"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

luni, 8 decembrie 2008

Viaţa la curte

Deşi mai toată ziua povestesc de grătare la curte şi plăceri naturale, ţin să fac o precizare: viaţa la curte nu e pentru mine. Eu sunt o Vulpe de apartament. O fi frumos cu flori şi pomi, cu alt aer şi grătare, dar la partea cu strâns de vie, îngrijit grădina, udat florile, reparat gard, s-a stricat boilerul, nu merge hidroforul sau s-a umplut haznaua spun un hotărât NU. Să trăiască apartamentul! Dar dacă există ceva la curte ce bate de departe blocul şi m-ar putea face să las cutia de chibrituri, vecinii gălăgioşi, bătaia în ţeavă şi liftul scrijelit cu măscări, este varietatea spectaculoasă de animale prezente la curte. Chiar şi la o curte de pe şoseaua de centură. Unde e praf şi gălăgie şi trafic sinistru.
De când a început familia să stea acolo, am avut câini. Mai mici, mai mari, mai maidanezi, mai de rasă. S-au remarcat dintre ei câţiva, unii duşi din păcate în Raiul căţeilor. A fost Biţă, un maidanez costeliv şi răguşit, de o duritate înspăimântătoare cu necunoscuţii, dar de o căldură ireală cu cei dragi. Ne-a apărat cu destoinicie până pe la 20 de ani. N-a avut stăpân, a avut oameni dragi, pe mine, frate-meu, mama, şi un prieten şi un egal, pe tata. Pe tata l-a aşteptat să vină din delegaţie, pentru a-i linge mâna pentru ultima dată, înainte să moară cuminte, pe pragul de la intrare. A mai fost şi Sheeba, corcitura de shnauzer salvată de frate-meu de la nişte beţivi care o băteau. N-a existat vreodată un câine cu atâta dragoste şi atâta bucurie pentru stăpânii ei care o mângâiau. Şi a mai fost şi Teddy, cea mai
drăgălaşă căţea din lume. Nebună şi cuminte, jucăuşă şi serioasă, iubitoare şi alintată. Şi fiind Airedale Terrier, o vânătoreasă de excepţie. Puii vecinilor, şobolanii ticăloşi. Pe toţi ni-i aducea pe prag, draga de ea. Ne pupă şi ne latră acum doi băieţi. Oscar, fiul demn urmaş de nebunii şi drăgălăşenii al lui Teddy şi Athos, combinaţie senzaţională de Mastino Napoletan şi Labrador, 90 de kile de muşchi, candoare, iubire şi bale.
Pisicile nu au stat la noi niciodată. Nici noi nu am fost prea pisicoşi, dar nici ele nu au simţit nevoia să rămână. Până acum un an jumate. Când în peisaj a intrat un ghem de blană, o adevărată maşină de tors şi de alintat. De care s-a îndrăgostit iremediabil, nepoată-mea. Şi ce îmbrăţişări, ce tăvăleli, ce smotoceli! Aşa că Pisi a rămas. Şi a mai adus şi un motan frumos negru. Cu care a făcut şi pui. Care au fost daţi mai departe. Voodoo la Alina şi Pedro. Latif la Claudia.
Au mai trăit prin curtea noastră găini şi raţe, cocoşi şi chiar un porc, dacă îmi aduc bine aminte. Frate-meu are şi acum 5 broaşte ţestoase. Mari şi zurlii. Care vara stau într-o vană mare, la soare. Iarna se înghesuie într-un acvariu şi o muşcă de degetele grase pe nepoată-mea.
Şi au trecut prin curtea noastră multe alte animale, mai mult sau mai puţin obişnuite. Şarpele subţire şi verde de la colţul casei. Pe care îl căutăm în fiecare primăvară, să fim siguri de belşug în familie. Cârtiţele, care cât ar fi de drăgălaşe cu lăbuţele lor mici şi roz, n-aş putea spune că-l bucură cu prezenţa prea tare pe tata, care îşi vede straturile de vinete şi ardei răscolite şi surpate. Ciocănitoarea turbo-diesel care tocăie vară de vară pomii din grădină. Aricii drăguţii care îi isterizează pe căţei cu mersul lor încet şi ţepii lor duri. Porumbelul care şi-a făcut culcuş la geamul camerei de sus şi ne-a înnebunit cu găinaţul lui pe alee. Dar l-am iertat. Că era atât de alb şi de frumos! Şi mai vine vara, în liliacul din grădină, o privighetoare. Şi te trezeşti dimineaţa la 5 în cântecul ei. Doar că în loc să te superi, îţi ţii respiraţia de emoţie, ţi se umple sufletul de fericire şi îl vezi pe Dumnezeu zâmbind.
Te-ai gândi că, odată cu frigul şi cu iarna, activitatea se răreşte. De unde! Cu mama în bucătărie, ţuşt, printre picioarele noastre, un şoricel cât o monedă de 50 de bani, cu o coadă lungă lungă. Nu ştiu ce m-a uimit mai tare. Cât poate fi de drăgălaş un animăluţ care poate face atâtea stricăciuni sau detaşarea cu care mama mi-a spus "au fost mai mulţi, dar au mâncat grâul. Ăsta cred că e ultimul". Noroc că nu era şi tata în bucătărie. Pentru că el, ca orice bărbat care se respectă, s-ar bate cu ursul sau cu 5 bodyguarzi, dar ar da ochii peste cap a leşin dacă ar vedea monstrul de 2 cm. Tot la capitolul surprize, când am coborât în pivniţă după murături şi Frâncuşă, am dat cu ochii de un cărăbuş mare şi gras. Şi de o broască mică. Ţop ţop de colo colo. Dar cel mai mare şoc l-am avut văzând în faţa casei un superb fazan! Cu gât verde şi coadă roşie. De unde o fi apărut??? Şi unde o zbura, bietul de el?
Ce mă bucură foarte tare pe mine e că cea mai drăguţă maimuţică din lume, Mara, trăieşte înconjurată de aceste animăluţe. Pentru ea animalele nu sunt doar de pluş şi catifea. Şi nu are probleme să sape cu mânuţele în pământ şi să dea de o râmă, şi râde şi se gâdilă când primeşte un pusică de la căţei, şi o iubeşte şi o strânge în braţe pe Pisi, şi aleargă după coco prin curte, fie ei porumbei, vrăbiuţe sau orice altă pasăre care se odihneşte pe la noi prin curte.
E greu la curte. Cu legat de vie, săpat la roşii, plivit buruienile. Dar câtă veselie în lătratul căţeilor şi mieunatul mâţei, câtă agitaţie în alergatul şoriceilor, câtă pace în zborul porumbeilor şi în cântul privighetorii ...

12 comentarii:

  1. Vaaaai! Nu se poate!! Mai exista si Airedale Terrieri atat de frumosi! Am avut si eu unul, a trait 13 ani, era f.f.dragalash, inteligent si bun paznic (si vanator, mai ales de pisici si soricei si muste d-alea mari si scarboase...).
    Iar Mara e o minunatzie! Voi arata pozele si fetitzelor mele!
    Sa va traiasca toate aceste sufletzele (mai vorbitoare sau nu) minunate!

    RăspundețiȘtergere
  2. :) Mulţumesc, Cris! Airedaleii sunt de "tradiţie" la noi în familie, înaintea lui Teddy (mama dusă la cer a lui Oscar) am avut tot o fetiţă Airedale. Sunt nişte căţei senzaţionali! Mara e o mare şmecheră :))) Draga mea! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. la mine viata la curte se suprapune cu viata la tara, pentru ca singura curte in care ma regasesc in amintirile mele este cea de la bunici...
    si deci viata la curte suprapusa cu viata la tara se suprapune si cu copilaria mea...
    asa ca iti dai seama ce nostalgie mi-ai provocat...
    imi amintesc de un caine batran si mare la care ma duceam in plina iarna (de fapt, ma furisam) sa il incalt cu botoseii mei sa nu-i fie frig, ca el sta afara (in cusca, ce-i drept, dar tot afara)...
    imi amintesc de iazul pe care il aveau in curte bunicii, iar pe iaz erau multe broaste pe care imi placea sa le indemn sa sara de pe o frunza pe alta...
    si imi mai amintesc o faza, apropos de soricei: ma cheama bunica intr-o zi sa imi arate cica un purcelus; bunica tocmai varuia casa pe-afara si m-am gandit ca din pensula a iesit pe perete o forma care seamana cu un purcelus; ash, de fapt, cazuse din pod un puiut mic de soricel... ce dragut era... mi s-a facut asa mila... si impreuna cu bunica l-am ingropat la loc de cinste, intre iaz si un trandafir :)
    si bineinteles ca imi amintesc de mieluselul pe care l-am crescut dandu-i lapte cu biberonul meu...
    si de vacute, si de cai, si de puii de gaina (dragutii de ei, ce ii mai alerga bunica sa imi dea unul sa il pup pana sa il sufoc, pentru ca imi sunt asa de dragi si acum)...
    cate amintiri...

    RăspundețiȘtergere
  4. :) Ne gândeam şi noi să-i luăm Marei o văcuţă, ca să nu înveţe că vacile sunt mov :))))

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, Lia, si la noi in fam. tot o traditie a fost cu Airedale-ii! Am intrerupt-o in ultimii ani, dar speram sa o reluam. Ne mai gandim la un Schnauzer sau, cel mai probabil, un cotetzar, ca-s multzi si dragalshi Si noi, tot o viatza la tara ducem de vreo 2 anisori, dupa ce revenim seara de seara din capitala asta infernala...Mi-a placut f.f.f.mult povestea ta de azi, pt. ca park m-am vazut pe mine. Si, de dragul fetelor noastre (6, respectiv 4 ani) am optat pt. o viatza la tara, cu animaluze si gaze si zarzavaturi...Si liniste (deocamdata) si mult aer curat! Tot undeva spre soseaua de centura!

    RăspundețiȘtergere
  6. Ai mei au casa pe centura de sub Podul Otopeni, spre Mogoşoaia. Din păcate, se pregătesc de nebunie, că le-a luat din curte pt lărgirea şoselei. Nici nu vreau să mă gândesc ce îi aşteaptă :( Hehe, două maimuţici ai? :) Să-ţi trăiască! Curajoaso! :)))

    RăspundețiȘtergere
  7. Da, multam fain! Chiar curajoasa (sau inconstienta, dar ce mai conteaza acuma...). Noi stam in Chiajna (dupa sat Rosu, dupa padurea Rosu). Dar nu la sosea. Ceea ce e minunat...Simpatica foc Marutza voastra!! Sanatosi sa fim, ca restul le ducem noi...

    RăspundețiȘtergere
  8. citind ce ai scris despre animalute mi-am amintit si eu de vacantele de vara petrecute la tara. in vremea aceea eram ferm convinsa ca toate animalele vorbesc pe limba lor numai ca oamenii nu le pot intelege asa cum nici eu nu inteleg ce le spunem noi (si din cauza asta nu prea intelegeam de ce se chinuie oamenii sa le cheme sa manance, sa le strige pe nume, etc.)
    m-ai facut again sa imi fie dor de pisica mea..

    RăspundețiȘtergere
  9. Tare-i scumpa dragalasa mica! Sa va traiasca si sa va bucurati de ea.
    In privinta vietii la tara ce sa zic, ca o berbeaca adevarata sunt citadina si sper saraman asa panala adanci batraneti :D
    Ai descris atat de frumos "Viata la tara" incat, daca nu i-as fi gustat "dulceata" si n-as fi ajuns demult la concluzia ca Toparceanu are dreptate mai ca mi-as fi dorit si eu ocasa la Chiajna, pe langa Cris, ca nu-i departe de locurile colindate vara in tinerete.

    RăspundețiȘtergere
  10. Am vrut sa scriu aia mica, aka Mara, dar sunt cam obosita.

    RăspundețiȘtergere
  11. În viaţa aia care urmează veau să fiu bichonul Cuchi care-mi doarme exact acum în braţe. Dacă nu se poate (că am fost cam obraznic şi nu prea merit:), atunci, să fiu Lup cel periculos de la poartă, care nu mînîncă pînă nu-l drăgălesc puţin şi face pe el cînd îl mîngîi.

    RăspundețiȘtergere
  12. @Maria: eu sunt şi acum cpnvinsă că animalele vorbesc pe limba lor, ne înţeleg şi pe noi şi mai fac şi mişto de cât de deştepţi şi evoluaţi ne credem :p
    @Viorica: Mara e o haioasă, seamănă cu mătuşa/naşa ei :D Ţara asta de care povestesc e teoretic în sectorul 1, pe Centură :) Dar la cât sunt şi eu de citadină, weekendu-ul e de ajuns.
    @Varanus: pe tine să nu facă Lup, că atunci ar fi o problemă :)))

    RăspundețiȘtergere