"My life isn't theories and formulas. It's part instinct, part common sense". Audrey Hepburn

miercuri, 28 iulie 2010

N-avem cu cine

Citesc de câteva zile tot felul de chemări la luptă, apeluri la reacţii şi normalitate. Deşteaptă-te, române!!! Deşi diferite, deşi nu neapărat 100% de acord cu toate ideile, m-am simţit aproape de toţi autorii, chiar dacă se cam bat cap în cap unele concluzii. Eram chiar entuziasmată. Până am aprofundat problema. La cele 5-6 texte cu idei, păreri, reacţii, strigăte, furie există vreo 225 de comentarii (fără răspunsurile autorilor). Din punctul meu de vedere, reprezentative pentru moduri de gândire româneşti.

Primul e Moise Guran, care face calcule şi concluzionează: "interesul meu din acest moment, confruntat fiind cu un stat rapace, înrobitor şi prost pe deasupra, este acela să mă apăr. E un drept prevăzut în declaraţia drepturilor omului. Cum o pot face? Fentând statul. Probabil aşa vor fi gândind majoritatea patronilor din această ţară". O reacție normală, firească, furioasă, ba chiar disperată. Și de înțeles. Dar haideţi să fim măcar o dată în viaţă sinceri şi să acceptăm că "fentatul statului" nu e un sport care se inventează acum, ci e un mod de viaţă şi de adaptare de cel puţin 20 de ani încoace. Cu toţii am lucrat la patron unde am luat bani la negru şi minim pe cartea de muncă, unii am fost patroni şi am făcut pe dracu în patru să băgăm tone de benzină şi frigidere şi calculatoare pe "cheltuieli". Pentru unii bani nu am dat sau nu am cerut factură ca să nu mai plătim taxe la stat. Deci, la un stat care pune tot mai multe taxe, noi ne-am daptata şi l-am fentat din ce în ce mai tare. Nu suntem noi vinovaţi de asta, dar nici chiar inocenţi. Dar într-adevăr, este dreptul omului de a se apăra. Buuun. Cele 20 de comentarii au dat-o în politică, drept de vot, cacao cu lapte. Nimic concret. Nici un Iancu Jianu.

Tot legat de taxe şi impozite multe şi aberante vorbeşte şi Vlad Petreanu. Care completează şi cu un exemplu din State, The Tea Party, o mişcare de protest a cetăţenilor împotriva taxării excesive. Un exemplu oarecare, nu un model. Cu toate astea, din cele 80 de comentarii, mai mult de jumătate se leagă exclusiv de faptul că mişcarea din State e de rahat şi că Sarah Palin, lider de opinie a Tea Party, e o tâmpită sau, ca răspuns, că Tea Party nu e de rahat şi Sarah Palin nu e tâmpită. Unii chiar nuanţează şi se bat în surse de informare mai puţin "manipulante": Fox News sau New York Times. Mai sunt câteva comentarii de "aşa e, ai dreptate, mama lor de hoţi". Şi câteva cu "tu lucrezi la mogul, mai lasă-ne". Foarte constructive. Un singur comentariu spune "breeee, aţi luat-o pe arătură, omul ăsta vrea altceva să ne spună". Ghinion de neşansă. Restul comentariilor sunt scuipături la adresa lui, "bine, bă, că eşti tu deştept". La care răspunde până la urmă și el pe măsură.

Arhi deschide alt subiect. După 20 de ani de politicieni nenorociți și incapabili de ceva bun, miliarde de taxe și impozite, involuție, omul zice că vrea să emigreze, pentru o viață normală pentru copilul lui. Asta e soluția lui. Aproape 100 de comentarii. Un sfert sunt simple laude, pornite de la oameni care probabil nu sunt capabili să aibă o părere a lor. "Bravo, Arhi, e cel mai bun text al tău!" Eu nu cred că e cel mai bun text al lui, dar e un text de bun simț al unui om care 20 de ani a stat cu picioarele înfipte în realitățile României, nu vorbește din ce spun alții și i s-a luat și gata, plecarea e soluția lui. Alt sfert de comentarii îl înjură că e frustrat sau îl ironizeaza că normal că-și permite să plece, că doar câștigă bani din blog (se simte de departe oftica celor care bagă din astea și mi se par foarte triste, pe orice blog, site sau discuții reale le-am găsit, oftica pe faptul că altul ar putea să o ducă mai bine, să câștige mai bine) sau cu replicile astea la fel de celebre în micimea și frustrarea lor "și ce-o să faci acolo, bă? o să plângi după Românica, o să fii slugă la străin, o să-ți dai cu pumnii în cap". Plus alea cu lașitatea celor care pleacă. Ultimul sfert de comentarii sunt muieli între comentatori.

Teo se întreabă dacă e posibil un Tea Party Românesc. La fel, nu vorbește de "platforma-program" sau măsurile cerute/luate de cei din acea mișcare, ci de rezultat: o ieșire din amorțire, acțiuni sociale care au luat amploare și au ajuns să influențeze real politica americană. Adică, o mișcare socială reală, un semn de sănătate al societății. Teoretic, spune Teo, și în România ar exista condițiile pentru apariția acestei mișcări. Și mai dă și niște soluții. Comentariile nu sunt agresive sau injurioase, dar le simt să sunt la nivel de intelectuali care teoretizeaza la o tartă cu somon și un cocktail la o terasă cu umidificator din ăla la modă.

Foarte serios și interesant scrie și Ionuț Oprea, care "vrea o țară în care...". Aici apar și primele comentarii raționale, dar lipsite de entuziasm, în schimb cu un aer de fatalism: "Acum nu mai văd nici o metodă eficace de a îndrepta lucrurile" sau "vorbărie multă, degeaba, din păcate".

Draga de Nina scrie cel mai frumos text. Pentru cei ce s-au hotărât să rămână aici. Din punctul meu de vedere, un mesaj superb, care pe mine chiar m-a mișcat și în care m-am regăsit. Be the change you want to see in your country, a adaptat ea local un slogan atât de faimos al lui Mahatma Gandhi. Chiar primul comentariu spune atât de multe, atât de sec: "proastă decizie". Se continuă cu oboseala de a mai crede și de ce să fac eu ceva când alții nu fac.

Peste toate astea, concret, am trăit următoarea situație: la mine la serviciu, în ultimele 8 luni, am ajuns să fim umiliți la propriu de o conducere abuzivă și de cățeii-lachei ai conducerii. Ni s-a modificat ilegal statutul ca instituție (nu s-au încălcat decât vreo 3 legi și mai multe obligații asumate de statul român în fața UE). Am fost manipulați, ni s-au vândut gogoși fără hârtii oficiale văzute de cineva, ne-am trezit restructurați și pe alte încadrări fără o hârtie sau un act adițional, ni s-au tăiat salariile la jumătate în baza a ... nu se știe ce în aprilie, acum și cu 25%. M-am trezit că în cartea de muncă s-au operat modificări fără să fiu anunțată sau fără să mi se comunice în baza a ce (pentru cei care nu știu, asta e o treabă ILEGALĂ). Avem dreptul la un rest de bani, despre care ni s-a spus oficial că îi vom primi în iulie, că sunt prinși în bugetul aprobat, cu toate astea, nu ni se dau banii că nu vrea X sau Y director economic. Am trimis acum o săptămână un email cu semnalarea acestor ultime abuzuri către 200 de colegi. Că e cazul ca în ceasul al 90-lea să avem o reacție, că oricum nu mai avem nimic de pierdut, că trebuie să fim solidari, să comunicăm între noi cum trebuie, nu la nivel de bârfe pe holuri. Că nu cerem nimic aberant, ci drepturile noastre, că acei bani există și trebuie să-i primim. Mă așteptam, în naivitatea mea, ca măcar 20-30 de oameni să dea un reply all de întărire a mesajului meu. A fost unul singur. În rest, pe holuri, șoptit "am citit mailul tău, bravo, e foarte tare". Sau telefoane date colegei mele de birou: "ce a apucat-o pe Lia?". Sentimentele trăite au fost foarte ciudate. Furie, neputință, tristețe, dezamăgire. Și nu reușesc nici acum să le înțeleg (non)reacția. Frică de pierderea unui job pentru care oricum ești plătit în nasturi? Lehamite? Amorțeală? Lipsa instinctului de a lupta pentru drepturile tale? Toate la un loc, cel mai probabil. Zilele trecute am fost întrebată de ce mă mai agit, că oricum eu plec în foarte scurt timp. Pentru că eu așa consider normal! Pentru că nu am acceptat niciodată abuzuri fără să ripostez, pentru că nu accept să stau meduză flască când îmi sunt încălcate drepturile, pentru că merg până în pânzele albe să-mi caut dreptatea, pentru că până să se dea o decizie judecătorească la procesul pe care l-am pornit cu toții, avem dreptul și obligația de a ne lupta și singuri. Pentru că nu avem voie să plecăm capul învinși, dar să ne ducem acasă să ne plângem. NU.

Chiar sunt convinsă, cu riscul să deranjez mulți oameni, că am ajuns în situația actuală pentru că am dat întotdeauna înapoi, că am luat prea repede poziția ghiocel, că am plecat prea ușor privirea. Din 90, în loc să ne lăsăm scuipați și agresați de țigani, trebuia să le dăm o zmetie peste ochi, așa cum a făcut mama mea, la metrou, cu niște țigani care scuipau semințe pe jos. Țiganii au tăcut speriați, dar oamenii de pe scaun i-au sărit în cap că dă în niște copii. Am auzit de prea multe ori căcatul cu "e, la stat sunt privilegii, concedii de 3 săptămâni, la privat se muncește fără concediu". Nu, frate, anormal nu e concediul de 3 săptămâni la stat, ci abuzul patronilor, pentru că nu cunoaștem codul muncii, nu știm să ne cerem dreptul la odihnă, dreptul la demnitate. Și am acceptat asta din 90 încoace. Pentru că ne e frică să riscăm, nu știm să vorbim cu avocați, să dăm în judecată, să ne apărăm drepturile de oameni. Nu știm să ne vedem de treaba noastră, de ce putem face noi și de ce parcela noastră. Pe noi ne freacă grija altora. Știm să săpăm, să bârfim, să pupăm cururi. Trăim cu româneștile zicale "să moară și capra vecinului", "rău cu rău, dar mai rău fără rău", "mâine poate fi mai rău", ca să nu mai zic de nemuritoarea Mioriță din care se învață la școală filozofii și simboluri mărețe. N-avem sânge în coaie să ne apărăm direct, în fața agresiunii, dar ajungem acasă unde ne căcăm pe noi "moamă, ce i-aș fi zis, ce i-aș fi făcut". Românii per ansamblu ăștia sunt. Cei cu coloana dreaptă, cu dinții strânși și cu pumnul ridicat, care riscă un culcuș călduț (pentru care se plătește cu umilințe și abuzuri) pentru dreptul la demnitate, cei care chiar sunt schimbarea pe care și-o doresc la țara lor sau care aleg să plece în altă parte pentru că e de datoria lor să caute mai bine, sunt excepții care întăresc regula. Și cu mândrie și îngâmfarea pe care abia aștept să mi-o reproșați eu ȘTIU că sunt o excepție.
Pentru cei care spun resemnați că nu ai CE să mai schimbi, le spun cu convingere că nu ai cu CINE să schimbi. Amin!

P.S. Pentru cine își dorește să afle cum sunt eu schimbarea pe care mi-o doresc, să-mi dea un mail și îi explic. Pentru cine dorește să mă scuipe de sus că sunt lașă și voi împinge tăvi prin străinătate, să mă pupe în cursul serii.

32 de comentarii:

  1. LieLie!
    Tu zici că ești o excepție.Eu sunt un om normal, așa cum văd eu normaliatea.
    Deși diferite, recunosc , totuși, semănăm-
    ”Pentru cei care spun resemnați că nu ai CE să mai schimbi, le spun cu convingere că nu ai cu CINE să schimbi. Amin!”

    RăspundețiȘtergere
  2. hehe...o sa ragusesti, la fel ca mine...

    RăspundețiȘtergere
  3. De la parinti, la sefi, si mai sus, la alesi, totdeauna avem oamenii pe care ni-i meritam. Nasol este, vorba amicului Butzi, ca eu, tu, cei ce suntem altfel, nu avem nici-o vina dar trebuie sa acceptam lasitatea, prostia si lichelismul majoritatii...

    RăspundețiȘtergere
  4. Nu cred ca si-ar permite cineva sa te scuipe, Lia, pentru viata ta, parerile, trairile si alegerile tale...Ti-am mai spus eu ca esti un om minunat si nu ai contrazis asta cu nimic pana acum...Si eu am conflicte de genul acesta, am avut mereu...Am ajuns sa raman singura (si nu-mi pare rau de asta), mai mult datorita convingerilor mele si a antimamaligismului manifestat...DA, nu ai cu CINE sa schimbi nimic, chiar daca pare ca ai, tradarea e la loc de cinste...Amin.

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, Lia. Ai dreptate total. De-aia nu ai comentarii. Toţi sunt în poziţia ghiocel. Resemnaţi. La televizor sau pe chat. La bere. La şoaptă.
    Din păcate, şi eu, sincer îţi zic, m-am lăsat la voia sorţii, căci, după zeci de ani de luptă cu imbecilii, cu ipocriţii, cu hoţii, m-am dat lovit: N-AI CU CINE!!!
    Labe triste, românaşi de doi lei, care nu ştiu decît să miorlăie că-s futuţi cînd ei stau mereu cu gaura-n sus, descoperită.
    Neam de căcat.
    Pleacă, du-te, cît mai ai timp. Salvează-te.
    Noi murim.

    RăspundețiȘtergere
  6. Revin. Mie nu mi-au apărut comenturile deja existente. Pardon.

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu stiu cum traiti. Nu am inteles niciodata de ce fiica-mea (26 de ani) nu a vrut sa plece. Am plecat imediat dupa 90 si de zece ani vin lunar in tara. Am dat doua falimente incercind sa fac afaceri in tara, am bgat jumatate de milion de euro intr-o firma pe care trebuie sa o aduc in Franta in cele din urma pentru ca in tara e mereu pe pierdere.
    Am plecat prima data la sase luni de la revolutie si m-au trimis niste englezi inapoi.
    Nu stiu ce sint. Cetatean al lumii? Imi platesc impozitele si taxele aici si pierd bani in tara. Am bagat o galeata de bani intr-o casa in Romania si abia acum ma uit dupa o proprietate echivalenta ca pret undeva la tara pe linga Paris.
    Nu sfatuiesc pe nimeni nimic, nu afirm ca e o solutie plecarea. Am muncit in UK, in Olanda, in Budapesta, in Maroc.
    As fi vrut sa muncesc si in Romania.
    Nu stiu. Nu stiu sa o fac eficient, stiu doar sa pierd bani in tara mea.
    Daca tot nu plecati, macar faceti ceva pentru voi. Fiecare un mic nimic "mai bun" pentru propria rutina. Invatati legile si schimbati-le cind sint proaste. Pierdeti bani si timp in tribunale. Eu stiu doar ca nu inteleg si nu pot sa fac nimic pentru mine decit sa imi duc viata la 2500Km de ai mei.
    Cum naiba de am reusit sa ma integrez in vreo cinci tari diferite in 20 de ani si ma simt ca naiba de cind ma dau jos din avion la Bucuresti? Sint prost facut, probabil.
    Nu faceti ca mine. Faceti ca voi, orice, si incetati cu proiectele in spatiul virtual ca de asta se numeste asa, nu exista...
    Oameni buni, traiti ca sa va impliniti visele. Sa ne ajute Dumnezeu pe toti, orinude ne aflam.

    RăspundețiȘtergere
  8. Ginuța, cu toată lipsa de modestie, nu doar zic, ci chiar sunt o excepție aici, un om normal în multe alte părți. Sunt convinsă că și tu și încă mulți din cei pe care am avut plăcerea și onoarea de a vă cunoaște prin blog măcar prin scris, dacă nu și față în față, sunteți niște oameni normali într-o masă anormală.

    LaMargineaNopții, îmi iau pastile de gât :)

    Tizule, eu am niște părinți fabuloși, dar când au mai avut și ei mici derapaje mi s-a părut normal să le atrag atenția, că relația noastră e de egalitate, ne respectăm în primul rând ca oameni, apoi ca membri ai unei familii. Pe șefi mi i-am înfruntat întotdeauna când au luat-o pe arătură. După cum îi spunea chiar azi noului președinte al instituției unde încă mai lucrez, pe mine nu m-au impresionat niciodată funcțiile și când am ceva de spus spun. Și cu riscul de a rămâne cu un cerc foarte restrâns de prieteni și cunoștințe, am rejectat întotdeauna persoanele false, duplicitare, rele din structură sau pur și simplu gratuit, chiar sunt extrem de dură când vine vorba de oameni care mint, trădează prietenii, sapă colegi, etc. Și da, am foarte puțini prieteni reali :))

    Erys, ai fi uimită câți te scuipă de departe (sau pe ascuns, că în față nu au curaj) când îți permiți să fii altfel, să ai încredere în tine și forțele tale și să o spui cu voce tare, când îți permiți să fii fericit, să trăiești altfel decât gloata, să simți altfel decât gloata. Nici măcar acum, când sunt furioasă și rănită și dezamăgită nu aș face publice mesajele, emailurile vomititive primite în ultimul an jumătate, de când viața mea și poveștile mele și acțiunile mele au devenit mult mai publice decât până atunci. Otravă venită pentru că am făcut campania oameni darnici, venin că am curaj să îmi doresc să o iau de la capăt la 32 de ani în altă țară, scuipați veninoși aruncați spre mine pentru că am încredere în mine și forțele mele că voi fi un om decent cu o viață decentă oriunde aleg să merg. Foarte tare termenul ăsta, antimămăligism. Exact la asta mă gândeam și eu azi, că ă irită povestea aia cu "explodatul mămăligii" :)

    Valule, din păcate de ceva vreme am pus moderare pe comentarii, de când m-a agresat un imbecil sinistru. Eu mă bucur că puținii (dar minunații) oameni care intră pe aici au ce spune și ce comenta. Deși da, la câte vizite am avut azi, sunt foarte puține comentarii :) Că îi știu eu pe ăia care mă înjură acum că îmi permit să spun lucrurilor pe nume. Am început deja să-mi sortez lucrurile, să eliberez aparatmentul, să caut cui să-l închiriez. Mai e puțin :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Iti citesc de ceva vreme posturile. La unele improsc tastatura cu cafea de ras, la altele mi se pune un nod in gat si-mi dau lacrimile, iar la asta de mai sus, am avut senzatia aia de nisip care-ti scrasneste intre dinti. De fapt, nu numai la asta.

    Tu nu esti "un om dintr-o bucata". Esti un om din doua bucati: o bucata mare de creier si o bucata mare de suflet. Nu ai cum sa traiesti decent in RO si ar fi pacat doar sa "supravietuiesti" in bataie de joc. Nu te cunosc personal, dar ma bucur din suflet sa citesc ca foarte curand vei pleca de acolo. Iti doresc numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  10. Gabriel, bine ai venit. Marea durere a tatălui meu e că nu am plecat mai devreme, deși mi-a respectat și apreciat întotdeauna optimismul că și aici se pot face lucruri. Probabil așa a fost scris, acu e momentul să încerc să văd cum e în altă parte, în altă lume, între alt tip de oameni. După cum spuneam mai sus, îmi cam fac bagajul. Deși sunt mândră să spun că și aici până acum am reușit să-mi fac viața așa cum mi-am dorit. Eu trăiesc în viața reală, virtualul e doar ceva secundar, dar care mi-a adus oameni frumoși în viața reală, pe care altfel nu aș fi avut ocazia să-i cunosc, să îi citesc, să mă îmbogățesc de ei :) Te mai aștept!
    P.S. Până nu se va convinge singură, fiica ta nu va face nimic din ce nu simte ea că trebuie să facă. Așa cred.

    RăspundețiȘtergere
  11. Rău mi-o fi fără tine alături în fosa asta de canal, dar şi mai rău mi-ar fi să te ştiu că ţi-e la fel de rău ca mie.
    Fugi.

    RăspundețiȘtergere
  12. Anonim, îți mulțumesc. Acum mi s-a pus mie un nod în gât. De emoție reală. Știi ce i-am spus unui veninos care știa el sigur că eu o să împing tăvi prin străinătate, că ce altceva am eu de oferit? Că voi împinge tăvi cu demnitate :) Ceea ce ca "specialist relații publice" pe cartea de muncă, ajunsă un fel de centralistă în fapt, nu pot face cu demnitate aici. Eu am vândut în magazin, am spălat și wc-uri și am făcut curat la un moment dat, și nu mi-a fost rușine niciodată, am învățat ceva din absolut orice situație, așa cum am avut de învățat ceva și de la femeia de serviciu (care e o femeie deosebită), am învățat și ce NU vreau să fiu niciodată de la personaje care și-au dat arama de față când s-au trezit șefi, învăț enorm de la copii. Eu m-am născut o luptătoare, nu o supraviețuitoare. Dar simt și mă doare că de ceva vreme mi-am pierdut o mare parte din umor, din relaxare, sunt agitată, ușor antisocială. Dar promit să îmi revin rapid și să te fac să împroști tastatura cu cafea mult mai des :) Îți mulțumesc. Din suflet.

    RăspundețiȘtergere
  13. Valule, eu îmi doresc din suflet să ajung să trimit (prin povești, imagini) gânduri și energie pozitive. Să știi că nu fug, plec la pas, fluierând melodia aia cu I feel pretty, oh, so pretty :)))

    RăspundețiȘtergere
  14. Multumesc. Imi pare rau ca sintem atit de a sociali. Ca nu ne uneste nici un tel, ca pina cind si familiile si-au pierdut valorile si unitatea. Poate sint dintr-o generatie retrograda si invechita, dar uneori simt ca si iubirea "de azi" are o doza prea mare de superficialitate. Nu avem pentru ce lupta nici macar in doi, la un cumul de neplaceri sau dificultati schimbam rapid persoana ca n-avem vreme sa ne luptam cu morile de vint. Ducem cu siguranta o boala grea in suflet, as inclina sa spun ca ne-ar trebui un ajutor profesionist pe plan psihic si asta la nivel national.
    Initial imi spuneam ca ne lipsesc termenii de comparatie, ca nu avem modele sau informatii. In 20 de ani am ajuns sa ne plimbam cu totii cam peste tot si sa vedem atitea. Si tot nu schimbam nimic. Nicaieri nu exista o societate perfecta, dar in nenumarate locuri domneste o normalitate in aer, greu definibila de altfel, dar care te face sa iti poti duce zilele cu simplitate si bucurie. Cu decenta, cu proiecte, cu munca, cu absurditati - da, e plina lumea - dar macar ai senzatia ca esti cu adevarat intr-ale tale si liber in fiecare clipa.
    Este aberant cite inchisori sint la noi. Cum sintem prizonierii mizeriei, ai zgomotului excesiv, ai bunului plac, ai atitor cretinisme.
    Te admir daca ti-ai putut trai viata cum ti-ai dorit, eu unul cantonez intr-o zona de idiotenie de unde nu pot iesi fiindca nu inteleg. Nu stiu cum functioneaza economia, nu stiu daca mai exista si ce mai inseamna prietenia, nu stiu, cum spuneam mai sus, cum si de ce se mai apreciaza oamenii intre ei, am pierdut contactul profund cu toti si cu toate in propria tara si sint integrat in niste mecanisme economice si sociale aici. Parte din ele bizare, dar suportabile, nu o sa vedeti nicaieri sindicate mai tari ca la francezi, sint curios cum voi reactiona daca ajung sa imi dezvolt firma aici in relatia patron -sindicat... Bat cimpii si nu cu eleganta, imi cer scuze. Iti doresc, necunoscuta din "retea", sa reusesti sa traiesti cum vei dori in orice parte a lumii te vei afla. E un atu ca stii sa te pozitionezi corect vis-à-vis de munca pur si simplu. Sa iti fie drumul lin si sa ai forta si echilibru in suflet. Drum bun. Gabriel

    RăspundețiȘtergere
  15. Draga Lia,

    Am citit postul tau ca pe o scrisoare deschisa si cumva direct adresata. Fiecare cuvant m-a miscat pentru ca l-ai scris dupa ce si eu la randul meu l-am gandit. Am vrut sa scriu si nu am mai avut putere.

    dupa ce am dat kiks cu o afacere unde pur si simplu nu mi-au ajuns banii pentru cate taxe a trebuit sa platesc (asta pentru ca declaram salariile si incasarile) am luat-o de la capat. mi-am facut o asociatie culturala si am trecut in sectorul non-profit. Dupa 6 luni de chin si munca in zadar m-am trezit la realitatea din aceasta tara si mi-am dat seama ca nu mai am forta sa mut nimic, sa imping nimic si sa trag de nimic. Si nu pentru ca nu as avea ce sa fac, nu pentru ca nu am in ce sa cred ci pentru ca nu am pentru cine. Oamenii de cultura au fost mai interesati sa ma descurajeze urgent decat sa faca ceva alaturi de mine. Pe majoritatea i-a deranjat aplombul meu si faptul ca vin de ”nicaieri” sa fac lucruri pentru ei. Asa ca m-am oprit din a face lucruri.
    Acum m-am asezat in fata sevaletului si am inceput sa pictez ca nebuna. m-am asezat in fata computerului si am inceput sa scriu. Sa imi scriu ideile de piese si scenariile, sa lucrez la proiectele mele artistice etc. Revolutia mea asa mica cum e - este sa devin si eu ca si co-nationalii mei. Inerta pentru societate, nepasatoare si inchisa. In schimb imi voi canaliza toate resursele pe arta mea si pe dezvoltarea mea. Probabil ca intr-un punct voi fi nevoita sa plec. Aici nu am unde sa exprim ceea ce e de exprimat. Trist. Trist. Trist.

    Si nu m-am oprit nici din egoism, nici din oboseala si nici macar din lehamite. NU. m-am oprit din simtul valorii. In balanta, ceea ce pot face eu pentru mine si arta mea e mai valoros decat pot face in tara asta pentru oamenii astia. Pana una alta o sa sustin Coalitia sectorului independent, o mana de oameni de cultura care vor sa schimbe lucrurile si se pare ca au si energia sa incerce sa o faca.

    Cat despre taxe... ce sa mai spun. Voi alege letargia econimica, precum un gandac care se ascunde de lumina in pliurile unui fotoliu vechi si o sa astept sa treaca sau... sa nu mai conteze.

    RăspundețiȘtergere
  16. Te citesc de ceva timp,chiar cu placere:d,
    si asta este o decizie trista ,dar nu condamnabila,pentru ca sunt in aceeasi situatie.Sper ca ti-ai facut temele bine,ca sa iti fie mai usor unde vrei sa ajungi.Oricum mai mare lasitate ca aici si JIGODENIE nu cred ca o sa gasesti

    RăspundețiȘtergere
  17. ce sa mai spun? ca le-ai spus DESAVARSIT! la dracu, probabil ca n-am destul sange in instalatie sa ma car de-aici si ma amagesc cu ideea ca am sa sting lumina... :) ce dracu sa fac daca am minte si mentalitate de iobag, pamantul meu, stejarul meu, casa mea... probabil ca, de fapt, imi gasesc tot felul de lucruri cu care sa ma leg si mai mult iar asta din frica de-a merge intr-un loc unde nu stiu ce as putea face.... in fine, bine ca mai sunt oameni ca tine care au curajul de-a face pasul asta!

    RăspundețiȘtergere
  18. Lielie,

    Poate știi-am doi băieți.
    Unul, cel mic, este de ceva ani” afară”- intâi ca student, apoi ca finanțist. Deseori mă doare sufletul că ne vedem rar, așa e sufletul de mamă, dar imi inghit lacrimile și-mi spun că, dacă lui ii este bine, trebuie să-mi fie și mie.
    Dacă aș avea vârsta ta, știu sigur ce aș face!!
    Mult noroc!!

    RăspundețiȘtergere
  19. Aaaaah! Mi-ai zburlit pielea si mi-ai dat fiori. Parca acum as iesi la lupta! Te inteleg cu mailul si cu tristetea de dupa. Oamenilor le este frica. Pana si de schimbare. Pentru ca nah, te obisnuiesti in rahat, te obisnuiesti sa fentezi statul sau sa te temi de tigani si te obisnuiesti cu victimizarea. Vine resemnarea si uneori zvacuri de furie!

    Eu (ma) lupt sa schimb. Asa cum pot eu. Incerc sa fiu ce le cer celorlalti.

    La capitolul apararea drepturilor. Atat intreb. Cati romani citesc un contract cap-coada inainte sa-l semneze???

    >.<
    Hug! Si da, eu ma gandesc serios sa plec din tara. Nu pentru ca ar fi caini cu covrigi, ci pentru ca iubesc civilizatia. Atat. Nu bani, nu faima, nu altceva...

    RăspundețiȘtergere
  20. Hmm..starniti. Clocoteste de ceva timp ideea asta prin eter.
    Bun, si schimbarea este in a pleca.
    Sa ramai sau sa pleci este o alegere personala. Nu este nici un act de lasitate si nici un act de eroism. Din placerea macabra a mintilor mici ajungem sa vedem proiectarile imbecile. Este o alegere, nu defineste decat intentia nu si persoana. Cat de greu este, mergi acolo unde iti este bine. Unde poti supravietui. Cine judeca se incadreaza la mintile mici, oamenii mici.

    Chiar daca e virtual, este un pas. Un pas inainte. Poate generatia asta o fi de sacrificiu, dar ma gandesc inainte. La copii nostri. Aparitia lor sa fie intr-un rasarit mai bun. Acum este timpul meu. Si da, schimbarea este in fiecare, nu in mase de oi sau ghiocei...

    Societatile umane se supun unei singure legi ciclice. Apar, se ridica si dispar. Noi am ajuns deja la "ridicat". Disparitia este aproape. Se observa peste tot vocile celor care au dreptate.

    O rugaminte, cei care sunt in cercul de influenta personal manjitii cu ideile acestea. Nu suntem doar 20, suntem milioane de cercuri de influneta.

    Taxe sau nu, nu uitam de ce avem de facut fiecare la "serviciu". Sa muncim. END

    Sistemele economice folosesc legi de balansare clare. Nu este nevoie decat de o debalansare si schimbarea este evidenta.

    Ajunge, ma intorc la cele 13 mailuri venite de cand scriu aici.

    Aveti grija de voi,
    Bafta

    RăspundețiȘtergere
  21. Hello :)
    Le e frica tuturor (stiu ptr ca si mie mi-a fost) sa nu isi piarda joburile...asa de cacat cum sunt, asa prost platite, asa umilitoare, toti gandesc "vai, mai bine rabd" Si rabdam, mancam rahat cu lingurita, pentru ca "cine stie cand mai gasim alt job"
    Dupa ce-ti pierzi jobul (ca mine asa) inveti sa spui "asta e", nu mai am bani?nu mai platesc, banci, rate, etc. Sa ma pupe si pe mine-n cursul serii :)
    Schimbarea pe care o vreau eu in lume (aci in tara) si care as putea sa fiu eu prima ar fi renuntarea la ipocrizie. Ca suntem si ipocriti. nu o lungesc sa zic de ce, stim cu totii cand ne privim in oglinda.
    Hai sa fim oameni.

    PS. ps-ul tau e genial!

    RăspundețiȘtergere
  22. LieLie, celor ce spera schimbarea, le recomand cu tristete si mult ranjet ironic sa citesca TOT textul Herodotului, sa (re)citesca Ciocoi Vechi Si Noi al Filomonului cel Sarbu si sa faca urmatorul experiment:

    Se ia unul din volumele Operelor lui Carageale, se aseaza pe cotor, tinut cu palmele din laterale, si se lasa brusc sa se deschiza unde da dreacu'. Se citesc cele 2 pagini. Daca cetitorul nu crede ca este descrisa societatea in care traieste romaneste, sunt sanse de schimbare! :-))))

    RăspundețiȘtergere
  23. PS- Nu intelege ca nu cred in schimbare. Dar asta dureaza si tine de factorii externi. Ori populatiunea zonei asteia duce o povara milenara- pozitia geografica. Sa fii la portile orientului afecteaza grav si nu prea vaz cum se poate schimba...

    RăspundețiȘtergere
  24. Bravo Lia! Habar n-ai cat sunt de mandru ca suntem de acelasi sange.

    RăspundețiȘtergere
  25. Gabriel, ai sintetizat perfect ceva ce mă macină și pe mine: de ce nu putem pune și în practică ce vedem frumos și decent afară? Eu am un mare noroc cu o familie tare frumoasă, unită, ca în alte vremuri. Cu mese împreună, sărbători împreună, alături la bine și la greu. Am și câțiva (foarte puțini) prieteni adevărați, cu care am trecut prin multe, ne putem baza unii pe alții. Toate astea mă fac extrem de bogată, de fericită și norocoasă. Îți mulțumesc pentru gândurile bune, sunt energii pozitive de care am mare nevoie :)

    Draga mea Nona, de multe ori mă gândesc la tine, că îți știu parte din poveste, îți simt energia, cu mici diferențe avem același traseu. Probabil că sunt doar cu un pas mai departe, că eu am decis deja să fac o schimbare ceva mai radicală :)

    Marius, îți mulțumesc. Încerc să iau decizia mea ca pe oricare altă decizie: de a-mi schimba jobul, de a finaliza o relație care nu mai merge, de a schimba ceva pur și simplu. Nu o decizie tristă sau veselă, ci realistă și bine gândită în prealabil. Nu există nimic definitiv în afară de moarte, așa că o să iau lucrurile câte un pas la rând și voi vedea ce și cum :) După cum spuneam, îmi sunt datoare mie însămi să caut ce-i mai bine pentru mine.

    Ocserverule, eu simt că mă sufoc și când port sutien, așa că nu e genul meu să mă leg prea tare de nimic :)) Nici eu nu știu sigur ce voi face acolo unde am ales să merg, dar cu atât mai puțin știu ce dracu aș mai putea face acum aici.

    Ginuța, tatăl meu de ani de zile îmi spune să plec, el chiar crede că mă irosesc acum. Știu că le plânge sufletul (așa cum îmi plânge și mie) că nu voi mai fi la distanță de câteva cartiere, dar își doresc și mai tare să mă știe bine, zâmbitoare, liniștită, așa că sunt cei mai puternici susținători ai mei în această privință :)

    Ever, cunosc filozofia asta cu "răul cu care m-am obișnuit și îl consider normalitate, așa că mi-e teamă să risc altceva". Trist, trist, trist :( Eu când le spun altora de treaba cu cititul cu atenție al contractelor mi se spune că exagerez :) La fel gândesc și eu despre ideea cu plecarea, nu curg râuri de miere pe străzi, nu-ți dă nimeni bani la graniță, dar după cum am auzit de la mulți alții plecați afară, există un minim de respect și demnitate pentru toată lumea.

    Mihai, și generația de după război a fost de sacrificiu, și părinții mei sunt din generația de sacrificiu, și eu sunt din generația de sacrificiu. Deci, de ceva vreme încoace suntem un neam de sacrificați. Așa că decât să ne supărăm, mai bine un cântec vesel să cântăm, nu? :) Avem vocație de victime, că e mai ușor să te plîngi decât să faci ceva, să lupți să schimbi în bine.

    Sabbra, eu mă declar ipocrită că, deși simt de mult că mă depășește mizeria în care am ajuns să trăiesc la serviciu, nu am plecat mai de mult, nu am riscat mai de mult. E deja ceasul al 25-lea pentru mine. Abia aștept să simt ce ȘTIU că voi simți după ce îmi pup colegii de la revedere :) P.S.-ul nu e genial, e un mod de apărare :))

    Hehe, Tizule, îmi permit să te trimit cu un an înapoi, la ce scriam atunci http://liarebelyell.blogspot.com/2009/07/atemporala-degradare.html și http://liarebelyell.blogspot.com/2009/07/despre-adn-si-radacini-istorie-si.html După aceste texte, am fost declarată public TOXICĂ și periculoasă :)

    RăspundețiȘtergere
  26. Dragule, nici nu știi de câte ori m-am lăudat eu cu vărul meu deștept și mișto din Canada :)

    RăspundețiȘtergere
  27. Eu ma bucur sa te cunosc Lie, sa rad cu tine uneori la cafea...si sa pot spune, ca pe'un triumf de zmeu inaltat- iote ca mai sint si altii. Si cum la mine anotimpul plecarii nu a ajuns inca, mai zobovesc de'o sapa, si incerc, cat ma tine, sa'mi smulg buruienile din tarlaua personala. Cu gura, ca atat ma duce. Macar in cerc restrans, si la nivel de parceluta, se pare ca poate functiona- experiment in derulare, a se preciza: combaterea inculturii promovate la nivel atat de ametitor, incat nu am apucat sa ma dezmeticesc intre momentul in care imi era rusine sa semnalez un dezacord si cel in care mi se declara senin ca 'numai prostii care nu stiu sa'si traiasca viata mai citesc o carte'. M'am trezit dupa. Si'am descoperit ca dupa ce mi'a trecut mie rusinea de rusinea lor, macar atat cat sa pot deschide gura, in jurul meu conversatiile- cele care au continuat- incep sa poarte iz normal, de oameni cu generala absolvita.

    Tu sa'ti porti zambetul prin lume, intr'o viata pe care meriti s'o traiesti. Caci supravietuitorii nu au timp de asta, si tu esti mai mult, intr'adevar.

    Sa ne'auzim sanatoasi
    Sarazin

    RăspundețiȘtergere
  28. :)
    sa nu incetezi sa spui si alte experiente
    :)
    sanatate iti doresc caci e cea mai importanta
    :)

    RăspundețiȘtergere
  29. Da, e nevoia sa dai din coate prin gloata de plangareti autohtoni. Poate calci pe cativa, oricum nu conteaza :))) Sunt la norma facuti.

    Dar nu-i nimic,razbim. Eu nu ma las, chiar daca sunt ciudatul intre ei :):)

    Weekend placut

    RăspundețiȘtergere
  30. Lio, mamă, ce te mai iubesc io când le zici așa cu foc! Te-ar pupa tanti pe loc, dar sunt cu mâna-n cocă.

    RăspundețiȘtergere
  31. Sarazin, știu eu sigur că și la mii de km depărtare, tot nu o să las lupta, o să mă supăr, o să țip, și dacă 1 din 1000 înțelege ceva, e o bătălie câștigată :) Să auzim de bine!

    Belle, abia aștept să schimb "tema" blogului, să vin cu alte povești, cu alte experiențe :) Săru mâna de gîndurile bune și de urări, să se întoarcă la tine înzecit :) Pupez!

    Mihai, facem un club al ciudaților :D

    Tanti Jeni, oi tăcea blândă când oi muri :))) Eu te pup cu gust de pepene roșu :)

    RăspundețiȘtergere