"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

marți, 25 noiembrie 2008

Mulţumesc şi iartă-mă

V-aţi gândit de câte ori aţi fost jigniţi, loviţi, vi s-a făcut un rău chiar de către oameni apropiaţi? Dar de câte ori le-aţi greşit voi lor? Cu gândul, cu vorba sau cu fapta. Aţi iertat? Aţi cerut iertare? Din suflet?
Întotdeauna am considerat că să faci/să spui ceva rău sau răutăcios e mai uşor decât un bine, o vorbă bună. Nu am înţeles de ce. Mare parte din viaţa mea am răspuns foarte rapid şi foarte agresiv "atacurilor". Cu succes. Dar de durut tot durea şi nu schimbam nimic răspunzând cu aceeaşi monedă. Dar mi-am dat seama de asta abia acum câţiva ani. Când, lovită (şi nu în orgoliu), ca un animal plin de sânge, am vrut să lovesc înapoi. Să mă răzbun. Îmi ardeau creierii. Umblam pe străzi hăbăucă, cu hainele descheiate, deşi erau -10 grade afară, turbată. Nebună. Vroiam să mă răzbun. În aceeaşi perioadă, cineva foarte drag mie era bolnav. Dar nu mă puteam concentra pe asta. Nu, eu vroiam răzbunare. Fusesem lovită. Durea al dracu de tare. Şi simţeam că e firesc să dau înapoi. Meritau cei care mă loviseră. Şi ştiam exact ce aveam de făcut şi unde să-i lovesc. N-am fost niciodată mistică, habotnică sau bisericoasă. Fac această precizare pentru ce va urma. În nebunia mea cu răzbunări în cap, nu ştiu cum am ajuns în faţa Bisericii Ruse. Şi am intrat. N-am văzut oameni, nu ştiu despre ce a vorbit preotul timp de vreo 2 ore. Eu nu auzeam decât două propoziţii. Repetate obsesiv. Nici în ziua de azi nu ştiu dacă le-a spus de atâtea ori sau am vrut eu să le aud repetate. Cert e că am ieşit bulversată, cu capul greu şi cu un urlet în creier: Cine eşti tu să faci rău chiar unor oameni care te-au lovit?
La scurt timp m-am regăsit foarte uşoară. Am început iar să-mi privesc chipul cu zâmbet şi cu drag în oglindă. Şi am început să mă gândesc de mai multe ori, la rece, la "răul" care mi se făcea. Dacă meritam anumite palme? Dacă mi se spunea altceva, dar în cuvinte prost alese? Şi dacă erau doar răutăţi gratuite, de ce să consum energie să răspund cu mai mult de câteva remarci ironice? Ba chiar cu ignorarea totală a subiectului. Ăsta e nivelul superior la care am putut ajunge. Din păcate, nu de fiecare dată. Mai am de lucrat. Dar pot să spun cu mâna pe suflet că mi-a fost mult mai uşor să iert în momentul când am conştientizat că pot într-adevăr face rău. Şi asta m-a speriat. Şi m-a făcut să îmi doresc şi mai mult să pot ierta.
Am învăţat şi să-mi cer iertare. Sincer şi din suflet. Fără orgolii stupide şi mândrii absurde. Pentru că am început să-mi dau seama şi când loveam eu cu bâta în baltă.
Am învăţat şi să iert. Pentru că ne e atât de la îndemănă să iertăm, dar facem noi înşine atât de complicat procesul (deh, intervine orgoliul: cum să întorc şi celălalt obraz? şi egocentrismul: EU am fost rănit, deci trebuie să facă eforturi cealaltă persoană să merite iertarea! sau răzbunarea: voi lovi şi eu acolo unde doare mai tare!).
Am învăţat să mă iert şi pe mine însămi. Pentru că am realizat că e mult mai uşor să-i iertăm (acceptăm cu bune şi rele) pe ceilalţi decât să ne iertăm şi să ne acceptăm pe noi înşine. Şi câtă nevoie avem de iertarea noastră! Ca să ajungi la iertare, nu e de ajuns să spui că a greşi este uman şi să treci mai departe cu nepăsare, ci ai nevoie să analizezi faptele, să le cântăreşti, să vezi unde ai greşit, să îţi doreşti să nu o mai faci.
Pentru că în tot ce ni se întâmplă şi în toţi cei pe care îi întâlnim la un anumit moment sau altul sunt lecţii din care ar trebui să învăţăm una alta, îmi permit să mulţumesc fiecăruia în parte pentru lucrurile oferite, lucruri, gânduri, gesturi, vorbe care mă fac omul de azi, lucruri pe care le-am învăţat de la oameni şi lângă oameni. Mulţumesc că m-aţi făcut şi mă faceţi să mă simt frumoasă, iubită, alintată, răsfăţată, pasională, femeie, copil, responsabilă, nebună, prietenă, umăr. Că m-aţi făcut, unii, să simt durerea plăcută a dorului, alţii m-au făcut să plâng (iar lacrimile mele sunt rare şi preţioase, dar spală bine ochii), că unii m-au făcut să sufăr şi mi-au făcut rău, pentru că pot aprecia acum mai mult momentele frumoase, când e bine şi să nu mai iau "for granted" gesturile şi cuvintele frumoase primite. Că am râs, că am plâns, că am dansat, că mi-aţi dat muzică, că mi-aţi fost iubiţi, că îmi sunteţi prieteni, că am trăit alături de voi şi că am fost fericită. Şi mai mulţumesc şi pentru atâtea amintiri, frumoase şi mai puţin frumoase, care sunt parte din viaţa mea, din ceea ce sunt, la care mă uit cu plăcere, amintiri cu care sunt împăcată, ca să pot merge mai departe, pentru că viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte. Vă mulţumesc pentru tot. Şi vă rog să mă iertaţi pentru când v-am greşit. Cu vorba, cu gândul sau cu fapta.

P.S. Dacă v-aţi întrebat care erau cuvintele pe care le-am auzit obsesiv atunci când cineva foarte apropiat îmi era bolnav şi când vroiam să mă răzbun: "Dă-le, Doamne, sănătate celor dragi" şi "Nu răspundeţi răului cu rău".

21 de comentarii:

  1. draga mea, nu stiu daca ma numar printre cei carora le multumesti, dar o sa fiu egoista o data in viata si o sa spun: cu placere, cu foarte multa placere :)
    in alta ordine de idei, stii ca sunt perfect de acord cu ideea ca a spune "multumesc", "iarta-ma" si "imi pare rau" este ingrozitor de greu pentru foarte multi si, sincer, nu inteleg de ce... poate e orgoliul la mijloc, boala grea...
    dar stiu clar ca pentru unii aproape ca doare fizic sa pronunte aceste cuvinte...
    ma intreb daca nu ii doare sa se abtina? sau indiferenta face parte din natura lor?...
    si stii ce e si mai greu de inteles? ca sunt oameni care nu dau doi lei nici cand tu insuti (insati) spui aceste cuvinte, de parca n-ar valora nimic...
    cate mai avem noi oamenii de invatat...

    RăspundețiȘtergere
  2. Faptul că se abţin înseamnă orgoliu (despre care eu consider că e dovada clară că şi cei mai inteligenţi oameni pot fi idioţi), nu indiferenţă. Probabil că atunci când conştientizăm că şi din experienţele negative trebuie să învăţăm ceva, atunci realizăm că trebuie să apreciem ce ni se întâmplă frumos. Dar până conştientizăm asta, ne e probabil mai la îndemână să ne simţim victime.

    RăspundețiȘtergere
  3. When you were young
    And your heart was an open book
    You used to say live and let live.
    But if this ever changin' world in which we live in
    Makes you give in and cry
    Say live and let die!

    RăspundețiȘtergere
  4. Se zice uit da nu iert, sau, ma rog, iert da nu uit. Sau cum zice copilu care i-a tras scara zugravului, m-a-njurat si a murit.

    Cea mai nasoala senzatie e insa cind i-ai facut cuiva un rau, uneori fara sa vrei, sau nu l-ai ajutat, desi ai fi putut. Ma obsedeaza citeva episoade din viata mea cind lasitatea, poate rautatea latenta de care nici macar nu eram constient, poate pur si simplu prostia... ma duc sa deschid o sticla..

    Ca cum zici pe altii ii iert da io sunt judecatoru meu cel mai aspru..

    RăspundețiȘtergere
  5. @Nic: când eram mică eram mult mai rea şi mai dură, nu trăiam după principul live and let live, din contră. Acum mă simt mult mai bine (deh, sunt egoistă) când îmi cer iertare, când primesc scuze şi când pot ierta. O fi semn de slăbiciune şi de vârstă :p Şi în plus, nu mi se mai pare un gest de slăbiciune să plâng şi am realizat şi că face bine la ochişori :)
    @Neamţu: când faci rău fără să vrei, măcar poţi să ceri iertare după, tot e ceva. Dar când n-ai ajutat deşi am fi putut să o facem, e tare naşpa :( Bea un pahar şi pt mine, am şi eu nişte episoade care mă mai bântuie...

    RăspundețiȘtergere
  6. Draga Lialia
    Cred ca e ceva in aer, mi se pare ca toata lumea vrea sa multumeasca cuiva, cumva si spun asta pt ca sunt obsedata de faptul ca dintre toate articolele mele cel intitulat pagina cu multumiri a avut cele mai multe ecouri (poate pt ca era cel mai scurt sau mai usor de citit- vorbeste cinismul din mine).
    Sunt impresionata de cata maturitate dai dovada, unii au parul alb si n-au ajuns la intelepciunea ta.
    In ce ma priveste eu am cazut examenul iertarii cand mi s-aspus ca trebuie sa iert pe toata lumea si am intrebat "si pe Iliescu?"
    desi mie personal nu mi-a facut nimic.

    RăspundețiȘtergere
  7. uneori e greu sa multumesti si sa ceri iertare. dar dupa ce stai o perioada pe la englezi, devine super banal: peste tot Thank You - soferului de bus, vanzatoarei de la magazin, functionarei de la banca; Sorry - pe strada atunci cand cineva iti apare in sensul de mers, cand te atinge din greseala, etc. Cand auzi atat de des aceste cuvinte, nu mai devine o povara sa le spui, nici cand e vorba despre lucruri cu adevarat grave. Pentru ca e deja natural.
    Plus ca mandria e considerata de catre biserica un pacat ;) iar cei cu adevarat intelepti stiu ca exista ceva mai important decat orgoliul: dorinta de pace si bine.
    (suna cam filosofic, dar cred ca sb in sine indeamna la filosofat :P)

    RăspundețiȘtergere
  8. PS: cred ca cel mai greu e totusi sa ne iertam pe noi pt propriile greseli.

    RăspundețiȘtergere
  9. Dragă Viorica, îţi mulţumesc pentru vizită şi pentru cuvintele frumoase. O să o dau puţin pe glumă spunând ori "Să-l ierte Dumnezeu, că eu nu sunt capabilă, de-aia sunt aşa de mică şi neînsemnată" sau "Să-l ierte Dumnezeu, deşi a ştiut ce face". Cu riscul de a mă bate Ăl Bătrân, spun că aştept să îl iert şi să-i doresc ţărână uşoară.

    RăspundețiȘtergere
  10. Maria, şi aici a devenit destul de uzual să spui mulţumesc la magazin, scuze când dai cu sacoşa peste cineva. Probabil e mai uşor să o spui necunoscuţilor şi să nu însemne mare lucru, e semn de civilizaţie şi de bună creştere. Eu despre iertarea cerută celor apropiaţi (cărora chiar le greşim) şi despre "mulţumesc" adresat celor care chiar contează (şi care te ajută deşi poate nu realizăm) vorbeam. Dar într-adevăr, e un bun început să spunem merci şi să zâmbim la magazin, chit că nu ni se răspunde întotdeauna :)

    RăspundețiȘtergere
  11. "AAAAllelujah , brothers and sisters!" :))

    RăspundețiȘtergere
  12. Mi-a placut tare mult ce ai scris, asa ca nu m-am putut abtine sa nu iti spun acest lucru. Cred ca multi sunt in asentimentul tau, mai ales acum in postul Craciunului, cand in mod normal ar trebui sa fim (macar acum daca nu mereu )mai buni, mai iertatori macar pentru noi daca nu pentru cei din jur. Suntem oameni, si cum cutia Pandorei s-a deschis atunci pentru toti, nu cred ca e cineva care sa nu fi simtit vreodata ura, invidia, gelozia etc. M-au incercat si pe mine de multe ori dar am incercat sa caut in cutiutza si "ignoranta" care m-a ajutat cumva sa le ascund (pe cele mai rele) in cel mai ascuns coltisor din sufletul meu si sa uit de ele, si ma rog mereu la cel de sus sa-mi dea puterea de a uita si ierta, si de a vedea doar ce e mai frumos si mai bun in toate . Multumesc pentru cuvintele frumoase care m-au facut sa ma regasesc intru totul, nimeni cu le-ar fi spus mai bine ca tine :P

    RăspundețiȘtergere
  13. Claudia, iti multumesc. Pentru ca in ciuda laudarosheniei care ma caracterizeaza mai am si momente de modestie (si nu falsa), sunt convinsa ca au spus-o multi altii mult mai bine inaintea mea :) Cat despre postul Craciunului sau al Pastelui, vad atatia in jur cum se abtin "pios" de la mancare, dar pe de alta parte barfesc, comenteaza, mananca rahat, asa ca ...

    RăspundețiȘtergere
  14. Eu, pe mine însumi, nu mă iert pînă mor. Şi, posibil, nici după aia. Pentru că mi-am greşit radical, luptînd cu preceptele stabilite de alte lumi, de cînd e omenirea omenire.
    Dacă e pe lumea asta un singur bou care merită să fie expatiat direct în infern, apoi eu sunt ăla.
    Am fost vehement opus cînd venea vorba "sa fac ce trebuie" pentru binele meu.
    Din contra, pentru ăilalţi, m-am rupt. Le-am găsit case, slujbe, bani, le-am făcut lucrări de diplomă, i-am ajutat de parcă eram Dumnezeu. Să fie bine, să "LE" fie bine.
    Sunt ăla care frînez şi fac semn zîmbind să treacă românul chiar dacă am prioritate. Nu fac caz de asta. Românul trece şi zice: aşa, în mă-ta, să-mi porţi respect.
    Live and let live, et it be, astea-s chestii în care-am crezut de la naştere.
    Spune vreunul mersi? Pe dracu.
    Nici n-am nevoie.

    Ei, şi???

    RăspundețiȘtergere
  15. Da, Varanus, da' ce locşor moale şi pufos te aşteaptă pe tine acolo sus la Doamne-Doamne :)

    RăspundețiȘtergere
  16. Draga Lia
    Eu astept de la cel pe care nu pot sa-l iert sa se caiasca in adancul sufletului lui cel gri pt raul facut(pt ca sunt oameni care sustin ca e cumsecade, o fi) dar cred ca fie astept in zadar, fie nu o sa aflu niciodata despre asta.
    Imi place sa cred ca aceia care scriu ca nu-si pot ierta propriile greseli de fapt se caiesc si asta are mare importanta, chiar si pentru ei.

    RăspundețiȘtergere
  17. Vioricoo,

    de cait ne caim destul, uneori ne caim si pt. faptele bune!

    RăspundețiȘtergere
  18. Lialia: Eu la Doamne Doamne:)))))))))))))))))))
    Gluma lunii noiembrie!

    RăspundețiȘtergere
  19. Iti multumesc ca existi, ii multumesc lui Dumnezeu ca a facut sa ne intalnim si sa ne cunoastem si iti cer iertare daca vreodata ti-am gresit cu voie sau fara voie. G

    RăspundețiȘtergere
  20. M-ai emoţionat peste măsură, G :) La fel îţi spun şi eu.

    RăspundețiȘtergere