Cum îşi spală Vulpea creierii

Când te doare ceva, când ţi-e rău de la ceva, te duci la doctor, îţi dă tratament şi te faci bine. Dar ce faci când te simţi bolnav fără să ai nici o boală, nici o suferinţă fizică, ci doar milioane de pitici isterici care îţi tropăie în cap şi urlă: salariu înjumătăţit, criză, grevă, boc, băsescu, praf, puf de plop, vecini cu bormaşină, sms-uri repetate de la bancă deşi nu e încă termenul scadent pentru rată, şefi aberanţi, cunoştinţe ocazionale care nu ştiu decât să îţi ceară diverse servicii, dar nu te întreabă vreodată ce mai faci. Stop joc! Distonocalm nu iau că îmi afectează capacităţile de condus, iarba e prea scumpă. Atunci cum să mă detoxific şi să mă fac bine?
Pasul 1. Luat agenda de telefon, examinat numele persoanelor cu care nu am mai comunicat de cel puţin 6 luni şi dat "şterge". 94 contacte mai puţin. Luat şi lista de messenger şi procedat la fel. În unele cazuri chiar "delete&ignore". 78 contacte mai puţin.
Paşii următori (de la 2 la X, unde X e liber să zburde): luni primesc cu mare încântare două invitaţii la Buenavista Social Club de la gagic. Pentru mine şi draga mea Antoaneta, mare iubitoare de ritmuri cubane. Sala Palatului este un loc odios, cu acelaşi mucegai comunist pe pereţi, aceleaşi scaune urât tapiţate şi incomode, cu acustică proastă, dar pentru cubanezii noştri nu a contat. Au făcut un spectacol viu, colorat, pasional, fierbinte şi condimentat. S-au dus la ceruri Compay Segundo, Ibrahim Ferrer (pe care am avut onoarea de a-l asculta alături de Buenavista în 2004), Ruben Gonzales, dar Buena Vista Social Club rămâne o instituţie, şi pe lângă moşuleţii fabuloşi (de la chitară, trompetă, percuţie), am rămas plăcut impresionată de tinerelul drăguţ de la pian, de trompetistul grăsuţ cu ochi albaştri, de focoasa şi unduioasa solistă cu care au venit de data asta. Singura mea dezamăgire a fost, ca şi acum 6 ani, publicul, nu ştiu dacă snob, dar cu siguranţă neinstruit. Da, la un concert de muzică simfonică stai cuminte în scaunul tău şi aproape că nu respiri. La Buenavista te ridici în picioare, dansezi, te bucuri. Eu cu Anto am fost printre puţinii nebuni care am ştiut acest lucru şi ne-am primit porţia de priviri aspre dezaprobatoare. Care ne-au impresionat atât de tare, că la sfârşit eram roşii la faţă, aveam tricourile ude de cât dansasem şi ne făceam bezele cu artiştii.

Ca să rămân în zona ritmului, culorii, pasiunii, joi 27 mai, la Muzeul Ţăranului Român la ora 19, merg să-i fiu alături Antoanetei care va face o prezentare a celui mai lung carnaval din lume, cel din Uruguay. Anto a fost acolo, s-a documentat, a trăit, s-a bucurat şi acum ne povesteşte şi nouă despre alte lumi, trăiri şi simboluri. Vă invit şi pe voi să veniţi, să vă detaşaţi un pic de cotidianul isteric, să ne vedem, să ne relaxăm frumos.

Şi pentru că doctorul din mine mi-a prescris să fac un tratament de cel puţin încă 3 zile după, de vineri voi fi la Sibiu, la draga mea Rhodos, participant entuziast atât la Festivalul Internaţional de Teatru SibFest, cât şi la a doua ediţie a Transilvania Tattoo Convention.

În loc de încheiere, vă las cu răspunsul meu la leapşa primită de la Viorica, pornită de neobositul şi minunatul Alex Mazilu, care ne stârneşte la frumos, să ne lăudăm cu cele mai dragi şi frumoase fotografii din "portofoliul" personal. Şi pentru că mă duc în curând în oraşul sufletului meu, mă laud şi eu cu două imagini ale Sibiului, una prinsă de mine, cealaltă de gagic. Şi vă provoc şi pe voi să faceţi la fel. În loc de tratament cu distonocalm. Sau iarbă, că e scumpă.

Vorbim decât de latest fashion care o văd și-aud, k?

N-am fost niciodată o sclavă a modei, dar în ultima vreme mă simt depășită total de ce se poartă. Și nu vorbesc doar de haine. Nu știu cât de rău e de mine că nu mă adaptez, dar cu siguranță nu văd nimic bun în ultimele tendințe. În schimb, văd și aud mult penibil, grotesc, prostie, epatare, prost gust.

Mi-am adus aminte de curând de profesorul meu din facultate pe care l-am întrebat cu reală curiozitate ce înseamnă "uărcărși". Foarte șocat și cu ton suficient-ironic a pufnit "nu știi ce înseamnă în engleză worker?". Asta știu, uărcărși nu știu nici măcar în ce limbă e. Și mi-am amintit și de fabuloasa descriere a "nevestei independente", dintr-o revistă de gagice: "Este așa-numita selfmadewoman, determinată și competentă". Trecând peste faptul că self-made-woman se scrie cu liniuță între, că "ie" mai multe cuvinte într-unul singur, de tipul șampon 3-în-1, I had a nedumereișăn, ca să îmi citez un fost elev de la meditații: cum o fi femeia determinată (DEX: care a fost precizată, stabilită, definită)? După cum mi-am dat seama mai târziu, că deh, am și eu un singur neuron și uneori mai doarme, era vorba despre cuvântul din limba engleză determined adică "hotărât, plin de hotărâre". A trecut ceva vreme de la uărcărși și femeia determinată, eu nu sunt o puristă, înțeleg că limba se adaptează și absoarbe mereu termeni din alte limbi, m-am obișnuit (cu greu, recunosc) cu "a aplica la un job", a click-ui, a share-ui. Admit că echivalentul în română pentru print sau cool (eu prefer fain, care îmi vine nu din englezescul fine, ci din copilăria trăită prin Transilvania, cu bunici ardeleni, deci cu vocabular regional cu influențe maghiare și nemțești) nu e chiar cel mai fericit. La fel cum manager sună ceva mai interesant decât șef de departament sau director. Sau miting (deja prezent în DEX în această formă), staf, job. Cu "rulează" nu mă pot obișnui nici moartă. Deh, am și eu o limită. Și ajungem la ultima modă, care mă isterizează. Nu se mai poartă doar câteva barbarisme, cuvinte englezești conjugate/declinate românește. Acum se poartă o combinație sinistră de 2-3 cuvinte românești urmate de 2-3 cuvinte englezești. It's like ... cum să spun ... coming from me, the shit e de fapt and in fact un căcat mare. Adică și by the way, basically înțelegeți ce vreți din ciorba mea de crap. Ce consider eu deranjant și de doi bani e faptul că cei care folosesc amestecul acesta odios sunt persoane cu pretenții de intelectuali, culți, citiți, "oameni de lume bună". Eu zic că e păcat de cultura lor, pentru mine e doar o dovadă de spoială și ceva lipsă de încredere în propria originalitate, substituită cât se poate mai prost.

Din categoria modă ucigașă care se răspândește ca o pandemie, mă lovesc tot mai des "vreau decât o pâine", "mi-am luat decât un tricou" și "treaba care am făcut-o", "tipa care am văzut-o". Nu am cuvinte să descriu furia ce mă apucă atunci când aud ororile astea care fac "inundațiile datorate ploilor" și "bucuria cauzată de victorie" să sune aproape firesc. Cu groază văd și ascult din ce în ce mai des și la toate nivelurile cum este mutilată limba română. Mă sufocă pentru că nu poți pocni pe toată lumea peste cap. Din păcate, nici nu pot să devin nepăsătoare. În concluzie, chiar trăiesc o mică dramă și o dilemă etică.

Pe final să ne și amuzăm puțin, de data asta chiar cu un detaliu vestimentar care m-a zgâriat pe retină în ultimele două săptămâni. A fost ceva mai frig decât ne-am obișnuit în mai. A și plouat. Dar să scoți iar la plimbare urâtele cizme de tip UGG mi se pare de un prost gust fără margini. Bun, să ne înțelegem, nu-mi plac mie, dar le recunosc părțile pozitive pe timp de iarnă, prin zăpadă, ger, la -10 grade. Dar să le porți asortate la rochiță sau pantaloni scurți și chiar maieu, deși arată ponosite și cu urme de sarea de astă-iarnă, deși îți încing picioarele până iau foc, e deja prostie. Am auzit povestea cu "UGG originale au blăniță nu știu de care și mențin temperatura constantă". Mda, raiul micozelor și al ciupercilor, mai ales când pe piața din România făcăturile chinezești sunt la ele acasă. Și mai e și scuza că "așa poartă vedetele de la Hollywood!". Pamela Anderson, Paris Hilton, Lindsay Lohan. Una și una, modele de invidiat pentru IQ-ul uriaș și stilul rafinat.
Așa că, you go girls, fiți the fashion icons care le admiră toată lumea, chiar dacă decât pentru că arătați penibil. Or something.

Manu Chao mood

Weekend fain, oameni buni, în ciuda ploii, frigului, agresiunii, haosului și isteriei.
Pase lo que pase, sea lo que sea, proxima estacion ESPERANZA!

Vulpea, bloggerii, viputzele şi Prinţul Persiei

Când am primit invitaţie la cinema de la Hotcity prin drăguţa Cireaşă şi Forum Film, m-am gândit că o să fie iar o seară relaxantă în intimitate cu gagicele, hlizeală şi mega-scaunele de vis de la sala VIP de la AFI Cotroceni. Am ajuns devreme acolo, pupături cu Ciupercuţa, Sabbra, Ada, Lamâie, Cireaşa, cunoscut în carne şi oase Piticu. Şi cum stăteam noi la poveşti, încep să apară tot felul de personaje celebre! Deoarece, chit că nu a fost sala VIP ci IMAX, a curs cu vip-uri, soro! Deşi a fost o lipsă totală de consideraţie din partea organizatorilor pentru valoarea vipizdică a surorilor Monica Columbeanu şi Ramona Gabor, ei bine, ele au fost băgate în aceeaşi oală cu Bote, Iulia Vântur (fără ăla micu, plagiatorul genial; chiar, or mai fi împreună?), DJ Vanda, Andreea Raicu, toată gaşca de tineri actori din telenovelele MediaPro, Cabral cu gagica lui, tot actriţă la Acasă (foarte frumoasă fata asta! finuţă, dulcică, minionă, dar minunat proporţionată, mai mişto live decât în poze - bine, Cabral!), o pereche de silicoane bine bronzate la solar (nu ne-am dat seama care ar fi numele posesoarei, dar după insistenţa cu care erau scoase la înaintare, sigur era cineva celebru prin Click). Vorba Dianei, dacă punea cineva ieri o bombă la Imax, rămâneau posturile Acasă şi ProTv fără grila de programe.

Deci, muritoarea de rând care sunt eu, m-am trezit printre atâtea celebrităţuri pentru că era cea mai avanpremieră dintre avanpremierele la Prince of Persia: The sands of time! Ca o mare fană a jocurilor de strategie, aventuri, acrobaţii şi bătăi cu diverse creaturi (da, da, ştiu, astea ar trebui să fie apanajul băieţilor şi bărbaţilor veşnic copii, dar na, v-am spus că eu mi-am dorit să fiu băiat, da?), abia aşteptam, dar aveam şi ceva emoţii că mă va dezamăgi filmul. Prinţul nostru principal Dastan, Jake Gyllenhaal, nu mă impresionase până acum prea tare ca mascul, în rolurile serioase jucate în filme serioase parcă tot timpul i-a furat cineva din glorie, dar trăgeam speranţe de la el. Şi nu m-a dezamăgit. A tras de fiare, s-a dat cu creme, el ştie ce-a făcut, dar a arătat şi ceva muşchiuleţi, şi pletuţe şi ochişori (verzi şi vioi în film, deşi zice Ada că în realitate sunt albaştri), zâmbete şugubeţe, flick-flack-uri, alergături, pumni daţi şi primiţi, tot tacâmul. De fapt, tocmai săriturile şi căţărările pe toate zidurile le-au ieşit foarte bine realizatorilor, că doar astea erau şi mare parte din farmecul jocului (ţopăiala asta agilă pe ziduri şi acoperişuri a fost preluată cu succes şi în mai noul joc Assassin's Creed). Prinţesa Tamina, jucată de Gemma Arterton, e miştoacă, fiţoasă, dată naibii, dar nu-i chiar cea mai frumoasă femeie din lume, după cum e prezentată. Dar face cuplu simpatic cu prinţul (căruia îi şi aplică din când în când câte o zmetie peste ochi). Foarte simpatic şi personajul lui Alfred Molina, rebelul cu dinţi de aur care refuză insistent să plătească taxe, suflet sensibil iubitor de struţi, iar Ben Kinsley mi-a confirmat că el chiar nu ştie să joace roluri pozitive, pentru că a fost făcut pentru cele negative. Mi-ar fi plăcut să se dezvolte mai mult subiectul "personajului negativ-diabolic colectiv Hassassins", că ar fi avut de unde, dar poate în viitoarele poveşti.

În rest, flăcăi bunoci, bătăi, urlete, alergături, peisaje fabuloase (reale sau create pe calculator, dar nu s-a simţit diferenţa), costume faine, efecte speciale şi cascadorii de foarte mult bun simţ (cu o singură excepţie care m-a şi amuzat foarte tare - cade bietul nostru prinţ printre tonele de ruine ale unui templu, plus catralioane de tone de nisip, se tăvăleşte ca un buştean la vale, dar la final pică în picioare, toate şuviţele de păr sunt la locul lor, iar el nu are nici măcar un fir de praf pe el). Cu adrenalină, ceva momente tensionate (de vreo trei ori a suferit Ada lângă mine la apariţia şarpelui urât şi negru), ceva încercări de pupături care au dus la diferite catastrofe mai mari sau mai mici (în locul prinţului, eu aş fi luat asta ca un semn, dar el na, era orbit de îndrăgosteală), vine sfârşitul lumii, dar la final, dintr-o întorsătură de condei (sau mai bine zis de pumnal magic), nu se mai sfârşeşte lumea, ci rezolvă prinţul ce era de rezolvat, pupă şi gagica, se bucură şi lumea, nici nu mi-am dat seama cum au trecut 2 ore, mi-a plăcut la nebunie!!! O fi el film mai de băieţi aşa, dar gagicele băieţoase şi cu mai mult de 2 neuroni în cap îl vor găsi foarte tare pentru un film de aventuri (dacă v-au plăcut Giuvaerul Nilului, Indiana Jones, The Lord of the Rings, Piraţii din Caraibe, etc. o să vă placă şi acesta foarte mult). Ţinând cont că l-am văzut şi cu o săptămână înainte de lansarea lui oficială, mă declar extrem de mulţumită şi încântată şi norocoasă că am primit aşa invitaţie.

Diversitatea din jurul meu

Când am văzut pe site-ul Accept provocarea de a vorbi despre diversitatea din jurul meu, am crezut că va fi floare la ureche. De la început, deşi e vorba de manifestările GayFest 2010, nu m-am gândit la diversitatea sexuală. Probabil pentru că, după cum am mai spus-o, pentru mine dacă eşti gay, straight, bi, abstinent sau virgin nu conteaza, mă interesează cum eşti tu om. Aşa încât diversitatea sexuală din jurul meu mi se pare atât de firească, încât nici nu ştiu dacă aş avea loc aici să povestesc despre asta.

Şi uite aşa, deşi convinsă că în 10 minute o să pot turui despre diversitatea "în imagini", m-am blocat. Toată lumea vorbeşte cumva în teorie despre asta. Dar cum arată "a Kodak moment" de diversitate? Azi dimineaţă mi s-a deschis în faţa ochilor un întreg album foto. Pe lângă care am trecut zi de zi şi nu l-am sesizat în adevărata lui superbitate. Locuiesc foarte aproape de o şcoală generală şi în fiecare dimineaţă trec grăbită printr-o mulţime colorată şi gălăgioasă, în drum spre maşină. Somnoroasă, cu problemele de la job în cap, bombănind traficul, nu dau niciodată atenţie mulţimii. Până azi ...

M-am suit în maşină, am pus contact, dar înainte de a porni motorul am deschis geamul din dreapta şi aşteptam să-mi dispară ceaţa de pe ochi. "Eu mi-am dat aproape toţi Bakuganii. Roborover e mult mai tare!" "Daaaa, Bakuganii sunt pentru puşti!" Am deschis încet ochii, să văd cine sunt vocile piţigăiate, dar foarte serioase şi să-mi dau seama în ce limbă vorbesc. Trei şoareci de 1 metru şi-un pic, cu freze ţepoase, unul cu ochelari, parcă era băieţelul din Stewart Little. După uniforme, nu aveau cum să fie mai mari de clasa a 4-a. M-a pufnit râsul. "Baku ... ce-or fi ăia, sunt pentru puşti. Ei sunt adulţi". Deşi erau îmbrăcaţi aproximativ la fel, se vedea deja pe ei că au personalităţi diferite. Ochelaristul era sfătos, foarte serios şi isteţ, după cum vorbea. Al doilea părea genul care are nevoie întâi să vadă ce zic şi fac ceilalţi, apoi şi el. După cum nu spunea mai nimic, dar era foarte atent la fiecare şi dădea afirmativ din cap. Cel de-al treilea, un frumuşel adorabil, parcă l-am şi văzut peste câţiva ani leşinând gagicile cu aerul lui boem, uşor dezordonat. Au plecat mai departe, cu ghiozdanele uriaşe în spate.

Am dat geamul jos de tot şi m-am făcut că am treabă în maşină, să nu par vreo ciudată care se uită la copii. În locul puştilor au apărut câteva fetiţe. Tot aşa, 10-11 ani. Una blondă, două şatene, una cu bentiţă albastră, cealaltă cu codiţe. O aşteptau pe o alta, o puştoaică mai înaltă şi frumoasă, îmbrăcată şi frezată cochet, cam matur pentru vârsta ei, dar foarte simpatic. Tocmai asta era atracţia! "Fată, ce ca lumea ţi-ai făcut păruuuuul! Şi ce tare e bluzaaaaaa!" ciripeau ca nişte vrăbiuţe. Gagica nu mai avea loc în rochiţă de cât se umflase în pene şi dădea ochii peste cap. La un metru de ele stăteau mămicile, am recunoscut-o imediat pe mama cochetei. Am zâmbit uşor trist. Fetiţa era o copie mică a mamei ei, iar aerul uşor infatuat şi superior al doamnei vizavi de celelalte mame m-a făcut să mi-o imaginez şi pe fetiţă cam la fel de suficientă, chit că la nivelul ei. Dar mie mi-a plăcut de cea cu bentiţa albastră. Cu nişte ochi superbi, vioi şi luminoşi, era singura care nu o pupa în fund pe prinţesă. Mult mai modest îmbrăcată, dar cu personalitate care nu se lăsa intimidată de nişte sclipici, a reuşit să le schimbe subiectul discuţiei spre nu ştiu ce compunere la română.

La câţiva metri de ele, vreo 5 pupeze ceva mai mari, care de care mai moţate, cu hăinuţe colorate, gesticulând şi dând capul pe spate, râzând tare. Strecurându-se cu agilitate, doi băieţi pe skate au trecut printre ele. Amândoi cu hanorace lălâi, unul cu pantaloni verde praz, celălalt în jeanşi strâmţi, deşi nici fund în pantaloni nu avea. Amândoi cu freze din alea tăiate cu ciobul. După un schimb de replici cu fetele, ofuscate că au fost deranjate, până la urmă au ajuns la o hlizeală comună. Ceva mai încolo nişte băieţi, clasa a 7-a - a 8-a, discutau şi ei foarte aprins.

Pâlcuri de părinţi cu buburuze de mână, fiecare cu un ghiozdănel colorat în spate, se îndreptau spre un autocar. Oare unde se duceau în excursie? Mămici grijulii îşi pupau piticii, taţi agitaţi că blocau traficul străzii cu maşina lăsată pe avarii. Copiii nu aveau nicio grijă, doar să râdă şi să se joace. Cel mai drăguţ mi s-a părut un cuplu de tată-fiică, el mult mai adormit, ea trăgându-l de mână, el cu părul ciufulit, ea cu fustiţa ridicată la spate.

Mi s-a făcut dor de zilele de şcoală, când diversitatea era prezentă în esenţă pură, când simpatiile şi antipatiile se bazau pe preferinţele muzicale sau stilul vestimentar, când personalităţile erau în plină formare. M-am regăsit şi în cei mici şi în fetele mai mari şi aş fi vrut să le transmit din tot sufletul să nu se grăbească să crească. Dar n-am mai apucat, că a sunat de intrare şi s-au împrăştiat toţi, cu hainele lor colorate, cu ghiozdanele şi genţile mai mari decât unii dintre ei, cu gălăgia lor de copii.

Photo by Mircea Oculeanu.

Bărbatul din patul Vulpii

Într-o pauză de 5 minute între un spălat de geamuri și un șmotru de dușumele, ia să dau și eu un ochi pe la vecini, să văd despre ce mai scriu ei. Și na poftim, cu ce mă tentează Cireașa: testează-te, Vulpe, ia vezi, cum estimezi tu că e la pat, doar așa, după cum arată și se poartă, domnul din gândurile tale? (cică ăla pe care nu l-am târât în hruba vulpească încă). Așa că, ținând cont că săptămâna asta nu am participat la activități "murdare" cu gagicu, dar la el mă gândesc - nu mănânc borș, pur și simplu el e apetisantul din gândurile mele - am purces la testul în cauză. Mușcându-mi buzele, ba de emoția viitorului răspuns, ba de fantezii pofticioase, am bifat cu atenție răspuns cu răspuns. La ce a ieșit, pot să zic doar atât: lasă că geamurile se pot spăla și altădată, eu am plecat spre gagic. Rrrrrr!

Va fi el bun la pat? Rrrr.

Norocoaso!

Probabil ca vei fi lovita de singurul tren care te va face praf in sensul bun. Barbatul pe care te bate gandul sa ti-l bagi in pat este acest architect sexual de mare succes. El va construi pentru tine citadele de placere. Are vana, are erectie constanta si probabil ca este asteptat in momentul asta in cel putin 23 de dormitoare. Deci esti norocoasa daca il aduci intr-al tau. Pune saua pe acest barbat si apoi da-i cheile patului tau dublu, care nu va fi suficient de incapator pentru toate nebuniile ce le aveti de facut. Sau daca nu, da-ne noua numarul lui de mobil.

Testeaza si tu

Celui mai minunat om din viaţa mea

Dacă închid ochii şi mă gândesc la mama, prima imagine care îmi vine în minte e ea râzând. Frumoasă, râzând şi nestând locului. Probabil de-aia şi e aşa frumoasă, nu doar pentru că a avut mereu trăsături armonioase, ci pentru că e unul din cei mai vii, iubitori de viaţă şi plini de energie oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Optimistă, luptătoare, ambiţioasă, tenace. Am avut de unde învăţa. Şi căpoşenia am moştenit-o în parte de la ea, că de-aia ne-au trebuit mai bine de 20 de ani până am înţeles amândouă că decât să ne dăm cap în cap (Tăuroaica şi Berbeaca), mai bine cooperăm. Oamenii sunt de două feluri: conduc sau au nevoie să fie ghidaţi. Şi dacă cei care au nevoie de ghidaj, învaţă cu timpul să facă şi de capul lor, ceilalţi mai greu acceptă să li se spună ce şi cum sau să accepte ca alţii să aibă ultimul cuvânt. Aşa că presupun că nu i-a fost deloc uşor să-şi vadă boţul de fată spunând răspicat NU încă dinainte să termine ea fraza. De altfel, pentru gură mare mi-am cam luat toate pedepse, niciodată pentru prostioare făcute la şcoală, afară, pentru note sau altele. De una singură îmi amintesc. Lucra în tura de după-amiază, a plecat pe la 12 de acasă şi eu ţuşti în fardurile ei, m-am măscărit, m-am îmbrăca rapid cu o rochie şi pantofi cu toc. Nu trec 10 minute că aud cheia în uşă. Se întorsese să aducă pâinea. Eu de sperietură mi-am mai dat şi cu apă pe faţă, de s-au întins toate alea. Mi-am luat-o atunci de nu mi-au mai trebuit farduri nici când m-am făcut mare.

Eu nu-mi aduc aminte de mama lenevind, nu reuşesc să o vizualizez stând. Venea de la serviciu (până şi pâinea mirosea a dentist, asta e o amintire foarte vie în capul meu), mânca ceva, punea la spălat, la făcut mâncare şi se apuca la flacăra de aragaz să mai modeleze nişte dinţi. Când ne pregăteam să plecăm în concediu (înainte de 89) nu ştiu cum reuşea, dar spăla şi călca toate hainele pentru toţi patru şi le punea frumos în stive în sufragerie, ca după săptămâna la mare doar să le pună pe cele curate în valize ca să plecăm la munte. Munţi de haine perfect aranjate, deşi biata de ea a detestat întotdeauna călcatul (şi aici am moştenit-o).

Aşa cum o am mereu în minte râzând, tot aşa o am şi dansând. Are ritmul în sânge şi o plăcere deosebită de a se mişca pe orice frântură de melodie. Împreună cu tata a făcut mereu cea mai frumoasă pereche pe ringul de dans, la orice petrecere. Chiar şi acum, când pe ea o mai doare un picior sau nu se simte aşa bine, tot reuşesc să creeze magie când dansează.

În copilărie şi adolescenţă nu am avut o relaţie foarte bună cu mama mea. Ştiu că şi-ar fi dorit să fiu mai pisicoasă, mai calină, mai pupăcioasă. Apoi şi-ar fi dorit să fiu mai puţin zăludă şi băieţoasă, deşi dacă stau să mă gândesc, eram de multe ori propria ei imagine din adolescenţă. În momentul în care relaţia noastră a evoluat de la cea de mamă-copil la cea de femeie-femeie, atunci s-au rezolvat majoritatea problemelor noastre. Iar în momentul în care în faţa mea şi-a dat platoşa jos şi mi-a arătat că nu e perfectă, că are şi slăbiciuni, tocmai atunci a devenit perfectă.

Mă amuz copios când îmi aduc aminte de ea acum vreo câţiva ani, când a descoperit că dacă n-are chef de discuţii contradictorii sau istericale, poate trânti omului telefonul în nas. Şi i s-a părut aşa de amuzant, încât nu mai puteam nici măcar să îi spun un "nu cred că ..." şi mă şi trezeam cu telefonul trântit. Chiar şi de 2-3 ori la rând. Mă apucau nervii, dar mă şi pufnea râsul când o vedeam distrându-se ca un copil. Asta e extraordinar la ea, cum îşi scoate la iveală copilul poznaş şi cu chef de joacă chiar şi acum, când e bunică. Sau poate tocmai acum.

Pe 8 mai a fost ziua ei de naştere. Dar pentru că ai ei erau monarhişti în 47 când s-a născut, au trecut-o în acte "pe 10 mai, de ziua Regelui". Şi uite aşa mama mea s-a născut de două ori. Mi-aş dori atât de mult să ştiu că nu am dezamăgit-o niciodată prea tare, că am bucurat-o de multe ori şi că, măcar din când în când, e mândră de mine. Că o iubesc din tot sufletul ştie. Aşa cum ştiu şi eu că, în ciuda coarnelor încrucişate, şi ea mă iubeşte până la cer şi înapoi de infinit de multe ori.

Mama mea nu ştiu dacă e cea mai tare mamă din lume, pentru că nu am stat niciodată să o compar cu alte mame (deşi ea reuşea să mă mai enerveze în copilărie comparându-mă cu copilul lui X sau al lui Y). Dar dacă voi fi vreodată mamă, cu siguranţă am învăţat multe despre meseria asta de la ea. Şi chiar dacă uneori am forţat-o să-mi dea libertatea de a mă da singură cu capul de pragul de sus, îi mulţumesc tocmai pentru că mi-a oferit libertatea de a creşte, de a învăţa, de a înţelege cu mintea mea, de a deveni ceea ce sunt acum. Nu ştiu dacă e cea mai tare mamă din lume, că nu am termen de comparaţie şi nici nu-mi trebuie, dar este clar cel mai minunat om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. La mulţi ani, Doina! La mulţi ani, iubita mea!

Despre noroc, pahar plin şi monezi aurii

Care-i treaba cu norocul ăsta, cuvânt atât de uzual? Nu ştiu dacă într-adevăr e un element important din ecuaţia vieţii noastre, dar cu siguranţă nu sunt puţini cei care îi dau o importanţă uneori chiar exagerată. Mai ales când e vorba de lipsa lui.
Eu n-am crezut niciodată prea mult în ideea de "prost să fii, noroc să ai", ci mai mult în varianta "a te afla la locul potrivit, la momentul potrivit" şi varianta pe invers. La fel, ideea că "îţi faci singur norocul" mi se pare o variantă care sună mai puţin a laudă faţă de "am muncit, am tras, m-am sacrificat şi am reuşit". Pentru mine "norocul" în anumite circumstanţe are o conotaţie nu neapărat negativă, cât cumva "leneşă" şi pe alocuri deranjantă. Am mai spus-o şi cu altă ocazie, eu nu mă duc fuga să trag un loz după ce calc într-un rahat, că nu îmi fac din rahat noroc, de teamă că ajung să trăiesc din el.

Deşi nu am câştigat niciodată la loto (în afară de vreo două cartonaşe din alea cu scrijelit pe spate, luate din plictiseală la metrou cu 10 mii ca să câştig 50 de mii), aş putea spune că nu am avut niciodată mari probleme cu banii, n-au fost nici excesiv de mulţi, dar sigur niciodată prea neprietenoşi cu mine. Eu am crescut într-o familie unde nu mi-a lipsit niciodată nimic, dar asta şi pentru că i-am văzut întotdeauna pe ai mei muncind. Mama îşi lua şi acasă dinţi de făcut, după 90 şi-a făcut laboratorul ei unde muncea şi sâmbetele şi duminicile. Tata făcea ore suplimentare, îşi găsea colaborări. Amândoi, deşi pensionari, încă lucrează. Şi pe principiul ăsta că muncind ai şi ceva bani ne-au învăţat şi pe mine şi pe frate-meu. La 16 ani, în vacanţa dintre a 10-a şi a 11-a, ai mei m-au lăsat să lucrez trei luni la mare, la magazinul vărului meu. Mergeam eu în pauză 2 ore la plajă, dar în rest lucram în fiecare zi, cam 10-11 ore. Aşa am învăţat ce tare e să poţi să-ţi iei ce vrei tu (nu ce crede mama că ţi se potriveşte), cu banii munciţi de tine. Cu toate astea, prietenii mei mi-au spus atunci "ce noroc ai, fată! Să îţi iei ce vrei tu". Da, dar cu banii munciţi de mine. "Nu contează, ai noroc la bani". La fel în facultate, când eu aveam vreo 6-7 copii la meditaţii şi umblam prin tot oraşul, colegii mei care nu lucrau îmi spuneau aşa, cu un fel de invidie "ce noroc ai la bani".

Eu împrumut rar oamenii cu bani. Nu pentru că aş fi chitroasă, ci pentru că "ţi-i dau înapoi în X zile/luni" pentru mine e ceva sfânt. Şi de prea multe ori am păţit să treacă termenul respectiv şi persoana împrumutată ori să vină cu scuze care îmi jignesc inteligenţa, ori să face scene penibile de tipul nu mai răspunde la telefon. Şi mie se pare jenant să ajung să-mi cer înapoi proprii mei bani. Am strict 3 persoane pe care le-aş împrumuta oricând cu bani, nici nu trebuie să reţin data la care spun că îi vor returna, pentru că se ţin întotdeauna de cuvânt.

Nu ştiu dacă sunt ceea ce se cheamă "norocoasă" sau pur şi simplu am mereu convingerea că orice situaţie negativă are o soluţie, dar nu mi-am făcut niciodată mari probleme legate de bani. Am găsit de când mă ştiu bănuţi pe jos (cea mai mare sumă fiind de 10 lei înainte de 89 când mi-am luat din ei atâta îngheţată de mi s-a făcut rău) şi m-am aplecat chiar şi pentru 1 ban, pentru că banii nu trebuie adulaţi, dar trebuie respectaţi. Nu am ţinut niciodată respectivele monezi pe ideea "să-mi aducă noroc", banii trebuie să circule. Şi nici nu am stat să fac vreodată legături între o monedă găsită pe jos şi eventuale câştiguri ulterioare.

Dar săptămâna trecută s-a petrecut ceva mai altfel. Am găsit pe jos o monedă aurie, pe o parte scrie No cash value, pe cealaltă Cat Coin şi un cap de pisică. Mi s-a părut foarte haioasă şi am pus-o în portofel (care chiar are formă de cap de pisică) şi am uitat de ea. La câteva zile, vineri mai exact, cu gagicu şi Iulia în maşină, toată lumea frânează la semafor, eu îl văd pe ăla din spate cum aparent frânează şi plec privirea. Buf! O lovitură seacă direct în fundul bombat al Friedei. M-am speriat că sunetul a fost destul de puternic şi îl aud şi pe isteţul ăla cum îmi spune: "scuze, dar am crezut că maşina s-a oprit, am ridicat piciorul de pe frână şi am răspuns la telefon". M-am abţinut de la înjurături, am tras pe dreapta şi m-am liniştit că doar numărul îmi fusese îndoit, plus o zgârietură mică. Plecăm mai departe. Gagicu îmi spune "dacă ţi-a adus ghinion moneda aia, de ai făcut accident?". Hmmm. Mda, la asta nu mă gândisem. Ţinând cont că abia mai aveam câţiva firfirei în buzunar şi că la job se preconizează tăierea la jumate a banilor, am fost năpădită brusc de ceva gânduri negre şi superstiţii necaracteristice. Nu trec câteva minute că Iulia îşi aduce aminte că are să-mi dea înapoi nişte bani cu care o împrumutasem. Imediat primesc şi un telefon de la prietenul Stewardezu care îmi spune că are deja în avans o parte din banii pe care mi-i datorează. În aceeaşi seară primesc o invitaţie de a colabora la un proiect fain din care în timp relativ scurt voi putea câştiga ceva. Ca să fie meniul complet, pe post de castron mare de îngheţată, aflu sâmbătă dimineaţa că sunt câştigătoarea concursului organizat de firma de transport mobilier Leoni, cel cu mutarea. Şi m-am gândit eu: oare moneda aia nu cumva m-a ferit să am un accident mai nasol?

Acu sunt uşor încurcată, recunosc. Nu ştiu dacă să mă consider totuşi norocoasă, deşi eu zic că am muncit întotdeauna pentru ceea ce am, să mă consider o optimistă fără scăpare (deci, ceva negativ) care vede doar partea plină a paharului şi asta mă va duce la pierzanie sau să-mi văd de viaţa mea bucurându-mă mai mult de mici întâmplări frumoase şi supărându-mă mai puţin pe întâmplări negative. Poate mă ajutaţi voi cu un răspuns. Mulţumesc.

P.S. Total offtopic, deşi ar putea fi pe subiect, că doar voi sunteţi norocul şi ghinionul vieţii noastre de femei, de Ziua Bărbatului bine înfiptă în calendar de o firmă producătoare de bere, vă spun La mulţi ani, domnilor! Să fiţi mereu alături de noi, să ne faceţi viaţa mai mult frumoasă decât urâtă, că şi noi vă răspundem pe măsură.