şi m-a înfuriat prin subtilitatea şi nunaţele mesajului. Îl pun aici nu pentru badea. Ci pentru voi.
"Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa în flecăreală."
Dacă pot să găsesc în mine resurse de umor chiar şi când mi-e inundată casa sau lovită maşina, la subiectul mircea badea nu reuşesc. Îmi cade faţa şi îmi vine să vomit de furie. Nu când e vorba de el ca, hai să-i spunem om. Pe mircea badea omu nu dau nici doi scuipaţi. Nu emană pic de masculinitate firească oricât s-ar duce la sală şi în oricâte şpagate s-ar rupe. Are o freză nasoală, o faţă uşor strâmbă, un zâmbet nefiresc şi un râs forţat. Dar după cum spuneam, n-am nicio problemă cu aspectul lui, e plină lumea de bărbaţi limbricoizi cu aere de cocoşei de cartier.
Furia mea (care, la cât gândeşte badea, sigur l-ar umple de încântare pe ideea că se vorbeşte de el) e cauzată de aşa numitul "fenomen badea". Pe care îl consider o reală plagă a vremurilor noastre. Mult mai periculoasă şi mai perversă ca manelele sau boarfele de la tv. Pentru că, dacă oamenii cu ceva creier şi cultură nu ascultă manele şi nu se uită la nikita sau simona sensual ca să-şi golească mintea de probleme reale, ei cad în dublul păcat (al superficialităţii, dar şi al ipocriziei) de a se uita la emisiunea lui badea "că e amuzant prostul ăsta câteodată". Dacă de la puţoi imberbi care mai mult de discuţii pe mess nu au citit vreodată nu am prea mari aşteptări când cad leşinaţi pe spate "frate, cum le zice ăsta de tare!", de la cei care au un minim de cultură şi pretenţii, aştept mai mult. Cu toate astea, tocmai de la cei din urmă, am auzit păreri absolut halucinante. "E un tip inteligent şi amuzant, care spune lucrurilor pe nume", "e spontan, are umor şi e admirat de multă lume", "e spumos, ironic şi spune lucruri fără să se teamă".
Hai să spunem lucrurilor pe nume. mircea badea, mare one-man-show cu o echipă serioasă în spate, ziare în faţă şi cască în ureche, se hăhăie, face miştouri ieftine, comentează nazal şi şuierat, ca să pară mai ironic, DESPRE ADEVĂRURI BANALE ŞI EVIDENTE! Trafic infect în Bucureşti, politicieni incapabili şi corupţi, pseudo-vedete, putreziciunea din fotbal. Cine nu poate spune acestor lucruri pe nume, fără să se teamă??? Am citit pe bloguri de "anonimi", de oameni care nu apar pe sticlă şi nu scriu la ziar, comentarii mult mai pertinente, ironii fine, umor nuanţat. Să te scălămbăi ca o jucărie stricată şi să scuipi pe ecran mârlănii mediocre poate fi la îndemâna oricui. Dacă ai un minim de clasă, nu o faci. Şi nici nu te amuzi, nici măcar la mişto sau de plictiseală, de unul care o face.
Când îl apucă spumele că jmecherii fac abuzuri nu o face ca să blameze un asemenea comportament. Ci din frustrare că lui nu-i iese! Pentru că dacă unii parchează în plină Calea Victoriei şi nu păţesc nimic, atunci când el, marele mircea badea, şi-a lăsat maşina pe un colţ de stradă, lângă o trecere de pietoni, încurcând traficul, deşi la câţiva metri mai încolo erau locuri de parcare (ştiu povestea de la un martor ocular, nu din presa de scandal), lui i-au ridicat maşina. După care s-a dat victimă a poliţiştilor ticăloşi. Care poliţişti da, sunt nişte jigodii, dar asta nu-ţi anulează ţie jmecheria prost făcută.
Să ne înţelegem. mircea badea nu e prost. E un tip deştept. Aşa cum sunt mulţi români. Care le ştiu pe toate, de la politică la fotbal, de la femei la maşini. Care nu au nevoie să citească o carte pentru că înţeleg totul din prefaţă. Care nu au nevoie să se informeze şi să aprofundeze un subiect, pentru că l-au auzit deja de la X sau Y şi-şi pot da cu părerea şi pot arunca cu rahat. Nu mircea badea e problema mea, ci deşteptăciunea asta a lui care păcăleşte atât de uşor şi care prinde, chit că iniţial "doar aşa, la mişto". Mi-a scris Maria la un moment dat un citat din Cioran (mă scuzaţi de menţionarea lui Cioran în acest text) şi îi mulţumesc încă o dată. L-am citit de zeci de ori şi m-a întristat şi m-a înfuriat prin subtilitatea şi nunaţele mesajului. Îl pun aici nu pentru badea. Ci pentru voi.
"Dezastrul spiritual al ţării derivă din inteligenţa fără conţinut, din deşteptăciune. Lipsa de miez a duhului preschimbă problemele în elemente de joc abstract şi răpeşte spiritului latura destinului. Deşteptăciunea degradează până şi suferinţa în flecăreală."
joi, 19 februarie 2009
Noi aventuri cu Frieda
Nu ştiu cum naiba fac, de oricât aş încerca să evit, tot la trafic şi maşina mea iubită mă întorc. Scriu mult mai des despre Frieda decât despre gagic, aşa că mă întreb: oare n-oi fi mai bărbat decât îmi închipui?
Săptămâna trecută, dacă tot am împlinit 7 luni şi 10.000 de km împreună, am dus-o pe Frieda la spălătorie. Să dau un aer proaspăt relaţiei noastre cam prăfuite. La spălătorie e ca într-o telenovelă, băieţii şi procedurile sunt actorii din fiecare episod, dar nu se poate să nu apară un personaj nou care să aducă ceva suspans monotoniei de zi cu zi. De data asta, am zărit întâi o prinţesă. Cu poşeta pe braţ şi cu pumnişorul ridicat. Se dorea prinţesă mai de lux, dar din rujul prost şi cizmele de carton se sesiza că e prinţesă de cartier muncitoresc. Era uşor iritată şi aştepta. Pe cine? Păi, pe acelaşi personaj pe care îl aşteptam şi eu să-şi termine de spălat Volkswagen-ul Polo. Uimirea mea a venit în momentul în care am realizat că băiatul îşi spăla singur maşina. Cu jet din ăla care te stropeşte, cu spume care sar pe tine. Stătea într-o poziţie cel puţin amuzantă, cât mai departe de maşină, dar foarte concentrat să nu rateze nici un milimetru. Oameni buni, eu nu sunt o prinţesă care aşteaptă doar să i se facă servicii. Pun mâna când e cazul. Dar cât de chitros să fii, să dai doar 4,9 lei în loc de 14,9 lei (cât costă să îţi spele un băiat maşina), doar ca să te uzi din cap până-n picioare şi să o mai faci de cacao şi pe proasta care te aşteaptă???
Acum câteva seri am păţit una care ar trebui să mă amuze, dar nu cred că mai am atât umor. Probabil din cauză că am pornit prima de la semafor şi că păream agresivă (ascultam AC/DC, era firesc să mă agit!), la următorul semafor aproape că s-a lipit de mine, în dreapta, un puştan. Să mor de am reţinut marca maşinii. Dar am ţinut minte motorul super ambalat şi fumul din spate. S-a uitat la mine cu ochi mijiţi şi la verde, a băgat forjă. După care a făcut o mişcare absolut genială, a vrut să îşi ia avânt cred, ca să-mi taie calea, doar că i-a stat un colţ de bordură în drum şi imbecilul era să intre în mine. Mesaj important pentru toţi cretinii din trafic: mie îmi place să mă hlizesc cu alţi participanţi, să îmi fac semne, să îmi zâmbesc, nu să fac liniuţe stupide!
De câteva zile cred că e ceva în aer. O fi de la luna plină care deşi a trecut, încă mai are influenţe nefaste. Îmi văd cuminte de drumul meu, las să se bage pe toţi cei care semnalizează, nu sunt agresivă. Cu toate astea, m-au ratat la milimetru vreo 10 cretini care cred că au probleme cu vederea. Şi cu semnele, mai ales când se aruncă din drum cu cedează în ăla cu prioritate.
Am reuşit să scap. Dar nu până la capăt. Culmea, azi, stând pe loc, am păţit-o. Coloană, bot în cur şi viceversa. În dreapta, ceva spaţiu între mine şi maşina parcată pe trotuar. Un loc prin care un zmeu grăbit cu o Octavia a fost convins că poate trece. Am auzit un zgomot surd şi unul mai sec atunci când oglinzile noastre s-au pocnit. Nici nu am apucat să întorc capul şi respectivul trecuse deja şi făcuse şi dreapta pe o străduţă. Am reuşit să notez numărul. Am tras pe dreapta, am îndreptat oglinda (slavă Domnului, întreagă), dar surpriza! Uşa dreapta spate ştearsă destul de serios. În spume, pun mâna pe telefon şi sun la poliţia rutieră (că eu sunt fată cu numere importante de telefon în agendă). Dialog halucinant.
"Bună ziua, tocmai am fost lovită de unu cu o maşină care a mers mai departe, am numărul de la maşină".
"Sunt victime? Accidentul e grav?"
"Nu, mi-a lovit portiera".
"Tabla e înfundată?"
"Nu, e zgâriată".
"Deci, doar v-a şters".
"Domnule, am numărul de la maşina idiotului care m-a lovit şi a trecut mai departe!"
"Doamnă, accidentele uşoare nici nu mai necesită să fie declarate la poliţie, vă rezolvă direct asigurarea".
În primul rând, am vrut să ţip la el, că pe mine nu mă face el doamnă, dar m-am abţinut.
"Nu contează că am şi numărul de la maşină, că poate fi identificat?"
"Dacă nu e înfundată tabla, poate iese la un polish. Mergeţi la un tinichigiu că vă rezolvă".
O rezolvă pe mă-ta, bă! Am închis telefonul şi am înjurat. Cu de toate. Şi pe toată lumea. Trebuie să găsesc o cale să pun mâna pe dobitoc. Că doar am numărul lui.
M-am calmat brusc. Pentru că am realizat că mi se zbate tâmpla stângă. Şi ar fi stupid să păţesc ceva dintr-o supărare atât de penibilă. Am dus-o pe Frieda iar la spălătorie, la OMV. Să-i treacă de sperietură. Am aruncat repede toate gunoaiele şi hârtiuţele din ea. Să fie pregătită. Ghinion de neşansă! Băiatul de la casă (care mă ştie deja şi cu care îmi zâmbesc foarte amabil întotdeauna) îmi spune: ne pare rău, spălătoria e în reparaţii, abia peste o lună dăm iar drumul. Cred că a simţit pericolul, pentru că s-a dat înapoi un pas. "O lună? O lună??? Bă, să vă duceţi şi voi dracu cu spălătoria voastră, ai auzit?" am urlat ca o nebună, cu părul zburlit pe cap. Noroc că au uşi care se deschid singure, că sigur o trânteam.
Aproape să ajung la bloc. Pe străduţa mea. Noroc că nu aveam viteză. Am frânat până la ABS. Mi-a sărit albinuţa de pe bord. Şi pe capotă mi-a pus o palmă un băiat. Care, cu iubita la fel de fluturaşă ca şi el, trecea alene pe mijlocul străzii. Nu pe trecerea de pietoni. Nu se mişcaseră când am claxonat. Ei cred că erau îndrăgostiţi şi surzi. Privirea aia atât de tâmpă şi uluită nu cred că o să o uit curând. Nici nu am mai avut putere să înjur.
Dar pentru că mie îmi plac filmele care se termină cu hohote de râs, mi-au trecut repede supărările. Am găsit loc de parcare. Dar înainte de a purcede spre el, l-am privit fascinată pe un tip (deci, da, şi bărbaţii pot fi blonzi la volan) care a făcut nu mai puţin de 11 mişcări pentru a-şi băga Peugeot-ul cu spatele într-un spaţiu în care încăpeau lejer două maşini. Se vedea transpiraţia pe fruntea lui. A reuşit până la urmă. Şi a blocat ambele locuri, normal. De nervi şi pentru că eu chiar am făcut multe exerciţii ca să nu mă fac de rahat la parcare, am reuşit aceeaşi parcare în două mişcări. Am trecut pe lângă el. Care era roşu la faţă. Iar iubita lui îi spunea: "Vezi? Trebuia să faci mişcarea mai largă".
Am rânjit de bucurie meschină. Dar când mi-am dat seama că la benzinărie aruncasem şi hârtiuţa cu numărul imbecilului cu Octavia, am început să hohotesc de-a dreptul.
Săptămâna trecută, dacă tot am împlinit 7 luni şi 10.000 de km împreună, am dus-o pe Frieda la spălătorie. Să dau un aer proaspăt relaţiei noastre cam prăfuite. La spălătorie e ca într-o telenovelă, băieţii şi procedurile sunt actorii din fiecare episod, dar nu se poate să nu apară un personaj nou care să aducă ceva suspans monotoniei de zi cu zi. De data asta, am zărit întâi o prinţesă. Cu poşeta pe braţ şi cu pumnişorul ridicat. Se dorea prinţesă mai de lux, dar din rujul prost şi cizmele de carton se sesiza că e prinţesă de cartier muncitoresc. Era uşor iritată şi aştepta. Pe cine? Păi, pe acelaşi personaj pe care îl aşteptam şi eu să-şi termine de spălat Volkswagen-ul Polo. Uimirea mea a venit în momentul în care am realizat că băiatul îşi spăla singur maşina. Cu jet din ăla care te stropeşte, cu spume care sar pe tine. Stătea într-o poziţie cel puţin amuzantă, cât mai departe de maşină, dar foarte concentrat să nu rateze nici un milimetru. Oameni buni, eu nu sunt o prinţesă care aşteaptă doar să i se facă servicii. Pun mâna când e cazul. Dar cât de chitros să fii, să dai doar 4,9 lei în loc de 14,9 lei (cât costă să îţi spele un băiat maşina), doar ca să te uzi din cap până-n picioare şi să o mai faci de cacao şi pe proasta care te aşteaptă???
Acum câteva seri am păţit una care ar trebui să mă amuze, dar nu cred că mai am atât umor. Probabil din cauză că am pornit prima de la semafor şi că păream agresivă (ascultam AC/DC, era firesc să mă agit!), la următorul semafor aproape că s-a lipit de mine, în dreapta, un puştan. Să mor de am reţinut marca maşinii. Dar am ţinut minte motorul super ambalat şi fumul din spate. S-a uitat la mine cu ochi mijiţi şi la verde, a băgat forjă. După care a făcut o mişcare absolut genială, a vrut să îşi ia avânt cred, ca să-mi taie calea, doar că i-a stat un colţ de bordură în drum şi imbecilul era să intre în mine. Mesaj important pentru toţi cretinii din trafic: mie îmi place să mă hlizesc cu alţi participanţi, să îmi fac semne, să îmi zâmbesc, nu să fac liniuţe stupide!
De câteva zile cred că e ceva în aer. O fi de la luna plină care deşi a trecut, încă mai are influenţe nefaste. Îmi văd cuminte de drumul meu, las să se bage pe toţi cei care semnalizează, nu sunt agresivă. Cu toate astea, m-au ratat la milimetru vreo 10 cretini care cred că au probleme cu vederea. Şi cu semnele, mai ales când se aruncă din drum cu cedează în ăla cu prioritate.
Am reuşit să scap. Dar nu până la capăt. Culmea, azi, stând pe loc, am păţit-o. Coloană, bot în cur şi viceversa. În dreapta, ceva spaţiu între mine şi maşina parcată pe trotuar. Un loc prin care un zmeu grăbit cu o Octavia a fost convins că poate trece. Am auzit un zgomot surd şi unul mai sec atunci când oglinzile noastre s-au pocnit. Nici nu am apucat să întorc capul şi respectivul trecuse deja şi făcuse şi dreapta pe o străduţă. Am reuşit să notez numărul. Am tras pe dreapta, am îndreptat oglinda (slavă Domnului, întreagă), dar surpriza! Uşa dreapta spate ştearsă destul de serios. În spume, pun mâna pe telefon şi sun la poliţia rutieră (că eu sunt fată cu numere importante de telefon în agendă). Dialog halucinant.
"Bună ziua, tocmai am fost lovită de unu cu o maşină care a mers mai departe, am numărul de la maşină".
"Sunt victime? Accidentul e grav?"
"Nu, mi-a lovit portiera".
"Tabla e înfundată?"
"Nu, e zgâriată".
"Deci, doar v-a şters".
"Domnule, am numărul de la maşina idiotului care m-a lovit şi a trecut mai departe!"
"Doamnă, accidentele uşoare nici nu mai necesită să fie declarate la poliţie, vă rezolvă direct asigurarea".
În primul rând, am vrut să ţip la el, că pe mine nu mă face el doamnă, dar m-am abţinut.
"Nu contează că am şi numărul de la maşină, că poate fi identificat?"
"Dacă nu e înfundată tabla, poate iese la un polish. Mergeţi la un tinichigiu că vă rezolvă".
O rezolvă pe mă-ta, bă! Am închis telefonul şi am înjurat. Cu de toate. Şi pe toată lumea. Trebuie să găsesc o cale să pun mâna pe dobitoc. Că doar am numărul lui.
M-am calmat brusc. Pentru că am realizat că mi se zbate tâmpla stângă. Şi ar fi stupid să păţesc ceva dintr-o supărare atât de penibilă. Am dus-o pe Frieda iar la spălătorie, la OMV. Să-i treacă de sperietură. Am aruncat repede toate gunoaiele şi hârtiuţele din ea. Să fie pregătită. Ghinion de neşansă! Băiatul de la casă (care mă ştie deja şi cu care îmi zâmbesc foarte amabil întotdeauna) îmi spune: ne pare rău, spălătoria e în reparaţii, abia peste o lună dăm iar drumul. Cred că a simţit pericolul, pentru că s-a dat înapoi un pas. "O lună? O lună??? Bă, să vă duceţi şi voi dracu cu spălătoria voastră, ai auzit?" am urlat ca o nebună, cu părul zburlit pe cap. Noroc că au uşi care se deschid singure, că sigur o trânteam.
Aproape să ajung la bloc. Pe străduţa mea. Noroc că nu aveam viteză. Am frânat până la ABS. Mi-a sărit albinuţa de pe bord. Şi pe capotă mi-a pus o palmă un băiat. Care, cu iubita la fel de fluturaşă ca şi el, trecea alene pe mijlocul străzii. Nu pe trecerea de pietoni. Nu se mişcaseră când am claxonat. Ei cred că erau îndrăgostiţi şi surzi. Privirea aia atât de tâmpă şi uluită nu cred că o să o uit curând. Nici nu am mai avut putere să înjur.
Dar pentru că mie îmi plac filmele care se termină cu hohote de râs, mi-au trecut repede supărările. Am găsit loc de parcare. Dar înainte de a purcede spre el, l-am privit fascinată pe un tip (deci, da, şi bărbaţii pot fi blonzi la volan) care a făcut nu mai puţin de 11 mişcări pentru a-şi băga Peugeot-ul cu spatele într-un spaţiu în care încăpeau lejer două maşini. Se vedea transpiraţia pe fruntea lui. A reuşit până la urmă. Şi a blocat ambele locuri, normal. De nervi şi pentru că eu chiar am făcut multe exerciţii ca să nu mă fac de rahat la parcare, am reuşit aceeaşi parcare în două mişcări. Am trecut pe lângă el. Care era roşu la faţă. Iar iubita lui îi spunea: "Vezi? Trebuia să faci mişcarea mai largă".
Am rânjit de bucurie meschină. Dar când mi-am dat seama că la benzinărie aruncasem şi hârtiuţa cu numărul imbecilului cu Octavia, am început să hohotesc de-a dreptul.
marți, 17 februarie 2009
O leapşă narcisistă :D
Pentru că eu nu am răbdare să stau cuminte până primesc ceva, aşa că mă reped să îmi iau singură, după ce am furat de la Daria o leapşă simpatică, fireşte că am primit-o şi de la FYT cu dedicaţie. Aşa că voi răspunde de două ori, să văd ce îmi iese.
SUNT: vie
o nebunie
AS VREA: să pot să zbor
să trăiască ai mei sănătoşi 120 de ani
PASTREZ: doar amintirile frumoase
cutiuţe metalice
MI-AS FI DORIT: să am voce superbă
să fie vară şi eu la malul mării
NU IMI PLACE: mediocritatea din jur, în care sunt obligată să trăiesc
ghiveciul de legume
MA TEM: de întuneric
de foc
AUD: prea multe
muzică oriunde
IMI PARE RAU: că nu sunt Peter Pan
că am greşit uneori, deşi aş fi putut să nu o fac
IMI PLAC: dimineţile de vară
oamenii care râd
NU SUNT: diplomată
ipocrită
DANSEZ: tot timpul
pe mese
NICIODATA: nu spune niciodată
nu cred că aş putea trăi fără iubire
RAR: nu zâmbesc
renunţ la oameni
PLANG: rar
din suflet
NU SUNT INTOTDEAUNA: consecventă
plină de energie
NU IMI PLACE DE MINE: când mă complac
când nu râd
SUNT CONFUZĂ: foarte rar
(imposibil să găsesc al doilea răspuns)
AM NEVOIE: de mine echilibrată
de oameni
AR TREBUI: să fac mai mult
să nu mai aştept atât de la oameni
îmi permit şi un al treilea răspuns: să emigrez.
Dau mai departe leapşa către Dush, Mimi, Antoaneta şi, cu dedicaţie specială, către Confruntădurerea :) Şi către cine mai pofteşte!
SUNT: vie
o nebunie
AS VREA: să pot să zbor
să trăiască ai mei sănătoşi 120 de ani
PASTREZ: doar amintirile frumoase
cutiuţe metalice
MI-AS FI DORIT: să am voce superbă
să fie vară şi eu la malul mării
NU IMI PLACE: mediocritatea din jur, în care sunt obligată să trăiesc
ghiveciul de legume
MA TEM: de întuneric
de foc
AUD: prea multe
muzică oriunde
IMI PARE RAU: că nu sunt Peter Pan
că am greşit uneori, deşi aş fi putut să nu o fac
IMI PLAC: dimineţile de vară
oamenii care râd
NU SUNT: diplomată
ipocrită
DANSEZ: tot timpul
pe mese
NICIODATA: nu spune niciodată
nu cred că aş putea trăi fără iubire
RAR: nu zâmbesc
renunţ la oameni
PLANG: rar
din suflet
NU SUNT INTOTDEAUNA: consecventă
plină de energie
NU IMI PLACE DE MINE: când mă complac
când nu râd
SUNT CONFUZĂ: foarte rar
(imposibil să găsesc al doilea răspuns)
AM NEVOIE: de mine echilibrată
de oameni
AR TREBUI: să fac mai mult
să nu mai aştept atât de la oameni
îmi permit şi un al treilea răspuns: să emigrez.
Dau mai departe leapşa către Dush, Mimi, Antoaneta şi, cu dedicaţie specială, către Confruntădurerea :) Şi către cine mai pofteşte!
luni, 16 februarie 2009
Vulpea donatoare
Acum vreo 10 ani, mama unui prieten avea nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală care implica şi nişte extra sânge. Şi pentru că era penurie de sânge în spitale, am donat în "contul" ei. Şi am mai făcut treaba asta şi pentru o mătuşă.
Gândindu-mă că a fost un efort minim, că m-am simţit foarte bine să pot ajuta, citind şi nişte statistici în care iar România se află pe ultimele locuri în Europa, m-am decis să fac şi eu ceva care poate ajuta. După ce am aflat şi că sângele este împrospătat, imunitatea organismului creşte, riscul de paralizie şi accident vascular se reduce cu 30%, m-am decis să devin donator.
Am căutat informaţii şi am găsit cele mai complete date aici şi aici. Lista cu centrele unde se poate dona în ţară este aici. Ca să ştiu dacă mă încadrez, există o listă cu ce şi cum (greutate, vârstă, stare generală de sănătate, un istoric al bolilor, etc). Apropo, doamnelor. Dacă sunteţi subţirele, aveţi măcar 52-53 de kile şi o stare generală bună, minţiţi, daţi-vă şi voi mai rotunde, că e pentru o cauză bună.
Deşi citisem că pot bea cafea dimineaţa, înainte de donare, m-am simţit foarte responsabilă şi am plecat de acasă doar cu un sandwich îngurgitat (şi unul la pachet). Institutul de transfuzie sanguină din Bucureşti e pe Str. C.Caracaş, cum vii pe Doctor Felix spre Titulescu, pe dreapta. Foarte dificil de găsit un loc de parcare, aşa că mi-am asigura şi o plimbare pe jos. Intrarea nu e cea din Institut, ci 2 paşi mai încolo, pe o uşă de lemn pe care, din păcate nu scrie nimic, aşa că o poţi uşor rata. Am urcat la etajul 1, am completat o hârtie cu date personale şi istoric de boli şi intervenţii. În acel moment, am fost abordată de o doamnă foarte frumoasă, palidă, tristă, dar cu nişte ochi f buni. Care m-a întrebat dacă donez pentru cineva anume. Când i-am spus că donez benevol, m-a întrebat dacă vreau să donez pentru fiul ei, bolnav de leucemie, care, pentru a primi doza săptămânală de sânge, trebuie să arate adeverinţe cum că cel puţin 3 oameni au donat în "contul" lui. Cu multă emoţie şi tristeţe, m-am simţit totuşi bine să ştiu că pot ajuta pe cineva punctual.
După ce mi s-a făcut fişa, am intrat într-un cabinet unde am fost înţepată în deget şi mi s-a stabilit grupa şi RH-ul. Iar la doamnele cu fişa. Unde mi s-a luat prima tensiune. Ghinion, era prea mică, n-aveam voie să donez. Am insistat, am declarat cu mâna pe inimă că în mod normal nu am tensiune mică, am ieşit să beau o cafea (repet, cafeaua de dimineaţă chiar nu strică, din contră), am urcat câteva trepte în fugă şi bingo! Tensiune de aviator. Doamna cu tensiunea mi-a zâmbit, m-a felicitat că nu am renunţat şi m-a trimis la etajul doi, unde am fost strigată. M-am întins pe un fel de fotoliu. Două fete draguţe mi-au conectat acul şi punguţa. În 7-8 minute eram gata. După încă 3-4 minute m-am ridicat, fără ameţeală, fără greţuri. Am dus hârtia pentru doamna cu băiatul bolnav, mi-am luat tichetele de masă şi adeverinţa pentru liber de la servici şi am plecat acasă. Am mâncat, am dormit, nu am avut nicio problemă. A, bine că mi-am adus aminte. Ţinând cont că nu e ca la analize, să mergi nemâncat şi nebăut (ba chiar e indicat să mănânci ceva uşor şi să bei o cafea dimineaţă), poţi să donezi până la ora 13.
În concluzie, în ciuda alergăturii cu hârtii, ridicat tensiune şi plimbat de la un cabinet în altul, nu mi-a părut rău nici măcar pentru o secundă din ora petrecută acolo. M-am simţit bine în sufleţelul meu. Şi peste 3 luni mă întorc. Cine vine cu mine?
Gândindu-mă că a fost un efort minim, că m-am simţit foarte bine să pot ajuta, citind şi nişte statistici în care iar România se află pe ultimele locuri în Europa, m-am decis să fac şi eu ceva care poate ajuta. După ce am aflat şi că sângele este împrospătat, imunitatea organismului creşte, riscul de paralizie şi accident vascular se reduce cu 30%, m-am decis să devin donator.
Am căutat informaţii şi am găsit cele mai complete date aici şi aici. Lista cu centrele unde se poate dona în ţară este aici. Ca să ştiu dacă mă încadrez, există o listă cu ce şi cum (greutate, vârstă, stare generală de sănătate, un istoric al bolilor, etc). Apropo, doamnelor. Dacă sunteţi subţirele, aveţi măcar 52-53 de kile şi o stare generală bună, minţiţi, daţi-vă şi voi mai rotunde, că e pentru o cauză bună.
Deşi citisem că pot bea cafea dimineaţa, înainte de donare, m-am simţit foarte responsabilă şi am plecat de acasă doar cu un sandwich îngurgitat (şi unul la pachet). Institutul de transfuzie sanguină din Bucureşti e pe Str. C.Caracaş, cum vii pe Doctor Felix spre Titulescu, pe dreapta. Foarte dificil de găsit un loc de parcare, aşa că mi-am asigura şi o plimbare pe jos. Intrarea nu e cea din Institut, ci 2 paşi mai încolo, pe o uşă de lemn pe care, din păcate nu scrie nimic, aşa că o poţi uşor rata. Am urcat la etajul 1, am completat o hârtie cu date personale şi istoric de boli şi intervenţii. În acel moment, am fost abordată de o doamnă foarte frumoasă, palidă, tristă, dar cu nişte ochi f buni. Care m-a întrebat dacă donez pentru cineva anume. Când i-am spus că donez benevol, m-a întrebat dacă vreau să donez pentru fiul ei, bolnav de leucemie, care, pentru a primi doza săptămânală de sânge, trebuie să arate adeverinţe cum că cel puţin 3 oameni au donat în "contul" lui. Cu multă emoţie şi tristeţe, m-am simţit totuşi bine să ştiu că pot ajuta pe cineva punctual.
După ce mi s-a făcut fişa, am intrat într-un cabinet unde am fost înţepată în deget şi mi s-a stabilit grupa şi RH-ul. Iar la doamnele cu fişa. Unde mi s-a luat prima tensiune. Ghinion, era prea mică, n-aveam voie să donez. Am insistat, am declarat cu mâna pe inimă că în mod normal nu am tensiune mică, am ieşit să beau o cafea (repet, cafeaua de dimineaţă chiar nu strică, din contră), am urcat câteva trepte în fugă şi bingo! Tensiune de aviator. Doamna cu tensiunea mi-a zâmbit, m-a felicitat că nu am renunţat şi m-a trimis la etajul doi, unde am fost strigată. M-am întins pe un fel de fotoliu. Două fete draguţe mi-au conectat acul şi punguţa. În 7-8 minute eram gata. După încă 3-4 minute m-am ridicat, fără ameţeală, fără greţuri. Am dus hârtia pentru doamna cu băiatul bolnav, mi-am luat tichetele de masă şi adeverinţa pentru liber de la servici şi am plecat acasă. Am mâncat, am dormit, nu am avut nicio problemă. A, bine că mi-am adus aminte. Ţinând cont că nu e ca la analize, să mergi nemâncat şi nebăut (ba chiar e indicat să mănânci ceva uşor şi să bei o cafea dimineaţă), poţi să donezi până la ora 13.
În concluzie, în ciuda alergăturii cu hârtii, ridicat tensiune şi plimbat de la un cabinet în altul, nu mi-a părut rău nici măcar pentru o secundă din ora petrecută acolo. M-am simţit bine în sufleţelul meu. Şi peste 3 luni mă întorc. Cine vine cu mine?
vineri, 13 februarie 2009
Analiză blondă de întâmplări recente IV
Dragă jurnalule, astăzi o să scriu în şoaptă şi cât mai decent posibil. Nu de alta, dar se pare că am început să facem valuri (şi vânturi după cum spune un prieten) cu conţinutul nostru discutabil. Bine că nu e îndoielnic. Iar s-au întâmplat o grămadă de lucruri de nici nu mai ştiu de unde să încep. Ah, da. Cea mai tragică şi importantă problemă a săptămânilor trecute e că s-a închis magazinul Ferragamo de pe Dorobanţi. Se simte clar că şi în România a ajuns criza. Eu am reuşit, pe ultima sută de metri, să-mi iau o poşetă superbă redusă de la 400 de milioane, la 300. Şi am plâns puţin.
Am văzut duminica trecută oameni ortodocşi care protestau împotriva introducerii cipurilor biometrice pe paşapoarte. I-am văzut şi pe băieţii ăia penibili de la Noua Dreaptă, pe care nu-i mai văzusem de când dădeau cu apă sfinţită şi cu icoane în cap la festivalul gay. Eu nu am înţeles de ce s-au sesizat agresiv tocmai ei, că după condiţia lor materială nu păreau să îşi permită mai mult de o extravagantă vacanţă la Balcik, unde ca să ajungi e de ajuns şi un buletin jerpelit. Că doar ştie toată lumea că îţi trebuie bani serioşi ca să ajungi în America (unde ai nevoie de paşaport), banii sunt oricum ochiul dracului, aşa că un extra 666 pe paşaport ce mai contează?
L-am văzut demn şi sobru pe noul ministru de Interne. Nu Oprea. Nici Dragnea. Nica, dragă! Care a spus că obiectivul lui e să strângă hoţii de pe stradă. Întrebarea mea e: şi cu ăia din case, autobuze, magazine şi maşini ce o să faci? Tot el a mai spus că o să mai angajeze 6.000 de poliţişti anul ăsta. Presupun că e vorba de o parte din hoţi, pe care îi recalifică la locul de muncă. Nu de alta, dar ar fi păcat să se piardă atâta experinţă profesională. Pe restul hoţilor îi îmbracă în costume Armani şi îi angajează la Guvern, unde se vor integra de minune, ba chiar ar putea învăţa câte ceva nou. În cazul în care, peste 10 zile, nici Nica nu mai corespunde, eu propun să îl pună pe Mitrea. Că el îi poate organiza pe hoţi în sindicate, i se mai închide şi gura, în plus, îi stă şi bine mustăcios.
Aş vrea să-l cunosc pe PRizdul de la poliţie. Care e aşa de priceput în a întoarce situaţiile de cacao în super imagine. Îşi mai aduce cineva aminte de armele ciordite de la Ciorogârla acum, când super poliţiştii noştri au găsit 60 de pistoale cu gaz şi 50 de bastoane telescopice în bagajele bulgarului? Ce mai contează că gazul din pistoale probabil că provenea de la legumele borhotite în stomac şi bastoanele alea erau pentru un nou club de gay din Sofia, bine că au prins teroristul! Ca să nu mai spun de cum ne ţine poliţia cu sufletul la gură cu atâtea schimbări de scenariu în telenovela atacului de la Braşov. Nu ca limitaţii ăia de unguri şi sârbi care, după o singură zi, deja găsiseră suspecţii, fără să mai lase loc analiştilor şi comentatorilor şi super ziariştilor să vină cu propriile scenarii şi paranoi.
Boul de Ţiţi s-a îmbolnăvit de economii de tip Boc şi mi-a venit cu una de era să leşin. Că ce-ar fi să nu mă mai ducă şoferul la Otopeni, să iau trenul şi rata lui Berceanu. Nici nu a apucat să termine, că şi-a dat seama de greşeală. Din păcate pentru el, eu i-am aplicat oricum o moţiune de cenzură de a dormit pe canapea în noaptea aia. Dar tot am rămas cu o întrebare: de ce face trenul ăsta 45 de minute? E un fel de mocăniţă împinsă de la spate de directorii ăia pe care i-a dat Berceanu afară?
Mi s-a părut amuzant ungurul ăla de a zic că “empatia preşedintelui Băsescu faţă de maghiari şi dezideratele acestora se opreşte la palinka şi kurtos kalacs”. Pe acelaşi principiu, am putea spune că empatia lui Băsescu faţă de români se opreşte la ţuică, vin şi pomana-porcului şi faţă de ţigani la manele şi dansuri din şolduri. Cu saşii nu mai are empatii, că au plecat toţi şi oricum erau plicticoşi cu ordinea şi curăţenia lor.
Trebuie să recunosc, a nu ştiu câta oară, că nu degeaba Băselu e Zmeus Atotputernic şi atotştiutor. Iar a ţinut un discurs de ne-a dat pe toţi pe spate şi ne-a pus la grea încercare atenţia distributivă. Cine mai poate să se ia, în câteva fraze, de unguri, moguli de presă, bănci mamă şi băieţi deştepţi din energie fără să se încurce? E bun, mă, ce mai! Nici nu ne-a lăsat bine cu gurile căscate, că se bagă şi papagalu ăla de Geoană să-l plagieze. „Tensiunile în coaliţie provin din partea mogulilor de presă”. Nu ca în alte vremuri, când Voiculescu era un partener destoinic, Vântu spăla bani în banca lui Văcăroiu sau Sârbu făcea postere cu Geoană în cizme de cauciuc, în campania la localele din 2004.
Că mi-am adus aminte! Ce încântată am fost când l-am auzit pe nea Nelu că din PSD acu acu o să sară un Obama pentru prezidenţiale! Că, vorba aia, ştie toată lumea poveştile şi legendele cu bărbatul negru şi virilitatea lui politică. Când colo, ce să vezi? Iese telepaticul de Vanghelie şi ne spulberă iluziile cu Geoană. Păi, Geoană e negru, bă, chioru dracu? Sau o suferi şi el de boala lui Michael Jackson şi ar trebui să-i dăm o şansă?
Apropo de prezidenţiale. Era să mi se spargă plasma acu câteva seri când am văzut că a reînviat Vadim. Mă aşteptam eu să vină cu multe noutăţi, dar ameninţarea că vine la conducerea ţării şi o să ne împuşte pe toţi chiar nu o mai auzisem. Tot din categoria speranţa moare ultima, l-am auzit şi pe Tăricelu care a uitat că abia i-au ieşit voturile la Ilfov, dar că are în vedere o posibilă candidatură la preşedinţie. Mai lipseşte Lia Roberts şi Becali şi poate să înceapă campania!
Am auzit că se micşorează taxa auto. Nu prea le am eu cu taxele şi impozitele, dar nu pot să nu mă întreb: e oare vorba de taxa aia de primă înmatriculare, schimbată în taxă de mediu, triplată astă-iarnă şi acum redusă? Nu se poate atâta lipsă de inspiraţie.
Ţiţi are planuri mari cu mine. Mi-a zis: blondă eşti, ţâţe ai, Dreptul la ff ca orice manechin care se respectă ai, trebuie doar să te apuci de brodat, călcat şi încropit o ciorbiţă şi ministru te fac în câţiva ani! Eu i-am spus că mie îmi place doar să trăiesc din politică, nu să mă şi implic în ea, dar mai ştii, poate îmi schimb viziunea. Dar cu mopul tot nu dau, să fie clar.
Tot ca să mă împrietenească cu politica, m-a trimis aseara, însoţită de o prietenă, la un bal mascat al tineretului de partid. Mulţi oameni simpatici, atmosferă, măşti şi costume. Nu am putut să nu observ că tinerii politicieni erau însoţiţi ori de neveste costumate în femei naşpa, ori de amante costumate în paraşute. Tinerele politiciene erau în mare majoritate blonde. Cred că modelul lor politic e Angela Merkel. La un moment dat, a apărut şi o animatoare, să mai încingă atmosfera. Era îmbrăcată (dacă pot spune asta) într-o rochiţă în dungi. Nu mi-a fost clar dacă era o aluzie subtilă la Marină sau la zeghe.
Că tot vorbim de tineri politicieni, se întrevede modelul de tip nou – Rareş Niculescu, care susţine egalitatea între sexe. Adică, dacă te poţi lua la omor cu un bărbat într-o crâşmă, de ce să nu dai două zmetii peste ochi şi unei femei care face mişto de băşinile tale?
Nu ştiu cum se face, că nu pot să închei vreodată fără să o pomenesc pe Nuţi. E de departe cel mai activ ministru din guvern. După mofete, Vama veche, tichete de vacanţă, dansuri şi lacrimi, draga de ea a mai pornit un proiect, despre care am citit aici. Branding Romania. Nuţi, dear, îmi permit să-ţi dau şi eu nişte sfaturi umile. În primul rând, schimbă titlul proiectului cu Tzuicking Romania, că brandy-ul nu e aşa popular la noi. Apoi, de ce să mai faci licitaţie când ai putea foarte uşor să bagi cei 75 de milioane de euro în buzunarul tău cochet? TU eşti deja un brand! Faci un afiş cu tine în costum de baie, cu un pahar în mână, zâmbeşti larg şi spui: who needs roads and clean hotels when you can have cheap alcohol and even cheaper girls? Only in Romania! Pentru target-ul de turişti tineri şi fumători, poţi face postere cu Mihaela Rădulescu în chiloţi şi te-ai scos! E, ce zici?
Dacă doriţi să revedeţi Analiza I, Analiza II şi Analiza III.
Am văzut duminica trecută oameni ortodocşi care protestau împotriva introducerii cipurilor biometrice pe paşapoarte. I-am văzut şi pe băieţii ăia penibili de la Noua Dreaptă, pe care nu-i mai văzusem de când dădeau cu apă sfinţită şi cu icoane în cap la festivalul gay. Eu nu am înţeles de ce s-au sesizat agresiv tocmai ei, că după condiţia lor materială nu păreau să îşi permită mai mult de o extravagantă vacanţă la Balcik, unde ca să ajungi e de ajuns şi un buletin jerpelit. Că doar ştie toată lumea că îţi trebuie bani serioşi ca să ajungi în America (unde ai nevoie de paşaport), banii sunt oricum ochiul dracului, aşa că un extra 666 pe paşaport ce mai contează?
L-am văzut demn şi sobru pe noul ministru de Interne. Nu Oprea. Nici Dragnea. Nica, dragă! Care a spus că obiectivul lui e să strângă hoţii de pe stradă. Întrebarea mea e: şi cu ăia din case, autobuze, magazine şi maşini ce o să faci? Tot el a mai spus că o să mai angajeze 6.000 de poliţişti anul ăsta. Presupun că e vorba de o parte din hoţi, pe care îi recalifică la locul de muncă. Nu de alta, dar ar fi păcat să se piardă atâta experinţă profesională. Pe restul hoţilor îi îmbracă în costume Armani şi îi angajează la Guvern, unde se vor integra de minune, ba chiar ar putea învăţa câte ceva nou. În cazul în care, peste 10 zile, nici Nica nu mai corespunde, eu propun să îl pună pe Mitrea. Că el îi poate organiza pe hoţi în sindicate, i se mai închide şi gura, în plus, îi stă şi bine mustăcios.
Aş vrea să-l cunosc pe PRizdul de la poliţie. Care e aşa de priceput în a întoarce situaţiile de cacao în super imagine. Îşi mai aduce cineva aminte de armele ciordite de la Ciorogârla acum, când super poliţiştii noştri au găsit 60 de pistoale cu gaz şi 50 de bastoane telescopice în bagajele bulgarului? Ce mai contează că gazul din pistoale probabil că provenea de la legumele borhotite în stomac şi bastoanele alea erau pentru un nou club de gay din Sofia, bine că au prins teroristul! Ca să nu mai spun de cum ne ţine poliţia cu sufletul la gură cu atâtea schimbări de scenariu în telenovela atacului de la Braşov. Nu ca limitaţii ăia de unguri şi sârbi care, după o singură zi, deja găsiseră suspecţii, fără să mai lase loc analiştilor şi comentatorilor şi super ziariştilor să vină cu propriile scenarii şi paranoi.
Boul de Ţiţi s-a îmbolnăvit de economii de tip Boc şi mi-a venit cu una de era să leşin. Că ce-ar fi să nu mă mai ducă şoferul la Otopeni, să iau trenul şi rata lui Berceanu. Nici nu a apucat să termine, că şi-a dat seama de greşeală. Din păcate pentru el, eu i-am aplicat oricum o moţiune de cenzură de a dormit pe canapea în noaptea aia. Dar tot am rămas cu o întrebare: de ce face trenul ăsta 45 de minute? E un fel de mocăniţă împinsă de la spate de directorii ăia pe care i-a dat Berceanu afară?
Mi s-a părut amuzant ungurul ăla de a zic că “empatia preşedintelui Băsescu faţă de maghiari şi dezideratele acestora se opreşte la palinka şi kurtos kalacs”. Pe acelaşi principiu, am putea spune că empatia lui Băsescu faţă de români se opreşte la ţuică, vin şi pomana-porcului şi faţă de ţigani la manele şi dansuri din şolduri. Cu saşii nu mai are empatii, că au plecat toţi şi oricum erau plicticoşi cu ordinea şi curăţenia lor.
Trebuie să recunosc, a nu ştiu câta oară, că nu degeaba Băselu e Zmeus Atotputernic şi atotştiutor. Iar a ţinut un discurs de ne-a dat pe toţi pe spate şi ne-a pus la grea încercare atenţia distributivă. Cine mai poate să se ia, în câteva fraze, de unguri, moguli de presă, bănci mamă şi băieţi deştepţi din energie fără să se încurce? E bun, mă, ce mai! Nici nu ne-a lăsat bine cu gurile căscate, că se bagă şi papagalu ăla de Geoană să-l plagieze. „Tensiunile în coaliţie provin din partea mogulilor de presă”. Nu ca în alte vremuri, când Voiculescu era un partener destoinic, Vântu spăla bani în banca lui Văcăroiu sau Sârbu făcea postere cu Geoană în cizme de cauciuc, în campania la localele din 2004.
Că mi-am adus aminte! Ce încântată am fost când l-am auzit pe nea Nelu că din PSD acu acu o să sară un Obama pentru prezidenţiale! Că, vorba aia, ştie toată lumea poveştile şi legendele cu bărbatul negru şi virilitatea lui politică. Când colo, ce să vezi? Iese telepaticul de Vanghelie şi ne spulberă iluziile cu Geoană. Păi, Geoană e negru, bă, chioru dracu? Sau o suferi şi el de boala lui Michael Jackson şi ar trebui să-i dăm o şansă?
Apropo de prezidenţiale. Era să mi se spargă plasma acu câteva seri când am văzut că a reînviat Vadim. Mă aşteptam eu să vină cu multe noutăţi, dar ameninţarea că vine la conducerea ţării şi o să ne împuşte pe toţi chiar nu o mai auzisem. Tot din categoria speranţa moare ultima, l-am auzit şi pe Tăricelu care a uitat că abia i-au ieşit voturile la Ilfov, dar că are în vedere o posibilă candidatură la preşedinţie. Mai lipseşte Lia Roberts şi Becali şi poate să înceapă campania!
Am auzit că se micşorează taxa auto. Nu prea le am eu cu taxele şi impozitele, dar nu pot să nu mă întreb: e oare vorba de taxa aia de primă înmatriculare, schimbată în taxă de mediu, triplată astă-iarnă şi acum redusă? Nu se poate atâta lipsă de inspiraţie.
Ţiţi are planuri mari cu mine. Mi-a zis: blondă eşti, ţâţe ai, Dreptul la ff ca orice manechin care se respectă ai, trebuie doar să te apuci de brodat, călcat şi încropit o ciorbiţă şi ministru te fac în câţiva ani! Eu i-am spus că mie îmi place doar să trăiesc din politică, nu să mă şi implic în ea, dar mai ştii, poate îmi schimb viziunea. Dar cu mopul tot nu dau, să fie clar.
Tot ca să mă împrietenească cu politica, m-a trimis aseara, însoţită de o prietenă, la un bal mascat al tineretului de partid. Mulţi oameni simpatici, atmosferă, măşti şi costume. Nu am putut să nu observ că tinerii politicieni erau însoţiţi ori de neveste costumate în femei naşpa, ori de amante costumate în paraşute. Tinerele politiciene erau în mare majoritate blonde. Cred că modelul lor politic e Angela Merkel. La un moment dat, a apărut şi o animatoare, să mai încingă atmosfera. Era îmbrăcată (dacă pot spune asta) într-o rochiţă în dungi. Nu mi-a fost clar dacă era o aluzie subtilă la Marină sau la zeghe.
Că tot vorbim de tineri politicieni, se întrevede modelul de tip nou – Rareş Niculescu, care susţine egalitatea între sexe. Adică, dacă te poţi lua la omor cu un bărbat într-o crâşmă, de ce să nu dai două zmetii peste ochi şi unei femei care face mişto de băşinile tale?
Nu ştiu cum se face, că nu pot să închei vreodată fără să o pomenesc pe Nuţi. E de departe cel mai activ ministru din guvern. După mofete, Vama veche, tichete de vacanţă, dansuri şi lacrimi, draga de ea a mai pornit un proiect, despre care am citit aici. Branding Romania. Nuţi, dear, îmi permit să-ţi dau şi eu nişte sfaturi umile. În primul rând, schimbă titlul proiectului cu Tzuicking Romania, că brandy-ul nu e aşa popular la noi. Apoi, de ce să mai faci licitaţie când ai putea foarte uşor să bagi cei 75 de milioane de euro în buzunarul tău cochet? TU eşti deja un brand! Faci un afiş cu tine în costum de baie, cu un pahar în mână, zâmbeşti larg şi spui: who needs roads and clean hotels when you can have cheap alcohol and even cheaper girls? Only in Romania! Pentru target-ul de turişti tineri şi fumători, poţi face postere cu Mihaela Rădulescu în chiloţi şi te-ai scos! E, ce zici?
Dacă doriţi să revedeţi Analiza I, Analiza II şi Analiza III.
marți, 10 februarie 2009
Sistemul meu sanitar
Ne dăm cu părerea asupra oricărui subiect. Că le ştim noi pe toate. Că dacă nu ni s-a întâmplat nouă direct, sigur s-a întâmplat unei rude, unui prieten, unei cunoştinţe. Nu mai există cale de mijloc. Suntem exclusiv subiectivi. Cu ură şi pumnul strâns. Trebuie găsit un vinovat şi ars pe rug. Generalizarea şi etichetarea a devenit sport naţional. Zilele astea e rândul medicilor.
Am şi eu povestea mea subiectivă. Personală. Acum 9 ani de zile m-am trezit într-o dimineaţă de primăvară că abia respiram. Toată faţa umflată. Medicul meu de familie mi-a spus că e sigur ceva de ORL. Că o depăşeşte. Dar îmi recomandă o prietenă, chirurg ORL. După 5 minute în faţa specialistului, şoc şi groază: ai o deviaţie de sept urâtă, de-aia eşti umflată, mâine te şi operez! Ca un miel sacrificat, nici nu am apucat să protestez. A doua zi eram chiaună, bandajată, arătam ca Zorro. Cu sânge la nas. Şi dacă tot eram acolo, mi-a "topit" cu laserul şi bucăţi din amigdale. Că nu se mai poartă să le scoţi, barbar. Şi sigur nu voi mai avea probleme cu infecţia care îmi revenea obsesiv în analizele de sânge.
Am avut voie să ies iar din casă după mai bine de o lună. Trecuse primăvara. Nu m-am mai umflat. Dar în câteva luni, respiram din ce în ce mai greu, iar vîrful nasului meu drept începuse să coboare. Aveam dureri de cap. Nu respiram bine noaptea. Aveam coşmaruri din cauza lipsei de oxigen. Primăvara următoare, surpriză. Faţa umflată, respiraţie dificilă. Am ajuns la alt medic. Care mi-a spus: nu ştiu ce deviaţie de sept aveai, dar alergii multiple la polen, puf, etc etc ai o grămadă! Tratament la obiect, rezolvat problema.
După încă un an, analizele de sânge îmi spuneau acelaşi lucru: ai o infecţie în organism! Plus nasul care se coroiase vizibil, dureri de cap, respiraţie dificilă. Speriată mai ales de infecţia aia căreia nu-i dădeam de cap, dar care începuse să-mi facă probleme reale (crize de reumatism înfiorătoare), am ajuns la un alt doctor. Recomandat cu toată căldura de o asistentă, prietena mamei. Profesorul Viorel Zainea, de la Spitalul Dr. Hociotă, în spate la Marriot. M-am uitat din prima urât la el şi i-am spus că eu nu mai iau antibiotice. Şi că m-am săturat de medici. Mi-a zâmbit, deşi la prima vedere era cel mai sobru om pe care l-am văzut vreodată. În 3 secunde mi-a explicat că infecţia mea se trage de la amigdale, că ideea de "topit" pe un sfert e egală cu zero, că se scot gâlci şi la 25 de ani. Dar dacă tot eram lângă el, m-a întrebat: dar nasul ăsta "frumos" cu care nu poţi respira cine ţi l-a făcut? I-am spus povestea. Nu a scos niciun cuvânt urât la adresa măcelăresei, deşi după cum s-a înnegrit la faţă mi-am dat seama că ar fi strâns-o de gât.
Mi-a scos întâi amigdalele. Cu mari dificultăţi. Pentru că laserul făcuse mult mai mult dezastru decât era aparent. Pentru că nu îmi place în spital şi pentru că am spus, cu mâna pe inimă, că sunt ok, mi-a dat drumul acasă. După 8 zile de apă şi algocalmin, nespunând nimănui în ce hal de durere trăiesc, refuzând să mă duc la control (ce naiba, e o biată operaţie de duzină prin care trec milioane de copii şi nu se plâng), am făcut o hemoragie, noaptea. M-a găsit prietenul meu, zăcând într-o baltă de sânge, în baie. M-a dus la 7 dimineaţa înapoi. Zainea nu era încă. Medicul de gardă, un bărbat frumos, m-a luat în braţe când am leşinat. Asistentele numai că nu m-au pupat în fund. Când a apărut profesorul Zainea şi m-a văzut, m-a certat blând, cu zâmbetul pe buze. Mi-a spus că mă face bine şi nu mă lasă acasă până nu pun la loc măcar 5 kile din cele 10 pierdute. Am stat internată 7 zile, exact înainte de Crăciun. Asistentele mi-au făcut perfuzii, injecţii, mi-au dat de mâncare, mi-au schimbat plosca. Zâmbind şi glumind. Fără să le dau măcar 1 leu. Domnul doctor, după operaţii, venea la mine, se aşeza pe pat şi discutam cu el politică. Mama mea a simţit nevoia să-i recompenseze. Nu au acceptat decât un coş cu bomboane şi portocale. Iar asistentele împrumutau reviste de la mine. La plecare, doctorul mi-a spus să manânc carne şi să beau vin roşu, să mă întremez. Şi mi-a spus că mă aşteaptă în primăvară, să îmi rezolve şi nasul.
Anul viitor nu m-am dus. Abia după încă un an am ajuns. Oamenii erau programaţi la el cu 6-7 luni înainte. Tumori pe laringe. Pe corzile vocale. Oameni amărâţi. Pe care i-am văzut plângând pe holuri emoţionaţi, rugându-se pentru domnul doctor. Care îi opera nu doar fără să ceară ceva, ci chiar refuzând vreun ban. Mi-a spus că are programul foarte plin, dar pentru că situaţia mea s-a agravat, m-a internat şi mi-a promis că într-una din zile mă "strecoară" în program. După vreo 10 zile, am intrat în operaţie. Mi-a spus că piramida nazală aproape s-a prăbuşit, că e nevoie să îmi spargă nasul şi să-l refacă. În plus, zgârciul care susţine nasul e praf (i-am mulţumit în gând măcelăresei) şi s-ar putea să fie nevoie să ia de la ureche. Când am văzut instrumentarul, pulsul meu a luat-o razna. Ciocan şi daltă. Operaţia a durat aproape 4 ore. Mi-am revenit repede. Urechile îmi erau intacte. În schimb, aveam iar bandajul ăla sinistru de Zorro. Iar asistente cu injecţii. Cărora nu le-am dat niciun leu. Deşi în general controalele zilnice, din 2 în 2 ore, erau făcute de unul din cei 3 rezidenţi, nu a fost nicio seară în care Zainea să nu mă viziteze. Să nu se uite. Să nu mă încurajeze. De la 8 dimineaţa în spital, după multe ore în operaţii, cu cearcăne şi ochi injectaţi, vorbea cu mine despre campania electorală (din 2004). Şi despre teatru. Şi despre muzică. Şi despre vinuri bune. Pleca la ora 8 seara din spital, după ce trecea pe la toţi operaţii. Într-una din zile a venit o mămică înţepată, cu o puştoaică fotomodel, care vroia un nas perfect. "Nu contează cât costă, am auzit că sunteţi cel mai bun". Nu am crezut vreodată că omul acela sobru şi calm poate să urle atât de tare. "Cucoană, noi aici operăm cazuri, nu fiţe! Afară!"
Zainea era (şi cred că mai e şi acum) şef de secţie. Cu 3 rezidenţi, încă un medic şi câteva asistente. Toţi brici. Zâmbitori. Atenţi. La controlul din oră în oră, când trebuia să mă scobească în nas, să mă cureţe, o asistentă mă ţinea de mână. Iar el sau unul din rezidenţi îmi spuneau vorbe frumoase. Ştiau că mă doare. Şi încercau pe cât posibil să nu mă doară atât de tare. După încă 10 zile, mi-au dat jos bandajele. Urma să plec acasă. De drag, pur şi simplu, m-am dus la Zainea cu un plic. Era o sumă aproape simbolică, în jur de 100 de dolari. S-a supărat pe mine şi a vrut să mă dea afară din birou. L-am rugat să primească banii. Să facă ce vrea cu ei. Să-i dea moşuleţului cu cancer la gât la care nu venea nimeni în vizită. Să dea asistentelor care nu au vrut niciodată să ia măcar un leu de la mine. Şi l-am pupat şi l-am felicitat pentru tot ce face. Şi i-am mulţumit că există.
Acum sunt bine cu toate. Respir bine, infecţia mi-a dispărut din sânge. Pe rezidentul mâna-dreaptă de la operaţie l-am întâlnit în Vamă. Mi-a zâmbit uşor stânjenit, că era aproape gol. Dar i-am spus că pentru mine, tot domnu doctor rămâne. Şi am băut o bere. Acum era medic plin, dar tot în echipa lui Zainea. Pe care l-am recomandat tuturor prietenilor cu probleme. Cu mâna pe inimă.
Sistemul meu sanitar s-a împărţit între o măcelăreasă şi un profesionist cu har. Şi suflet. Unu mi-a spart faţa fără să fie nevoie. Altul mi-a spart faţa ca să mă repare. Spuneţi-mi voi cum sunt medicii? Am voie să generalizez? Am voie să arunc cu piatra? Îmi pare rău că ideea de malpraxis nu există real la noi. Că nu ştim să dăm în judecată. Să ne apărăm şi să pedepsim greşeala. Puteam să-mi rezolv problemele cu măcelăreasa. Dar altfel, pentru mine, medicii sunt oameni care muncesc enorm. Care ani şi ani tot studiază. Şi dau examene. Şi au o viaţă personală haotică. Şi dacă îi mulţumesc profesorului Zainea pentru ceva, nu e doar pentru nasul frumos cu care respir cum trebuie. E şi acel ceva, despre care vorbeşte în scrisoarea lui deschisă, un alt medic: încrederea.
Am şi eu povestea mea subiectivă. Personală. Acum 9 ani de zile m-am trezit într-o dimineaţă de primăvară că abia respiram. Toată faţa umflată. Medicul meu de familie mi-a spus că e sigur ceva de ORL. Că o depăşeşte. Dar îmi recomandă o prietenă, chirurg ORL. După 5 minute în faţa specialistului, şoc şi groază: ai o deviaţie de sept urâtă, de-aia eşti umflată, mâine te şi operez! Ca un miel sacrificat, nici nu am apucat să protestez. A doua zi eram chiaună, bandajată, arătam ca Zorro. Cu sânge la nas. Şi dacă tot eram acolo, mi-a "topit" cu laserul şi bucăţi din amigdale. Că nu se mai poartă să le scoţi, barbar. Şi sigur nu voi mai avea probleme cu infecţia care îmi revenea obsesiv în analizele de sânge.
Am avut voie să ies iar din casă după mai bine de o lună. Trecuse primăvara. Nu m-am mai umflat. Dar în câteva luni, respiram din ce în ce mai greu, iar vîrful nasului meu drept începuse să coboare. Aveam dureri de cap. Nu respiram bine noaptea. Aveam coşmaruri din cauza lipsei de oxigen. Primăvara următoare, surpriză. Faţa umflată, respiraţie dificilă. Am ajuns la alt medic. Care mi-a spus: nu ştiu ce deviaţie de sept aveai, dar alergii multiple la polen, puf, etc etc ai o grămadă! Tratament la obiect, rezolvat problema.
După încă un an, analizele de sânge îmi spuneau acelaşi lucru: ai o infecţie în organism! Plus nasul care se coroiase vizibil, dureri de cap, respiraţie dificilă. Speriată mai ales de infecţia aia căreia nu-i dădeam de cap, dar care începuse să-mi facă probleme reale (crize de reumatism înfiorătoare), am ajuns la un alt doctor. Recomandat cu toată căldura de o asistentă, prietena mamei. Profesorul Viorel Zainea, de la Spitalul Dr. Hociotă, în spate la Marriot. M-am uitat din prima urât la el şi i-am spus că eu nu mai iau antibiotice. Şi că m-am săturat de medici. Mi-a zâmbit, deşi la prima vedere era cel mai sobru om pe care l-am văzut vreodată. În 3 secunde mi-a explicat că infecţia mea se trage de la amigdale, că ideea de "topit" pe un sfert e egală cu zero, că se scot gâlci şi la 25 de ani. Dar dacă tot eram lângă el, m-a întrebat: dar nasul ăsta "frumos" cu care nu poţi respira cine ţi l-a făcut? I-am spus povestea. Nu a scos niciun cuvânt urât la adresa măcelăresei, deşi după cum s-a înnegrit la faţă mi-am dat seama că ar fi strâns-o de gât.
Mi-a scos întâi amigdalele. Cu mari dificultăţi. Pentru că laserul făcuse mult mai mult dezastru decât era aparent. Pentru că nu îmi place în spital şi pentru că am spus, cu mâna pe inimă, că sunt ok, mi-a dat drumul acasă. După 8 zile de apă şi algocalmin, nespunând nimănui în ce hal de durere trăiesc, refuzând să mă duc la control (ce naiba, e o biată operaţie de duzină prin care trec milioane de copii şi nu se plâng), am făcut o hemoragie, noaptea. M-a găsit prietenul meu, zăcând într-o baltă de sânge, în baie. M-a dus la 7 dimineaţa înapoi. Zainea nu era încă. Medicul de gardă, un bărbat frumos, m-a luat în braţe când am leşinat. Asistentele numai că nu m-au pupat în fund. Când a apărut profesorul Zainea şi m-a văzut, m-a certat blând, cu zâmbetul pe buze. Mi-a spus că mă face bine şi nu mă lasă acasă până nu pun la loc măcar 5 kile din cele 10 pierdute. Am stat internată 7 zile, exact înainte de Crăciun. Asistentele mi-au făcut perfuzii, injecţii, mi-au dat de mâncare, mi-au schimbat plosca. Zâmbind şi glumind. Fără să le dau măcar 1 leu. Domnul doctor, după operaţii, venea la mine, se aşeza pe pat şi discutam cu el politică. Mama mea a simţit nevoia să-i recompenseze. Nu au acceptat decât un coş cu bomboane şi portocale. Iar asistentele împrumutau reviste de la mine. La plecare, doctorul mi-a spus să manânc carne şi să beau vin roşu, să mă întremez. Şi mi-a spus că mă aşteaptă în primăvară, să îmi rezolve şi nasul.
Anul viitor nu m-am dus. Abia după încă un an am ajuns. Oamenii erau programaţi la el cu 6-7 luni înainte. Tumori pe laringe. Pe corzile vocale. Oameni amărâţi. Pe care i-am văzut plângând pe holuri emoţionaţi, rugându-se pentru domnul doctor. Care îi opera nu doar fără să ceară ceva, ci chiar refuzând vreun ban. Mi-a spus că are programul foarte plin, dar pentru că situaţia mea s-a agravat, m-a internat şi mi-a promis că într-una din zile mă "strecoară" în program. După vreo 10 zile, am intrat în operaţie. Mi-a spus că piramida nazală aproape s-a prăbuşit, că e nevoie să îmi spargă nasul şi să-l refacă. În plus, zgârciul care susţine nasul e praf (i-am mulţumit în gând măcelăresei) şi s-ar putea să fie nevoie să ia de la ureche. Când am văzut instrumentarul, pulsul meu a luat-o razna. Ciocan şi daltă. Operaţia a durat aproape 4 ore. Mi-am revenit repede. Urechile îmi erau intacte. În schimb, aveam iar bandajul ăla sinistru de Zorro. Iar asistente cu injecţii. Cărora nu le-am dat niciun leu. Deşi în general controalele zilnice, din 2 în 2 ore, erau făcute de unul din cei 3 rezidenţi, nu a fost nicio seară în care Zainea să nu mă viziteze. Să nu se uite. Să nu mă încurajeze. De la 8 dimineaţa în spital, după multe ore în operaţii, cu cearcăne şi ochi injectaţi, vorbea cu mine despre campania electorală (din 2004). Şi despre teatru. Şi despre muzică. Şi despre vinuri bune. Pleca la ora 8 seara din spital, după ce trecea pe la toţi operaţii. Într-una din zile a venit o mămică înţepată, cu o puştoaică fotomodel, care vroia un nas perfect. "Nu contează cât costă, am auzit că sunteţi cel mai bun". Nu am crezut vreodată că omul acela sobru şi calm poate să urle atât de tare. "Cucoană, noi aici operăm cazuri, nu fiţe! Afară!"
Zainea era (şi cred că mai e şi acum) şef de secţie. Cu 3 rezidenţi, încă un medic şi câteva asistente. Toţi brici. Zâmbitori. Atenţi. La controlul din oră în oră, când trebuia să mă scobească în nas, să mă cureţe, o asistentă mă ţinea de mână. Iar el sau unul din rezidenţi îmi spuneau vorbe frumoase. Ştiau că mă doare. Şi încercau pe cât posibil să nu mă doară atât de tare. După încă 10 zile, mi-au dat jos bandajele. Urma să plec acasă. De drag, pur şi simplu, m-am dus la Zainea cu un plic. Era o sumă aproape simbolică, în jur de 100 de dolari. S-a supărat pe mine şi a vrut să mă dea afară din birou. L-am rugat să primească banii. Să facă ce vrea cu ei. Să-i dea moşuleţului cu cancer la gât la care nu venea nimeni în vizită. Să dea asistentelor care nu au vrut niciodată să ia măcar un leu de la mine. Şi l-am pupat şi l-am felicitat pentru tot ce face. Şi i-am mulţumit că există.
Acum sunt bine cu toate. Respir bine, infecţia mi-a dispărut din sânge. Pe rezidentul mâna-dreaptă de la operaţie l-am întâlnit în Vamă. Mi-a zâmbit uşor stânjenit, că era aproape gol. Dar i-am spus că pentru mine, tot domnu doctor rămâne. Şi am băut o bere. Acum era medic plin, dar tot în echipa lui Zainea. Pe care l-am recomandat tuturor prietenilor cu probleme. Cu mâna pe inimă.
Sistemul meu sanitar s-a împărţit între o măcelăreasă şi un profesionist cu har. Şi suflet. Unu mi-a spart faţa fără să fie nevoie. Altul mi-a spart faţa ca să mă repare. Spuneţi-mi voi cum sunt medicii? Am voie să generalizez? Am voie să arunc cu piatra? Îmi pare rău că ideea de malpraxis nu există real la noi. Că nu ştim să dăm în judecată. Să ne apărăm şi să pedepsim greşeala. Puteam să-mi rezolv problemele cu măcelăreasa. Dar altfel, pentru mine, medicii sunt oameni care muncesc enorm. Care ani şi ani tot studiază. Şi dau examene. Şi au o viaţă personală haotică. Şi dacă îi mulţumesc profesorului Zainea pentru ceva, nu e doar pentru nasul frumos cu care respir cum trebuie. E şi acel ceva, despre care vorbeşte în scrisoarea lui deschisă, un alt medic: încrederea.
vineri, 6 februarie 2009
Dedicaţie pentru Neamţu Ţiganu ...
... şi pentru cine cunoaşte şi cui îi place :) Scuze de bruiajele vizuale din locul unde se găseşte melodia. Care sună cam aşa. Enjoy!
miercuri, 4 februarie 2009
Despre femei. De bine de data asta
Tot aud în dreapta stânga despre egalitatea dintre sexe. Dar aşa cum cred că unii sunt mai egali decât alţii, la fel NU cred că bărbaţii sunt egali cu femeile. Nu daţi cu parul, doamnelor (mai ales voi)! De data asta e de bine. Nu ca altădată. Sau ca data trecută. În urma unei discuţii între mai multe femei, la care eu am fost doar martor tăcut (bine, de fapt trăgeam cu urechea, na, m-aţi prins), azi mi-am dat seama că sunt o ticăloasă. Faţă de colegele mele femei. Pentru că da, deşi abia recent am descoperit movul şi fustiţele, femeie am fost dintotdeauna.
Acum vreau să vorbesc despre femeia-eroină. Căreia bărbatul nu-i va ajunge niciodată măcar la gleznă. Femeia care face eforturi dureroase. Sacrificii pe care bărbaţii le vor lua mereu "for granted" pentru că nu au măcar habar ce înseamnă (marea majoritate, cel puţin). Recunoaşteţi, domnilor, toţi vă doriţi alături, pentru o oră, o zi sau o viaţă, o femeie măcar drăguţă, dacă nu chiar frumoasă. Cu piele fină, fără pilozităţi (bine, or fi şi unii mai stricaţi, dar deh, în gustul şi plăcerea omului ..), cu fund bombat, cu burtă plată, picioare lungi şi păr frumos şi strălucitor. Cu hăinuţe drăguţe şi feminine. Despre personalitate şi interior nu vorbim azi. Doar despre exterior. Nici nu cereţi mult, voi bărbaţii, nu?
În primul rând, pielea fină nu vine aşa, de la sine. E nevoie de efort. Şi multă muncă. Scrub, peeling, apoi uleiuri, creme. Care creme sunt cam perverse. Că nu rezolvă şi fineţea şi strălucirea şi celulita în acelaşi timp. Nuuuu, femeia trebuie să treacă prin cazne drăceşti. În primul rând, să aleagă. Dintre miile de brand-uri şi oferte. Şi e greu, trust me! Una oferă pielii supleţe. Alta coenzima Q10 anti-rid. Alta are lapte de măsline din Mediterana. Una e pentru celulită. Alta pentru vergeturi. Ca să nu mai spun de crema antigravitaţională care o face pe prietena mea Iulia să se simtă astronaut. Plus marea ticăloşeală de marketing. Care a împărţit cremele pe căprării. Pentru corp în ansamblu, dar şi pentru decolteu, pentru picioare, pentru călcâie, pentru coate. O fi uşor să alegi?
Să trecem la măşti. Care ne fac mai radiante şi mai proaspete. Dar cu ce sacrificii! Întâi ne zgâriem faţa cu scrub. Să moară celulele moarte. După aia cu peeling mai profund. Care se întăreşte pe faţă. Şi devenim crispate. Cu rictus. După aia masca energizantă. Care pişcă. La final, aia hidratantă. Care e bună ca idee. Dar tocmai când o ai pe faţă, sună telefonul. Şi mânjeşti receptorul.
Mai departe. Părul. Nu e niciodată aşa de simplu ca în reclame. E nevoie de un şampon anume. Iar problema alegerii. Unul cu nutriceramide, altul cu proteine de perle, lăptişor de matcă, tehnologie turbo-booster de lumină (asta continuă să mă pună pe gânduri), extract de caşmir. Din care nimeni nu mai înţelege nimic. Preferatul meu este cel care spune "părul tău nu va mai opune rezistenţă, pentru un efect anti-zburlire de lungă durată". După şampon, balsamul. Altă poveste de coşmar. Pardon, de caşmir. O dată pe săptămână, o mască revitalizantă. E, după câte am înşirat, ne mai înjuraţi că stăm o oră în baie?
Trecem la lucruri şi mai dureroase. Epilatul. Cu ceară rece sau fierbinte, cu epilator sau laser, doare, oameni buni! E groaznic! Cu toate astea, pentru simţul nostru estetic şi desfătarea voastră, o facem. Regulat (să nu aud glume aici că ne supărăm).
Ciorapii de mătase. Sau lycra. Sunt sexy, nu? Pe dracu! Dacă e frig afară, îţi îngheaţă genunchii. Dacă e cald, transpiri. Pe orice vreme, te mănâncă pielea şi te irită. Dar ne ţinem tari. Demne. Deşi am urla ca lupu din desene animate. La fel şi cu sutienul. Foarte sexy, foarte apetisant. Faceţi un exerciţiu. Puneţi-vă "bijuteriile" în două coji de nuci. Şi trageţi de bretele. E, vedeţi ce sexy e?
Despre pantofi cu toc nu spun prea multe. Am spus cu altă ocazie. Cred în continuare că tocul e o invenţie diabolică şi perversă, care transformă multe femei în masochiste. Care devin aşa tot din cauze de efort şi sacrificiu. Să fie mai frumoase şi mai sexy pentru voi, bărbaţii!
Voi ne înjuraţi şi faceţi mişto de cât ne place nouă la shopping. Şi cât timp petrecem făcând asta. Vă spun o dată pentru totdeauna. Doar pentru că avem un psihic puternic şi ne-am impus că acest chin e de fapt o plăcere, am ajuns să considerăm shoppingul ceva nu foarte negativ. Păi, voi ştiţi ce eforturi şi transpiraţii se depun ca să probăm un milion de lucruri? După care sacrificiul suprem, de a alege doar câteva? Şi da, după un asemenea efort, avem nevoie să refulăm. Şi stăm de poveşti şi ne vărsăm amarul. Bine, voi spuneţi că bârfim, dar o facem în scopuri constructive. De eliberare de energii negative!
Şi ajungem la partea cea mai dură. La voi trei kile pe burtă şi în guşă sunt ori bulimie de stres, ori "de la bere". Şi toată lumea vă zâmbeşte cu simpatie. Şi vă bate pe umăr. La noi, un kil pe şolduri sau pe fund sau pe burtă duce instant la ridicat de sprinceană, strâns din buze şi ţâţâit cu o mişcare negativă de cap. Şi dăi, creme, diete, chin, lacrimi, sudoare.
De perioada aceea a lunii nu spun nimic. Oricum nu aţi înţelege nimic. Dar ştiţi bancuri "bune" pe tema asta, nu? Ha!
Dacă tot sunt la bancuri bune, ţin să răspund unui comentariu anonim, descoperit abia ieri, de la textul despre dorinţele mele din copilărie de a fi băiat. Spune domnul (presupun) anonim: "vrei sa fii barbat? e o vb din strabuni ... fa-ti rost de coaie ca pula iti dau eu cata vrei!!! sper ca nu am fost obscen". Măi, coaie am. Multe. Cu sânje în ele. Trust me on this. Cât despre p**ă (eu mă autocenzurez nu pentru că n-aş fi obscenă, ci pentru că mă ceartă Ţiganu, prietenii ştiu de ce), mulţumesc frumos, am avut şi am parte de exact câtă vreau. Top quality! Dar te întreb pe tine, tu ai cât îţi trebuie?
Toate astea fiind spuse, doamnelor, sper că mi-am mai spălat din păcate. Cât despre voi, domnilor, sper să apreciaţi mai mult eforturile noastre. Pentru că sunt multe. Şi susţinute. Deşi uneori am vrea să zacem cu mâna pe burdihan. Cu sticla de bere la gură. Să râgâim şi altele. Ca să fim şi noi puţin mai egale cu voi.
Acum vreau să vorbesc despre femeia-eroină. Căreia bărbatul nu-i va ajunge niciodată măcar la gleznă. Femeia care face eforturi dureroase. Sacrificii pe care bărbaţii le vor lua mereu "for granted" pentru că nu au măcar habar ce înseamnă (marea majoritate, cel puţin). Recunoaşteţi, domnilor, toţi vă doriţi alături, pentru o oră, o zi sau o viaţă, o femeie măcar drăguţă, dacă nu chiar frumoasă. Cu piele fină, fără pilozităţi (bine, or fi şi unii mai stricaţi, dar deh, în gustul şi plăcerea omului ..), cu fund bombat, cu burtă plată, picioare lungi şi păr frumos şi strălucitor. Cu hăinuţe drăguţe şi feminine. Despre personalitate şi interior nu vorbim azi. Doar despre exterior. Nici nu cereţi mult, voi bărbaţii, nu?
În primul rând, pielea fină nu vine aşa, de la sine. E nevoie de efort. Şi multă muncă. Scrub, peeling, apoi uleiuri, creme. Care creme sunt cam perverse. Că nu rezolvă şi fineţea şi strălucirea şi celulita în acelaşi timp. Nuuuu, femeia trebuie să treacă prin cazne drăceşti. În primul rând, să aleagă. Dintre miile de brand-uri şi oferte. Şi e greu, trust me! Una oferă pielii supleţe. Alta coenzima Q10 anti-rid. Alta are lapte de măsline din Mediterana. Una e pentru celulită. Alta pentru vergeturi. Ca să nu mai spun de crema antigravitaţională care o face pe prietena mea Iulia să se simtă astronaut. Plus marea ticăloşeală de marketing. Care a împărţit cremele pe căprării. Pentru corp în ansamblu, dar şi pentru decolteu, pentru picioare, pentru călcâie, pentru coate. O fi uşor să alegi?
Să trecem la măşti. Care ne fac mai radiante şi mai proaspete. Dar cu ce sacrificii! Întâi ne zgâriem faţa cu scrub. Să moară celulele moarte. După aia cu peeling mai profund. Care se întăreşte pe faţă. Şi devenim crispate. Cu rictus. După aia masca energizantă. Care pişcă. La final, aia hidratantă. Care e bună ca idee. Dar tocmai când o ai pe faţă, sună telefonul. Şi mânjeşti receptorul.
Mai departe. Părul. Nu e niciodată aşa de simplu ca în reclame. E nevoie de un şampon anume. Iar problema alegerii. Unul cu nutriceramide, altul cu proteine de perle, lăptişor de matcă, tehnologie turbo-booster de lumină (asta continuă să mă pună pe gânduri), extract de caşmir. Din care nimeni nu mai înţelege nimic. Preferatul meu este cel care spune "părul tău nu va mai opune rezistenţă, pentru un efect anti-zburlire de lungă durată". După şampon, balsamul. Altă poveste de coşmar. Pardon, de caşmir. O dată pe săptămână, o mască revitalizantă. E, după câte am înşirat, ne mai înjuraţi că stăm o oră în baie?
Trecem la lucruri şi mai dureroase. Epilatul. Cu ceară rece sau fierbinte, cu epilator sau laser, doare, oameni buni! E groaznic! Cu toate astea, pentru simţul nostru estetic şi desfătarea voastră, o facem. Regulat (să nu aud glume aici că ne supărăm).
Ciorapii de mătase. Sau lycra. Sunt sexy, nu? Pe dracu! Dacă e frig afară, îţi îngheaţă genunchii. Dacă e cald, transpiri. Pe orice vreme, te mănâncă pielea şi te irită. Dar ne ţinem tari. Demne. Deşi am urla ca lupu din desene animate. La fel şi cu sutienul. Foarte sexy, foarte apetisant. Faceţi un exerciţiu. Puneţi-vă "bijuteriile" în două coji de nuci. Şi trageţi de bretele. E, vedeţi ce sexy e?
Despre pantofi cu toc nu spun prea multe. Am spus cu altă ocazie. Cred în continuare că tocul e o invenţie diabolică şi perversă, care transformă multe femei în masochiste. Care devin aşa tot din cauze de efort şi sacrificiu. Să fie mai frumoase şi mai sexy pentru voi, bărbaţii!
Voi ne înjuraţi şi faceţi mişto de cât ne place nouă la shopping. Şi cât timp petrecem făcând asta. Vă spun o dată pentru totdeauna. Doar pentru că avem un psihic puternic şi ne-am impus că acest chin e de fapt o plăcere, am ajuns să considerăm shoppingul ceva nu foarte negativ. Păi, voi ştiţi ce eforturi şi transpiraţii se depun ca să probăm un milion de lucruri? După care sacrificiul suprem, de a alege doar câteva? Şi da, după un asemenea efort, avem nevoie să refulăm. Şi stăm de poveşti şi ne vărsăm amarul. Bine, voi spuneţi că bârfim, dar o facem în scopuri constructive. De eliberare de energii negative!
Şi ajungem la partea cea mai dură. La voi trei kile pe burtă şi în guşă sunt ori bulimie de stres, ori "de la bere". Şi toată lumea vă zâmbeşte cu simpatie. Şi vă bate pe umăr. La noi, un kil pe şolduri sau pe fund sau pe burtă duce instant la ridicat de sprinceană, strâns din buze şi ţâţâit cu o mişcare negativă de cap. Şi dăi, creme, diete, chin, lacrimi, sudoare.
De perioada aceea a lunii nu spun nimic. Oricum nu aţi înţelege nimic. Dar ştiţi bancuri "bune" pe tema asta, nu? Ha!
Dacă tot sunt la bancuri bune, ţin să răspund unui comentariu anonim, descoperit abia ieri, de la textul despre dorinţele mele din copilărie de a fi băiat. Spune domnul (presupun) anonim: "vrei sa fii barbat? e o vb din strabuni ... fa-ti rost de coaie ca pula iti dau eu cata vrei!!! sper ca nu am fost obscen". Măi, coaie am. Multe. Cu sânje în ele. Trust me on this. Cât despre p**ă (eu mă autocenzurez nu pentru că n-aş fi obscenă, ci pentru că mă ceartă Ţiganu, prietenii ştiu de ce), mulţumesc frumos, am avut şi am parte de exact câtă vreau. Top quality! Dar te întreb pe tine, tu ai cât îţi trebuie?
Toate astea fiind spuse, doamnelor, sper că mi-am mai spălat din păcate. Cât despre voi, domnilor, sper să apreciaţi mai mult eforturile noastre. Pentru că sunt multe. Şi susţinute. Deşi uneori am vrea să zacem cu mâna pe burdihan. Cu sticla de bere la gură. Să râgâim şi altele. Ca să fim şi noi puţin mai egale cu voi.
marți, 3 februarie 2009
Where the streets have no name ...
Au existat pâna acum mai mulţi băieţi sau bărbaţi care, deşi nu sunt repere în viaţa mea, au însemnat, totuşi, ceva pentru mine, macar pentru o fracţiune de secundă şi m-au învăţat ceva foarte important. Sunt ca figuranţii sau personajele anonime din mulţime, nu sunt nominalizaţi la Oscar şi nu primesc atenţia criticilor, dar toată lumea ştie că, fără ei, filmul nu ar avea nuanţe, iar cartea nu ar fi închegată. Fiecare dintre ei a făcut un anumit gest sau a spus o anume frază care, adunate, m-au îmbogăţit.
Am făcut liceul într-o clasă de 29 de fete şi trei băieţi: un misogin gras şi nesuferit, un cretin amuzant şi Motănel. Un băiat timid, inteligent şi foarte de treabă. De-a lungul celor patru ani petrecuţi în aceeaşi clasă, Motanel a fost îndrăgostit, pe rând, de aproape toate fetele. Făcea mici gesturi drăgălaşe, lăsa o floare în bancă, o poezie. Niciodată nu s-a materializat nimic, toată lumea ştia, dar nimeni nu spunea direct. Deşi eram nişte ticăloase bârfitoare şi răutăcioase, nici una dintre noi nu a fost atât de lipsită de suflet încât să îl atace direct. La sfârşitul clasei a XII-a, la balul de absolvire, nu ştiu cum am ajuns să vorbim de iubirile lui, cu el participant la discuţie. În stilul meu bolovănos, l-am întrebat: „măi, Motănel, dar de mine de ce n-ai fost niciodată îndrăgostit?”. Răspunsul lui m-a năucit: „Dar am fost! Şi pentru mult timp. Dar mi-a fost teamă de tine, la cât eşti tu de nebună şi de bătăioasă, mi-ai fi dat cu floarea în cap. Şi e păcat, chiar eşti o fată care merită să primească flori”. N-am avut nicio replică. Eram blocată. În prostia mea, nu realizasem până în acel moment că, a ţi se da o floare, era un gest de admiraţie, de drag, nu de recunoaştere a sexului slab şi prost. La plecare, nici nu ştiu de pe ce masă, a venit cu un crin, doar floarea. Mi-a zâmbit, s-a uitat în ochii mei, pentru prima dată cred, i-am zambit înapoi şi am plecat eu privirea, cu un dram de cochetarie, născută dintr-odată.
După terminarea liceului, ca să am şi eu un ban de buzunar, m-am apucat să dau meditaţii, la engleză. La început, copilaşi drăguţi, ascultători, respectuoşi. La un moment dat, îmi spune taică-meu să îl ajut pe fiul unei colege, că are probleme la şcoala. Băiatul avea cu vreo patru ani mai puţin ca mine, rămăsese repetent o dată şi era pe punctul de a mai rămâne iar. Clasa a X-a. Extrem de inteligent, introvertit la maxim, probleme cu ideea de autoritate a profesorilor. Cazul clasic de "adolescent-problemă" (despre profesori imbecili care vor să îngenuncheze orice urmă de de "altceva" într-un alt episod). Mergeam la meditaţii, mă aştepta în chiloţi, cu BUG Mafia dat tare, să aud fiecare înjurătură. Nu asculta niciodată ce îi spuneam, mă amuz şi acum când îmi aduc aminte că îi dădeam teme, cu încăpăţânare. Plecam de la el plângând. Dar dacă tot era război, trebuia să-l câştig. Un an de zile, m-am chinuit aşa, până i-am prins punctul slab: îl jigneam şi eu, la rândul meu. Îi spuneam că vin la el doar pentru bani, că el tot un ratat o să ajungă, să vândă varză în piaţă, fiind atât de tâmpit încât să le dea satisfacţie profesorilor care îl lăsau corijent. S-a ambiţionat fantastic, am ajuns să îl ajut şi la alte materii, cu un referat, un eseu, un comentariu. A ajuns nu numai să treacă clasa, ci chiar să aibă medii de nouă şi zece. Şi cu timpul, am uitat că eram în război, şi am început să vorbim. Despre viaţă pur şi simplu. Îmi povestea nişte chestii atât de puerile şi adolescentine, încât ştiu sigur că m-ar fi urât o viaţă întreagă dacă aş fi râs de el. Dar l-am luat întotdeauna în serios. Ajunsesem să fim chiar prieteni şi simţeam asta ca pe o victorie personală. După vreo trei ani de meditaţii, mă cheamă într-o zi să vorbim, neapărat. Mă gândeam că are probleme cu vreo fată, că are nevoie să-l ajut cumva. Stăteam pe canapea şi beam suc. Brusc, îmi spune că el mă iubeşte, că ştie că sunt singură acum, şi că vrea să fie cu mine. Mi-a ţâşnit sucul pe gură şi pe nas ca în filme. Tot ce am putut să-i spun a fost UITĂ!. Am plecat de la el, nu ne-am mai văzut, nu am mai vorbit. Toate astea se întâmplau vara, înainte de bac-ul lui. De Crăciun, primesc un mesaj de la el, intrase la facultate, era bine şi îmi dorea toate cele bune. Câteva luni mai târziu, m-a sunat că avea nevoie de două referate la engleză, dacă pot să-l ajut. Avea aşa un ton detaşat, încât mi-am închipuit că i-a trecut nebuneala. Ne-am văzut să-i dau lucrările, mi-a mulţumit sec, mi-a dat un plic şi a plecat. Ce-am găsit în plic? Nişte bani, „eu am o groază, consideră că îţi plătesc o şedinţă de meditaţii” şi o scrisoare. Îmi povestea acolo, etapă cu etapă, ce se întâmplase de când păşisem pentru prima dată în casa lui. La început mă ignorase, apoi ajunsese la o asemenea ură, încât visa noaptea că mă chinuie. „Dacă cineva ar fi venit să-mi spună cum aveau să evolueze lucrurile, aş fi zis că e o glumă proastă. Timpul trece şi lucrurile încep să se schimbe, îmi dau seama că cel mai mare duşman al meu îmi putea fi prieten. Meditaţiile cu tine încep să se transforme în conversaţii, încep să-mi dau seama că se mai puteau face şi alte lucruri cu o fată, nu doar să o f*t. Începusem să ţin la fata care venea acasă o dată pe săptămâna să mă înveţe engleză. Urmează apoi o perioadă în care încep să te plac din ce în ce mai tare şi abia prea târziu îmi dau seama unde aveam să ajung. [...] Ai venit la mine şi m-ai întrebat ce aveam aşa urgent de vorbit cu tine. Ţi-am spus că te iubesc. Un moment am crezut că nu aveam să te mai văd niciodată. Dar nu a fost aşa. Deşi acel UITĂ categoric mi-a rupt inima în două, pe moment eram împăcat şi fericit, căci simţeam că fata pe care o iubeam merita din plin acest lucru, nu mă aşteptam să te descurci aşa de bine. Mi-a luat aproape doi ani să îmi treacă. Am scris în astea două pagini rezumatul a aproape patru ani din viaţa mea, dintre care cel puţin un an a fost nasol, pentru că îmi doream mai mult ca orice ca TU să fii cu mine, măcar o zi, dar ştiam că acest lucru nu e posibil. Se spune că dragostea neîmpărtăşită este cea mai grea suferinţă. Dar pot spune acum că nu-mi pare rău că te-am iubit.”. Cea mai înspăimântătoare şi mai frumoasă, în acelaşi timp, declaraţie de dragoste pe care mi-a făcut-o cineva vreodată. I-am spus şi lui acelaşi lucru, pentru că îi eram datoare cu un răspuns. Dar i-am mai spus şi că acel UITĂ era la fel de valabil.
Câţiva ani la rând, aproape în fiecare dimineaţă, mi-am băut cafeaua şi mi-am fumat prima ţigară a zilei cu acelaşi bărbat. Eu ieşeam pe balcon, el stătea pe geamul de la bucătărie. Nu ne salutam şi nu vorbeam niciodată. Eu îl provocam uneori, mai ales vara, ieşind goală pe balcon, el mă tachina şi se făcea că nu vede, închizând uneori geamul (dar îl zăream în spatele perdelei). Eu îl urmăream cum făcea treabă pe balcon, el mă vedea cum dansez şi gătesc. Eram foarte intimi, aşa simţeam, deşi ne despărţeau cel puţin o sută de metri. Era vecinul meu din blocul de vizavi, de la etajul şapte. Tot ce ştiam despre el era că avea în jur de 30 şi ceva de ani, era ras pe cap, la balcon avea un fel de draperie pe care scria semnul A de la Anarchy şi formula clasică a punkerilor, „no future”, şi că avea o femeie care îi făcea curat o dată la două săptămâni. La început am fost uşor geloasă, credeam că e iubita lui, dar s-a dovedit că m-am înşelat. Prezenţa lui la fereastră, cu ţigara în gură, mă ajuta foarte mult, în special dimineaţa când refuzam să mă scol din pat ca să plec la muncă. Dar cum îl vedeam, săream din pat, puneam un tricou pe mine (chiar nu puteam să mă arăt tot timpul goală, s-ar fi pierdut farmecul) şi mă duceam ciufulită şi botoasă să-mi hrănesc motanul. Ştiam sigur că mă vede, începea să se foiască uşor. Seara era şi mai amuzant, fuma pe geam cu lumina stinsă, probabil îşi închipuia că nu îl văd, doar că eu îi vedeam luminiţa minusculă a ţigării, când trăgea din ea. În momentele alea de totală descoperire a mea (eu nu suport întunericul şi stau cu toate luminile aprinse), mă jucam de-a spectacolul. Dansam, mă dădeam cu ulei de corp, probam haine. El era micul meu secret, nu ştia nimeni de prezenţa lui în viaţa mea. Prespun că de-a lungul timpului i-a observat şi pe iubiţii mei cu care am împărţit uneori casa şi de fiecare dată mi-am închipuit că e puţin gelos. Dar într-o dimineaţă am văzut geamurile goale, Anarchy dispăruse. Şi capul chel cu ţigară. Au apărut termopane, draperii opace. Iar geamul de la bucătărie e cel mult întredeschis. Acum beau cafea dimineaţa acasă foarte rar. Trag şi eu draperiile la geam. Şi detest complet ideea de apropiere nefirească a blocurilor şi de invazie a intimităţii de la bloc.
Cel mai frumos gest pe care l-am primit vreodată a venit din partea unui total necunoscut, într-o primavară banală. Eram la metrou, veneam de la servici, obosită, absentă şi uşor blazată. Era 9 martie. Mi-a ieşit deodată în faţă un băiat, nu-mi aduc aminte decât că era înalt şi slab, mi-a întins o floare şi mi-a zâmbit. M-a întrebat dacă îi permit să-mi ofere o floare într-o zi nespecială. I-am zâmbit înapoi, am primit floarea şi l-am pupat pe obraz. Mi-a mulţumit că mai există femei care pot primi o floare de la un necunoscut, fără să fugă, fără să se uite urât şi suspicios, fără să se apere cu poşeta. Am plecat mai departe, convinsă că primăvara aia nu mai era aşa banală.
Voi vă aduceţi aminte de anonimi care au schimbat ceva în voi? În bine, sper :)
Am făcut liceul într-o clasă de 29 de fete şi trei băieţi: un misogin gras şi nesuferit, un cretin amuzant şi Motănel. Un băiat timid, inteligent şi foarte de treabă. De-a lungul celor patru ani petrecuţi în aceeaşi clasă, Motanel a fost îndrăgostit, pe rând, de aproape toate fetele. Făcea mici gesturi drăgălaşe, lăsa o floare în bancă, o poezie. Niciodată nu s-a materializat nimic, toată lumea ştia, dar nimeni nu spunea direct. Deşi eram nişte ticăloase bârfitoare şi răutăcioase, nici una dintre noi nu a fost atât de lipsită de suflet încât să îl atace direct. La sfârşitul clasei a XII-a, la balul de absolvire, nu ştiu cum am ajuns să vorbim de iubirile lui, cu el participant la discuţie. În stilul meu bolovănos, l-am întrebat: „măi, Motănel, dar de mine de ce n-ai fost niciodată îndrăgostit?”. Răspunsul lui m-a năucit: „Dar am fost! Şi pentru mult timp. Dar mi-a fost teamă de tine, la cât eşti tu de nebună şi de bătăioasă, mi-ai fi dat cu floarea în cap. Şi e păcat, chiar eşti o fată care merită să primească flori”. N-am avut nicio replică. Eram blocată. În prostia mea, nu realizasem până în acel moment că, a ţi se da o floare, era un gest de admiraţie, de drag, nu de recunoaştere a sexului slab şi prost. La plecare, nici nu ştiu de pe ce masă, a venit cu un crin, doar floarea. Mi-a zâmbit, s-a uitat în ochii mei, pentru prima dată cred, i-am zambit înapoi şi am plecat eu privirea, cu un dram de cochetarie, născută dintr-odată.
După terminarea liceului, ca să am şi eu un ban de buzunar, m-am apucat să dau meditaţii, la engleză. La început, copilaşi drăguţi, ascultători, respectuoşi. La un moment dat, îmi spune taică-meu să îl ajut pe fiul unei colege, că are probleme la şcoala. Băiatul avea cu vreo patru ani mai puţin ca mine, rămăsese repetent o dată şi era pe punctul de a mai rămâne iar. Clasa a X-a. Extrem de inteligent, introvertit la maxim, probleme cu ideea de autoritate a profesorilor. Cazul clasic de "adolescent-problemă" (despre profesori imbecili care vor să îngenuncheze orice urmă de de "altceva" într-un alt episod). Mergeam la meditaţii, mă aştepta în chiloţi, cu BUG Mafia dat tare, să aud fiecare înjurătură. Nu asculta niciodată ce îi spuneam, mă amuz şi acum când îmi aduc aminte că îi dădeam teme, cu încăpăţânare. Plecam de la el plângând. Dar dacă tot era război, trebuia să-l câştig. Un an de zile, m-am chinuit aşa, până i-am prins punctul slab: îl jigneam şi eu, la rândul meu. Îi spuneam că vin la el doar pentru bani, că el tot un ratat o să ajungă, să vândă varză în piaţă, fiind atât de tâmpit încât să le dea satisfacţie profesorilor care îl lăsau corijent. S-a ambiţionat fantastic, am ajuns să îl ajut şi la alte materii, cu un referat, un eseu, un comentariu. A ajuns nu numai să treacă clasa, ci chiar să aibă medii de nouă şi zece. Şi cu timpul, am uitat că eram în război, şi am început să vorbim. Despre viaţă pur şi simplu. Îmi povestea nişte chestii atât de puerile şi adolescentine, încât ştiu sigur că m-ar fi urât o viaţă întreagă dacă aş fi râs de el. Dar l-am luat întotdeauna în serios. Ajunsesem să fim chiar prieteni şi simţeam asta ca pe o victorie personală. După vreo trei ani de meditaţii, mă cheamă într-o zi să vorbim, neapărat. Mă gândeam că are probleme cu vreo fată, că are nevoie să-l ajut cumva. Stăteam pe canapea şi beam suc. Brusc, îmi spune că el mă iubeşte, că ştie că sunt singură acum, şi că vrea să fie cu mine. Mi-a ţâşnit sucul pe gură şi pe nas ca în filme. Tot ce am putut să-i spun a fost UITĂ!. Am plecat de la el, nu ne-am mai văzut, nu am mai vorbit. Toate astea se întâmplau vara, înainte de bac-ul lui. De Crăciun, primesc un mesaj de la el, intrase la facultate, era bine şi îmi dorea toate cele bune. Câteva luni mai târziu, m-a sunat că avea nevoie de două referate la engleză, dacă pot să-l ajut. Avea aşa un ton detaşat, încât mi-am închipuit că i-a trecut nebuneala. Ne-am văzut să-i dau lucrările, mi-a mulţumit sec, mi-a dat un plic şi a plecat. Ce-am găsit în plic? Nişte bani, „eu am o groază, consideră că îţi plătesc o şedinţă de meditaţii” şi o scrisoare. Îmi povestea acolo, etapă cu etapă, ce se întâmplase de când păşisem pentru prima dată în casa lui. La început mă ignorase, apoi ajunsese la o asemenea ură, încât visa noaptea că mă chinuie. „Dacă cineva ar fi venit să-mi spună cum aveau să evolueze lucrurile, aş fi zis că e o glumă proastă. Timpul trece şi lucrurile încep să se schimbe, îmi dau seama că cel mai mare duşman al meu îmi putea fi prieten. Meditaţiile cu tine încep să se transforme în conversaţii, încep să-mi dau seama că se mai puteau face şi alte lucruri cu o fată, nu doar să o f*t. Începusem să ţin la fata care venea acasă o dată pe săptămâna să mă înveţe engleză. Urmează apoi o perioadă în care încep să te plac din ce în ce mai tare şi abia prea târziu îmi dau seama unde aveam să ajung. [...] Ai venit la mine şi m-ai întrebat ce aveam aşa urgent de vorbit cu tine. Ţi-am spus că te iubesc. Un moment am crezut că nu aveam să te mai văd niciodată. Dar nu a fost aşa. Deşi acel UITĂ categoric mi-a rupt inima în două, pe moment eram împăcat şi fericit, căci simţeam că fata pe care o iubeam merita din plin acest lucru, nu mă aşteptam să te descurci aşa de bine. Mi-a luat aproape doi ani să îmi treacă. Am scris în astea două pagini rezumatul a aproape patru ani din viaţa mea, dintre care cel puţin un an a fost nasol, pentru că îmi doream mai mult ca orice ca TU să fii cu mine, măcar o zi, dar ştiam că acest lucru nu e posibil. Se spune că dragostea neîmpărtăşită este cea mai grea suferinţă. Dar pot spune acum că nu-mi pare rău că te-am iubit.”. Cea mai înspăimântătoare şi mai frumoasă, în acelaşi timp, declaraţie de dragoste pe care mi-a făcut-o cineva vreodată. I-am spus şi lui acelaşi lucru, pentru că îi eram datoare cu un răspuns. Dar i-am mai spus şi că acel UITĂ era la fel de valabil.
Câţiva ani la rând, aproape în fiecare dimineaţă, mi-am băut cafeaua şi mi-am fumat prima ţigară a zilei cu acelaşi bărbat. Eu ieşeam pe balcon, el stătea pe geamul de la bucătărie. Nu ne salutam şi nu vorbeam niciodată. Eu îl provocam uneori, mai ales vara, ieşind goală pe balcon, el mă tachina şi se făcea că nu vede, închizând uneori geamul (dar îl zăream în spatele perdelei). Eu îl urmăream cum făcea treabă pe balcon, el mă vedea cum dansez şi gătesc. Eram foarte intimi, aşa simţeam, deşi ne despărţeau cel puţin o sută de metri. Era vecinul meu din blocul de vizavi, de la etajul şapte. Tot ce ştiam despre el era că avea în jur de 30 şi ceva de ani, era ras pe cap, la balcon avea un fel de draperie pe care scria semnul A de la Anarchy şi formula clasică a punkerilor, „no future”, şi că avea o femeie care îi făcea curat o dată la două săptămâni. La început am fost uşor geloasă, credeam că e iubita lui, dar s-a dovedit că m-am înşelat. Prezenţa lui la fereastră, cu ţigara în gură, mă ajuta foarte mult, în special dimineaţa când refuzam să mă scol din pat ca să plec la muncă. Dar cum îl vedeam, săream din pat, puneam un tricou pe mine (chiar nu puteam să mă arăt tot timpul goală, s-ar fi pierdut farmecul) şi mă duceam ciufulită şi botoasă să-mi hrănesc motanul. Ştiam sigur că mă vede, începea să se foiască uşor. Seara era şi mai amuzant, fuma pe geam cu lumina stinsă, probabil îşi închipuia că nu îl văd, doar că eu îi vedeam luminiţa minusculă a ţigării, când trăgea din ea. În momentele alea de totală descoperire a mea (eu nu suport întunericul şi stau cu toate luminile aprinse), mă jucam de-a spectacolul. Dansam, mă dădeam cu ulei de corp, probam haine. El era micul meu secret, nu ştia nimeni de prezenţa lui în viaţa mea. Prespun că de-a lungul timpului i-a observat şi pe iubiţii mei cu care am împărţit uneori casa şi de fiecare dată mi-am închipuit că e puţin gelos. Dar într-o dimineaţă am văzut geamurile goale, Anarchy dispăruse. Şi capul chel cu ţigară. Au apărut termopane, draperii opace. Iar geamul de la bucătărie e cel mult întredeschis. Acum beau cafea dimineaţa acasă foarte rar. Trag şi eu draperiile la geam. Şi detest complet ideea de apropiere nefirească a blocurilor şi de invazie a intimităţii de la bloc.
Cel mai frumos gest pe care l-am primit vreodată a venit din partea unui total necunoscut, într-o primavară banală. Eram la metrou, veneam de la servici, obosită, absentă şi uşor blazată. Era 9 martie. Mi-a ieşit deodată în faţă un băiat, nu-mi aduc aminte decât că era înalt şi slab, mi-a întins o floare şi mi-a zâmbit. M-a întrebat dacă îi permit să-mi ofere o floare într-o zi nespecială. I-am zâmbit înapoi, am primit floarea şi l-am pupat pe obraz. Mi-a mulţumit că mai există femei care pot primi o floare de la un necunoscut, fără să fugă, fără să se uite urât şi suspicios, fără să se apere cu poşeta. Am plecat mai departe, convinsă că primăvara aia nu mai era aşa banală.
Voi vă aduceţi aminte de anonimi care au schimbat ceva în voi? În bine, sper :)
luni, 2 februarie 2009
Analiză blondă de întâmplări recente III
Dragă jurnalule, e mare agitaţie, mare. Lumea e în criză. Şi eu la fel. Am trecut de la criza de bilă de săptămâna trecută, la cea de nervi de weekend. O să detaliez mai încolo.
Dom'le, ce mai scandal şi discuţii cum că ne ascultă şi înregistrează ăştia convorbirile telefonice! Eu cred că e o măsură extrem de utilă. Uite, eu vorbesc foarte mult la telefon cu fetele şi mi se transmit foarte multe informaţii de maxim interes. Dar din cauza că e foarte multă informaţie, pierd de multe ori detalii esenţiale. Aşa că aş vrea să-l cunosc pe cel care se va ocupa personal de discuţiile mele, ca să pot să-l contactez să-mi spună unde zicea Vali că sunt reduceri la Manolo Blahnik, cu ce zicea Mona că era îmbrăcată ţoapa de amanta lu ..., când rămăsese că mergem la Paris, etc. Pentru că eu nu pot memora atâtea date.
Nu ştiu ce-i cu Băselu în ultima vreme, dă mesaje foarte confuzante. Mai întâi ne spune cum vrea el să se facă din Zmeus Dumnezmeus. Ceea ce mie mi se pare firesc. Că doar unul e Dumnezmeus şi e prezent în tot şi toate, nu? După care vine cu prostia aia de mi-a venit şi să plâng de spaimă, cum că dacă actuala coaliţie de guvernare va înregistra un eşec, el ia în calcul posibilitatea să nu mai candideze la alegerile prezidenţiale din acest an. Dar m-am linişti rapid când mi-am dat seama că, la cât de bine şi eficient lucrează deja guvernul Boc, nici nu se pune problema de eşec.
Am fost foarte supărată pe presă, cât de răi sunt şi numai de rele ştiu să se ia. Atâta scandal că poliţia e praf şi pulbere, că n-au fost în stare să-i prindă pe ăia cu armele furate sau pe cine a omorât în dreapta şi stânga la Braşov. Dar un cuvânt de laudă nu am auzit când, cu atâta dedicaţie şi eficienţă, tot poliţiştii i-au făcut dosar penal infractoarei periculoase, cu burta la gură şi plod de mână, care a vrut să plaseze bancnote false la supermarket. Ce mai contează că banii nu erau falşi? Gestul contează! Care ar trebui să ne convingă că poliţia nu stă degeaba, ci taie răul din faşă.
Ne-am uitat, Ţiţi şi eu, la tv, cum l-au pus preşedinte pe Obama. Când o ajunge Ţiţi preşedinte, îl aduc şi eu pe Bono, că tare îmi mai place de el. Am sărbătorit festiv, îmbrăcaţi tradiţional american, el în cowboy, eu în stripteuză de pe Sunset Bulevard. Şi am mâncat tot tradiţional popcorn şi hamburgeri de la McDonalds (de acolo şi criza de fiere). M-am enervat teribil când, două zile mai târziu, din cauza boului ăla cu încurcatul discursului, a trebuit să fac iar un lap-dance. Apropo, idiotul de Ţiţi nu mai vrea să fie nici Băselu (că oricum e unic), nici Putin. Acum se duce toată ziua la solar să se înnegrească şi mă pune în pat să-i strig: Yes you can! Yes you can!
Măi, jurnalule, măi, sunt tare uluită de cât de competentă e în ultima vreme Nuţi. M-a dat pe spate cu câte lucruri a făcut şi ce idei senzaţionale i-a produs neuronul. Ce frumos şi profi a dansat ea la târgul de turism cu tipul ăla gen Rudolf Valentino. Şi cât de sincer şi curat a lăcrimat ea, de nici rimelul, nici fondul de ten nu i s-au întins. Trebuie să ai ceva experienţă să faci asta, îţi spun eu. Iar la idei, nici nu mai zic. De la mofete în Capitală, care să aducă râuri râuri de turişti pensionari cu bilet de tratament, la prelungirea sezonului estival până în noiembrie. Eu mă gândeam că ar fi şi mai bine să-l prelungească şi pe perioada iernii, că va fi omor pe plajă la tratament natural de întinerire prin peeling cu nisip vâjâit cu 200 km/h, în decembrie şi ianuarie. Şi treaba cu mutarea Vămii Vechi mi se pare genială. Că dacă tot Vama e un spirit întreţinut fără asfalt şi canalizare, ar putea să facă o nouă staţiune chiar în Bucureşti, în Ferentari sau Rahova, unde condiţiile sunt perfecte şi nici nu există riscul să se schimbe ceva în următorii ani.
Ah, îţi spuneam că trăiesc şi eu din plin criza. A mea e de nervi. A început săptămâna trecută, când după două zile şi două nopţi cu băieţii călare pe buget, vine idiotul de Ţiţi acasă şi îmi spune: iubito, trebuie să strângem cureaua. Îţi îngheţ o perioadă salariul, tai 2% de la Sănătate, 3% de la Cultură şi 5% de la Educaţie, că aşa nu mai ţine! Cuuuum??? Adică, să rămân doar cu 2 carduri din 5, să renunţ la spa şi cosmetică, la prezentările de modă de la Milano, Paris şi New York, şi să nu îmi mai cumpăr Elle şi Cosmopolitan??? I-am răspuns sec: domnule, vă anunţ că acţiunile dumneavoastră au scăzut brusc la minim şi o să mai vezi tu creştere la Bursă când mi-oi vedea eu ceafa fără oglindă! La aşa o negociere dură, am picat până la urmă la pace. Fără tăieri de la buget şi cu o creştere de salariu de 3% în primăvară şi 2% la toamnă. Adică încă un card în lei şi unul de euro.
Nu îmi trecuseră bine nervii, când peste ce dau? Un paparaţ obraznic, din ăla cu investigaţiile, care de multă vreme stă cu ochii pe mine, a reuşit să facă o poză cu maşina mea. Plus comentarii pline de răutăcisme. E, bine, ţin să fac nişte precizări. Pentru a susţine economia naţională, Ţiţi a vorbit cu oamenii de la Dacia. Care au investit jumătate din bugetul firmei (ducând astfel la trecerea în şomaj a jumătate din angajaţi) ca să-mi facă mie un hibrid. Care funcţionează cu Evian sau S.Pellegrino şi nu poluează! Şi, acum să avem pardon, dar eu nu umblu cu logo-ul ăla ca un deschizător de bere, pentru că eu nu beau bere! Iar dacă te uiţi atent, căluţul nu e ăla cabrat, ci un căluţ de mare, pentru că mie îmi plac apa şi fructele de mare, da? Oricum, literele de la număr nu vin de la numele meu, ci, pentru că e un cadou de la Ţiţi care a vrut să mă împace, vin de la Love, Iubire, Amore! Pentru că Ţiţi ştie multe limbi.
Mai e ceva ce niciun paparaţ nu a reuşit să descopere încă. Faptul că maşina mea de fiţe e una branduită special cu numele meu! Model unic. Şi pentru că e criză şi firmele de maşini nu au bani să bage în asemenea proiecte, a trebuit să ne adaptăm şi să găsim o firmă care are putere financiară. Şi am găsit. Că doar ştie toată lumea că pompele funebre şi firmele de salubrizare nu intră în criză niciodată.
Dacă doriţi să revedeţi Analiza I şi Analiza II.
Dom'le, ce mai scandal şi discuţii cum că ne ascultă şi înregistrează ăştia convorbirile telefonice! Eu cred că e o măsură extrem de utilă. Uite, eu vorbesc foarte mult la telefon cu fetele şi mi se transmit foarte multe informaţii de maxim interes. Dar din cauza că e foarte multă informaţie, pierd de multe ori detalii esenţiale. Aşa că aş vrea să-l cunosc pe cel care se va ocupa personal de discuţiile mele, ca să pot să-l contactez să-mi spună unde zicea Vali că sunt reduceri la Manolo Blahnik, cu ce zicea Mona că era îmbrăcată ţoapa de amanta lu ..., când rămăsese că mergem la Paris, etc. Pentru că eu nu pot memora atâtea date.
Nu ştiu ce-i cu Băselu în ultima vreme, dă mesaje foarte confuzante. Mai întâi ne spune cum vrea el să se facă din Zmeus Dumnezmeus. Ceea ce mie mi se pare firesc. Că doar unul e Dumnezmeus şi e prezent în tot şi toate, nu? După care vine cu prostia aia de mi-a venit şi să plâng de spaimă, cum că dacă actuala coaliţie de guvernare va înregistra un eşec, el ia în calcul posibilitatea să nu mai candideze la alegerile prezidenţiale din acest an. Dar m-am linişti rapid când mi-am dat seama că, la cât de bine şi eficient lucrează deja guvernul Boc, nici nu se pune problema de eşec.
Am fost foarte supărată pe presă, cât de răi sunt şi numai de rele ştiu să se ia. Atâta scandal că poliţia e praf şi pulbere, că n-au fost în stare să-i prindă pe ăia cu armele furate sau pe cine a omorât în dreapta şi stânga la Braşov. Dar un cuvânt de laudă nu am auzit când, cu atâta dedicaţie şi eficienţă, tot poliţiştii i-au făcut dosar penal infractoarei periculoase, cu burta la gură şi plod de mână, care a vrut să plaseze bancnote false la supermarket. Ce mai contează că banii nu erau falşi? Gestul contează! Care ar trebui să ne convingă că poliţia nu stă degeaba, ci taie răul din faşă.
Ne-am uitat, Ţiţi şi eu, la tv, cum l-au pus preşedinte pe Obama. Când o ajunge Ţiţi preşedinte, îl aduc şi eu pe Bono, că tare îmi mai place de el. Am sărbătorit festiv, îmbrăcaţi tradiţional american, el în cowboy, eu în stripteuză de pe Sunset Bulevard. Şi am mâncat tot tradiţional popcorn şi hamburgeri de la McDonalds (de acolo şi criza de fiere). M-am enervat teribil când, două zile mai târziu, din cauza boului ăla cu încurcatul discursului, a trebuit să fac iar un lap-dance. Apropo, idiotul de Ţiţi nu mai vrea să fie nici Băselu (că oricum e unic), nici Putin. Acum se duce toată ziua la solar să se înnegrească şi mă pune în pat să-i strig: Yes you can! Yes you can!
Măi, jurnalule, măi, sunt tare uluită de cât de competentă e în ultima vreme Nuţi. M-a dat pe spate cu câte lucruri a făcut şi ce idei senzaţionale i-a produs neuronul. Ce frumos şi profi a dansat ea la târgul de turism cu tipul ăla gen Rudolf Valentino. Şi cât de sincer şi curat a lăcrimat ea, de nici rimelul, nici fondul de ten nu i s-au întins. Trebuie să ai ceva experienţă să faci asta, îţi spun eu. Iar la idei, nici nu mai zic. De la mofete în Capitală, care să aducă râuri râuri de turişti pensionari cu bilet de tratament, la prelungirea sezonului estival până în noiembrie. Eu mă gândeam că ar fi şi mai bine să-l prelungească şi pe perioada iernii, că va fi omor pe plajă la tratament natural de întinerire prin peeling cu nisip vâjâit cu 200 km/h, în decembrie şi ianuarie. Şi treaba cu mutarea Vămii Vechi mi se pare genială. Că dacă tot Vama e un spirit întreţinut fără asfalt şi canalizare, ar putea să facă o nouă staţiune chiar în Bucureşti, în Ferentari sau Rahova, unde condiţiile sunt perfecte şi nici nu există riscul să se schimbe ceva în următorii ani.
Ah, îţi spuneam că trăiesc şi eu din plin criza. A mea e de nervi. A început săptămâna trecută, când după două zile şi două nopţi cu băieţii călare pe buget, vine idiotul de Ţiţi acasă şi îmi spune: iubito, trebuie să strângem cureaua. Îţi îngheţ o perioadă salariul, tai 2% de la Sănătate, 3% de la Cultură şi 5% de la Educaţie, că aşa nu mai ţine! Cuuuum??? Adică, să rămân doar cu 2 carduri din 5, să renunţ la spa şi cosmetică, la prezentările de modă de la Milano, Paris şi New York, şi să nu îmi mai cumpăr Elle şi Cosmopolitan??? I-am răspuns sec: domnule, vă anunţ că acţiunile dumneavoastră au scăzut brusc la minim şi o să mai vezi tu creştere la Bursă când mi-oi vedea eu ceafa fără oglindă! La aşa o negociere dură, am picat până la urmă la pace. Fără tăieri de la buget şi cu o creştere de salariu de 3% în primăvară şi 2% la toamnă. Adică încă un card în lei şi unul de euro.
Nu îmi trecuseră bine nervii, când peste ce dau? Un paparaţ obraznic, din ăla cu investigaţiile, care de multă vreme stă cu ochii pe mine, a reuşit să facă o poză cu maşina mea. Plus comentarii pline de răutăcisme. E, bine, ţin să fac nişte precizări. Pentru a susţine economia naţională, Ţiţi a vorbit cu oamenii de la Dacia. Care au investit jumătate din bugetul firmei (ducând astfel la trecerea în şomaj a jumătate din angajaţi) ca să-mi facă mie un hibrid. Care funcţionează cu Evian sau S.Pellegrino şi nu poluează! Şi, acum să avem pardon, dar eu nu umblu cu logo-ul ăla ca un deschizător de bere, pentru că eu nu beau bere! Iar dacă te uiţi atent, căluţul nu e ăla cabrat, ci un căluţ de mare, pentru că mie îmi plac apa şi fructele de mare, da? Oricum, literele de la număr nu vin de la numele meu, ci, pentru că e un cadou de la Ţiţi care a vrut să mă împace, vin de la Love, Iubire, Amore! Pentru că Ţiţi ştie multe limbi.
Mai e ceva ce niciun paparaţ nu a reuşit să descopere încă. Faptul că maşina mea de fiţe e una branduită special cu numele meu! Model unic. Şi pentru că e criză şi firmele de maşini nu au bani să bage în asemenea proiecte, a trebuit să ne adaptăm şi să găsim o firmă care are putere financiară. Şi am găsit. Că doar ştie toată lumea că pompele funebre şi firmele de salubrizare nu intră în criză niciodată.
Dacă doriţi să revedeţi Analiza I şi Analiza II.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)