Celui mai minunat om din viaţa mea

Dacă închid ochii şi mă gândesc la mama, prima imagine care îmi vine în minte e ea râzând. Frumoasă, râzând şi nestând locului. Probabil de-aia şi e aşa frumoasă, nu doar pentru că a avut mereu trăsături armonioase, ci pentru că e unul din cei mai vii, iubitori de viaţă şi plini de energie oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Optimistă, luptătoare, ambiţioasă, tenace. Am avut de unde învăţa. Şi căpoşenia am moştenit-o în parte de la ea, că de-aia ne-au trebuit mai bine de 20 de ani până am înţeles amândouă că decât să ne dăm cap în cap (Tăuroaica şi Berbeaca), mai bine cooperăm. Oamenii sunt de două feluri: conduc sau au nevoie să fie ghidaţi. Şi dacă cei care au nevoie de ghidaj, învaţă cu timpul să facă şi de capul lor, ceilalţi mai greu acceptă să li se spună ce şi cum sau să accepte ca alţii să aibă ultimul cuvânt. Aşa că presupun că nu i-a fost deloc uşor să-şi vadă boţul de fată spunând răspicat NU încă dinainte să termine ea fraza. De altfel, pentru gură mare mi-am cam luat toate pedepse, niciodată pentru prostioare făcute la şcoală, afară, pentru note sau altele. De una singură îmi amintesc. Lucra în tura de după-amiază, a plecat pe la 12 de acasă şi eu ţuşti în fardurile ei, m-am măscărit, m-am îmbrăca rapid cu o rochie şi pantofi cu toc. Nu trec 10 minute că aud cheia în uşă. Se întorsese să aducă pâinea. Eu de sperietură mi-am mai dat şi cu apă pe faţă, de s-au întins toate alea. Mi-am luat-o atunci de nu mi-au mai trebuit farduri nici când m-am făcut mare.

Eu nu-mi aduc aminte de mama lenevind, nu reuşesc să o vizualizez stând. Venea de la serviciu (până şi pâinea mirosea a dentist, asta e o amintire foarte vie în capul meu), mânca ceva, punea la spălat, la făcut mâncare şi se apuca la flacăra de aragaz să mai modeleze nişte dinţi. Când ne pregăteam să plecăm în concediu (înainte de 89) nu ştiu cum reuşea, dar spăla şi călca toate hainele pentru toţi patru şi le punea frumos în stive în sufragerie, ca după săptămâna la mare doar să le pună pe cele curate în valize ca să plecăm la munte. Munţi de haine perfect aranjate, deşi biata de ea a detestat întotdeauna călcatul (şi aici am moştenit-o).

Aşa cum o am mereu în minte râzând, tot aşa o am şi dansând. Are ritmul în sânge şi o plăcere deosebită de a se mişca pe orice frântură de melodie. Împreună cu tata a făcut mereu cea mai frumoasă pereche pe ringul de dans, la orice petrecere. Chiar şi acum, când pe ea o mai doare un picior sau nu se simte aşa bine, tot reuşesc să creeze magie când dansează.

În copilărie şi adolescenţă nu am avut o relaţie foarte bună cu mama mea. Ştiu că şi-ar fi dorit să fiu mai pisicoasă, mai calină, mai pupăcioasă. Apoi şi-ar fi dorit să fiu mai puţin zăludă şi băieţoasă, deşi dacă stau să mă gândesc, eram de multe ori propria ei imagine din adolescenţă. În momentul în care relaţia noastră a evoluat de la cea de mamă-copil la cea de femeie-femeie, atunci s-au rezolvat majoritatea problemelor noastre. Iar în momentul în care în faţa mea şi-a dat platoşa jos şi mi-a arătat că nu e perfectă, că are şi slăbiciuni, tocmai atunci a devenit perfectă.

Mă amuz copios când îmi aduc aminte de ea acum vreo câţiva ani, când a descoperit că dacă n-are chef de discuţii contradictorii sau istericale, poate trânti omului telefonul în nas. Şi i s-a părut aşa de amuzant, încât nu mai puteam nici măcar să îi spun un "nu cred că ..." şi mă şi trezeam cu telefonul trântit. Chiar şi de 2-3 ori la rând. Mă apucau nervii, dar mă şi pufnea râsul când o vedeam distrându-se ca un copil. Asta e extraordinar la ea, cum îşi scoate la iveală copilul poznaş şi cu chef de joacă chiar şi acum, când e bunică. Sau poate tocmai acum.

Pe 8 mai a fost ziua ei de naştere. Dar pentru că ai ei erau monarhişti în 47 când s-a născut, au trecut-o în acte "pe 10 mai, de ziua Regelui". Şi uite aşa mama mea s-a născut de două ori. Mi-aş dori atât de mult să ştiu că nu am dezamăgit-o niciodată prea tare, că am bucurat-o de multe ori şi că, măcar din când în când, e mândră de mine. Că o iubesc din tot sufletul ştie. Aşa cum ştiu şi eu că, în ciuda coarnelor încrucişate, şi ea mă iubeşte până la cer şi înapoi de infinit de multe ori.

Mama mea nu ştiu dacă e cea mai tare mamă din lume, pentru că nu am stat niciodată să o compar cu alte mame (deşi ea reuşea să mă mai enerveze în copilărie comparându-mă cu copilul lui X sau al lui Y). Dar dacă voi fi vreodată mamă, cu siguranţă am învăţat multe despre meseria asta de la ea. Şi chiar dacă uneori am forţat-o să-mi dea libertatea de a mă da singură cu capul de pragul de sus, îi mulţumesc tocmai pentru că mi-a oferit libertatea de a creşte, de a învăţa, de a înţelege cu mintea mea, de a deveni ceea ce sunt acum. Nu ştiu dacă e cea mai tare mamă din lume, că nu am termen de comparaţie şi nici nu-mi trebuie, dar este clar cel mai minunat om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. La mulţi ani, Doina! La mulţi ani, iubita mea!