Bloageri actori celebri

Nu credeam că mă mai poate scoate ceva din amorțeala și lipsa de inspirație a ultimelor zile, singura activitate în afară de somn fiind uitatul pe geam doar doar apare soarele. Și na, că am dat de o leapșă foarte foarte amuzantă care mi-a pus neuronul la muncă, m-am amuzat copios și uitați ce a ieșit! Cică cum ar fi să găsești câte un actor celebru care să îi joace pe bloggerii mei preferați! Rontziki mi-a zis că eu aș fi Donna Reed în rolul Mary din It's a wonderful life. Minunat rol, dar pe mine lumea care mă cunoaște mă cuplează mai degrabă cu Winona Rider în Reality Bites. Așadaaaaar. Doamnelor și domnilor, vă invit să vă recunoașteți au ba în următoarele personaje:

Varanus – Telly Savalas în rolul Ernst Stavro Blofeld în James Bond On Her Majesty's Secret Service.







Ada – Elizabeth Taylor în Cleopatra, pentru că e frumoasă că actrița și deșteaptă și femeie ca personajul istoric.








Tiza – Julia Ormond, Barbierul din Siberia de Nikita Mikhalkov




Viorica - Angela Lansbury în celebrul rol din Murder she wrote, pentru că e curioasă și simpatică și atât de deșteaptă!









Neamțu Țiganu – a fost din prima clipă Jean Paul Belmondo, cu ochii ăia și mutra aia și zâmbetul ăla pișicher și farmecul ăla de dat toate cocoanele pe spate cu ochii clipocind. Da, Țigane, te iubesc ca-n prima zi!






Ocserver – Bruce Willis în The whole nine yards. Pentru că ești cool și relaxat fizic și mental, ai un zâmbet de milioane, dar sunt convinsă că nu ai ezita să omori cu sânge rece dacă ar fi nevoie.







Dush – Charlize Theron in Eon flux. Pentru că ea e pe principiul fata lui Roșu împărat era rea, dar buuuuună!



Iubita mea Iulia este fără doar și poate Sarah Jessica Parker în rolul Carrie din Totul despre sex. Nu doar pentru că se îmbracă mereu foarte fain și că are păr nebun și creț ca doamna actriță, dar mai ales pentru că are aceeași mare pasiune cu personajul: pantofii.




Anto - pentru că am iubit-o mereu pe Katherine Hepburn pentru muierea dată naibii ce a fost, deșteaptă, drăcoasă, frumoasă, talentată, rolul ei din Adam's rib mi se pare că ți-ar fi la fix.







Rhodos – Halle Berry în Catwoman. Pentru că ești mâță blândă care zgârie rău, ai o minte iute de îi poate speria pe cei mai slabi de îngeri și te-ai mai și tuns de curând.





Stewardezul – Numai Keanu Reeves, rolul Neo te poate juca. Nu doar pentru că ești brunet, înalt și frumușel ca el, ci și pentru că îți stă spectaculos de bine în uniformă.





Crocoditza - draga mea, tu poți fi jucată de multe actrițe, dar Deborah Messing cred că ți se potrivește cel mai bine. Pentru că ești frumoasă, luminoasă și roșcată cât să te bag în clanul vulpesc.






Semafor – Michelle Pfeiffer în One fine day. Pentru că ești fină și feminină, un pic agitată, veșnic cu multe probleme de disecat. Și vine el și Făt-Frumos!







Tomata cea delicată, foarte citită și mereu atentă la problemele altora, ar putea fi jucată cu succes zic eu de Juliana Margulies, o actriță tare frumoasă și fină. Rolul din E.R. să fie?






Cireașa – Claire Danes pentru că e și veselă, și frumoasă și drăgălașă și are o mutriță mereu luminoasă.





Zazuza – Cameron Diaz în There's something about Mary. Pentru că ești o zurlie și o haioasă, cu umor și pozne la activ.





Rodica – Sandra Bullok joacă minunat rolurile de fată simpatică, de treabă, minunată, veselă, firească. Și așa te văd eu pe tine.









VV – Mary cea Verde, cu fotografiile ei sueprbe, cu iubirea ei pentru natură și copii, pentru grija pentru detalii, dar și pentru firea bătăioasă poate fi jucată perfect de Julie Andrews.




Tetris – aparent nu așa sofisicată, te-ai dovedit de-a lungul timpului o femeie deosebit de profundă și elegantă, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului. Nu cred că ar fi cineva mai potrivit ca Meryl Streep.





Sabbra, draga mea, nu cred că mai e o surpriză pentru tine că cea mai potrivită să-ți joace rolul e Reese Witherspoon în Legally Blonde.




Iuliana – delicata și copilăroasa mea dragă, cred că te-ar putea juca foarte potrivit Natalie Portman. Pentru că și ea are steluțe în ochi când zâmbește.







Misaki, deși Zhang Ziyi nu e japoneză ci chinezoaică, este exact păpușa fină de porțelan, dar cu personalitate debordantă pe care o văd interpretându-te.







Isabela Polymericlay – tu ești Demi Moore în Ghost, dulce, bătăioasă, talentată și frumoasă.







Karma Police - tu ești atât de fascinant de complexă, că mi-a fost tare greu să pun degetul pe cineva anume. Și atunci mi-a venit în minte Salma Hayek în Frieda.





Rontziki – nu știu ce rol anume, dar pe tine te văd foarte bine interpretată de Penelope Cruz. Frumoasă, dulce, feminină, veselă și cu accentul ăla delicios.





Clarisa – Giulietta Masina în La strada lui Fellini.









Belle, și eu tot pe Audrey Tautou și minunata Amelie care face florile să înflorească și soarele să zâmbeascp o am în minte când mă gândesc la tine.





Paul, nu știu de ce anume, dar gândindu-mă la tine îl am în cap pe fabulosul Spencer Tracy într-una din cele mai senzaționale povești ale lumii: The Old man and the sea.





Alin Pamflezistul – Johnnie Depp pentru că e și un bărbat foarte arătos, dar și simpatic, cu simțul umorului extrem de dezvoltat, ca să nu mai spun cât e de talentat.







Escule, tu la cât ești de discret,dar pe de altă parte super săritor și devotat prietenilor, te văd Batman jucat de Michael Keaton.






Jenika – tu îmi ești tare drag, te văd și jovial și zurliu, dar și talentat și foarte serios când e nevoie. Așa că te văd jucat de un actor pe care nu îl sesizează chiar orcine cât e de mișto și de profund, Jack Black.






Dan Șelaru e un personaj aparte, cu umor deosebit, cu multe întrebări, dar și cu un aer boem pe care nu îl poate interpreta oricine. Așa că m-am gândit la un Peter O'Tool în tinerețe.






Saturnianul – cu aerul tău din alte emisfere, cred că te-ar prinde bine Kevin Spacy în K-Pax.







Bogdanic – nu că aș copia-o pe Rontziki, dar mai potrivit ca Billy Cristal în Analyze this nu cred că se există în cazul tău.






CdMitroi – crizat și luptător, tu nu poți fi decât Silvester Stalone în Rocky! Ha!





Last but not least, pe vechiul meu amic Sabotor cel misterios dar veșnic bătăios nu știu ce actor anume ar putea să-l joace, dar rolul cel mai potrivit e cu siguranță mascatul din Assassin's creed.


Și cu asta basta! M-am distrat de minune, n-a fost de loc ușor să vă găsesc pe fiecare, dar trebuie să mărturisesc că am uitat pentru câteva ore de multe rahatur și prostii, am râs de câteva ori cu poftă și m-am relaxat. Așa că vă recomand și vouă acest joc, e foarte simpatic. Weekend fain!!!

Oameni darnici la copiii de la Giurgiu

După aproape 3 luni gri, cu mizerie, noroi, zăpadă şi bălţi, credeam că soarele ne-a părăsit, că o să fim nişte trişti, că eu mă voi ofili şi nu voi mai avea niciodată chef de nimeni şi de nimic. Vă recunosc sincer, pe acest fond, cele 5 zile în care am adunat de la oameni zeci de sacoşe de lucruri pentru copiii şi mamele de la Giurgiu mă epuizaseră. Celor cărora nu am apucat să le mulţumesc, să le zâmbesc, vă rog din suflet să mă iertaţi. N-a fost cu intenţie. Data viitoare sper să vă invit la mine şi la o limonadă :)

Cu toate astea, şi de data asta am fost copleşită de răspunsurile voastre la apelul meu, pornit şi el în urma apelului Isabellei. S-au adunat lucruşoare şi alimente de am umplut, la propriu, o cameră de dimensiuni medii. Haine de toate măsurile, pături, aşternuturi, jucării, ceva medicamente, pampers, 20 de kg de zahăr, 20 de kg de făină, 10 litri de ulei, sare, orez, eugenii şi napolitane (Iulia, Alexandra sunteţi nişte eroine cum aţi cărat voi toate astea!), paste făinoase, un radiator. Banii adunaţi au fost de asemenea impresionanţi ca sumă, într-un timp aşa de scurt: 1.250 (adică 12 milioane jumătate, în bani vechi). Isabelle şi Monica au donat şi ele direct în contul părintelui Ştefan (al Asociaţiei) şi la fel au făcut şi alţi câţiva oameni darnici. Asta a mai adăugat cam 500 lei.

Sâmbătă dimineaţa am deschis ochii foarte uşor, ceea ce nu mi se întâmplă mai niciodată când trebuie să mă trezesc la 8. Mă mângâia soarele pe faţă!!! Brusc mi-a revenit şi pofta de viaţă, şi entuziasmul, şi zâmbetul (ăla bun). la 9 dimineaţa ne-am adunat în faţa blocului la mine. Dragoş şoferul tanchetei 4X4 cu care am fost şi la Valea Plopului (care mi-a promis că mă ia şi pe mine la un drum off-road, să simt şi eu cum e cu adrenalina, deşi la ce drumuri sunt prin Bucureşti şi prin ţară, tot off-road cu adrenalină se cheamă), Mariana şi sora ei Isabela, cu maşinuţa lor plină ochi, Cristi, Nicu şi iar Cristi, cei trei colegi entuziaşti şi simpatici ai lui Nini, tatăl lui Ştefănuţ, şi ei cu 2 maşini, au preluat de la mine din casă zecile de bagaje. Pe drum am oprit la Isabelle şi am mai încărcat cu una alta (nişte aşternuturi de pat foarte apreciate la Giurgiu), iar la ieşirea din Bucureşti ne-am agăţat şi cu cei mai drăguţi oameni din lume, Alina şi Bogdan, care au vrut să vină şi ei cu maşina plină, să cunoască drumul, ca data viitoare să poată merge cu ajutoare şi singuri.

Drumul a fost chiar scurt, 45 de minute, relativ bun, fără incidente, cu soarele în faţă. Noi ne-am dus şi ne-am întâlnit cu părintele Ştefan Valentin în comuna Slobozia de Giurgiu care aparţine de episcopia Giurgiu. Dar părintele se ocupă şi de mamele şi copiii adăpostiţi la Răleşti, comuna Gogoşari, unde funcţionează centru Provita Giurgiu. Preotul Ştefan Valentin nu are mai mult de 35 de ani, e frumos şi blând, deschis şi vesel. Alături de soţia asistentă medicală şi cu fiul lor lângă ei, muncesc tot timpul. Caută ajutor, sponsorizări, se chinuie cu acte şi birocraţie. "Părintele Tănase, de la Valea Plopului, ar trebui să fie brand de ţară. E un exemplu fabulos de ce poate face un om care pur şi simplu vrea să ajute pe cel mai nefericit sau mai sărac decât el". Asta a avut de spus părintele Ştefan despre mentorul său. Aşa cum a spus, cu mare tristeţe, că prea mulţi preoţi îşi uită menirea şi prea mulţi oameni uită să fie oameni.

Am stat de poveşti, am discutat despre copii şi mame, i-am vizitat, le-am văzut cămăruţele mici, dar curate. Copiii râd şi se joacă, nu ştiu încă ce grea e viaţa. Şi tare frumos ar fi să nu afle prea curând. Mamele au un zâmbet trist pe faţă. Ele ştiu, din păcate. Îşi ţin pruncii în braţe cu căldură şi iubire. Şi ne mulţumesc simplu, din suflet şi din ochi.

Acum le-am dus multe haine, le ajung până la anul. Dar au nevoie de alimente, de bani pentru factura de curent, de perdele, covoare, mobilier, dulăpioare, rafturi. Aşa că eu vă îndemn pe mai departe, dacă aveţi de dăruit, sunaţi-l pe părintele Ştefan şi el vă va spune cum ajungeţi la ei (tel părintelui este 0720 906 635). Drumul e scurt, bucuria şi mulţumirea unui gest sunt enorme.

Pentru toate lucrurile şi banii adunaţi pentru copii vă mulţumesc din tot sufletul: Daniela, Filip Ciprian, Raluca Iliescu (care a trimis nişte bănuţi şi pentru Bianca), Cristian Pruteanu, Roxana Rontziki, familia Bodea (Oana, Tibi, drăguţele de Smaranda şi Miruna), Bogdan Cortiţă, Cătălin Bengescu, Alina şi Bogdan, Vali, Viorica, Andreea, Oana, Cristi, Nicu, Cristi, Nicolae şi Ştefănuţ, Misaki, Viorica, Mariana, Isabela, Adina, Mădălina, Ştefania, Carmen, Vali, Bogdan, Adela, Jeanina, Cătălina, Moni, Pepe, Daniela, Iulia şi Alexandra, Cristi tati lui Gruia, Bogdanic, Cristina şi fetiţa ei superbă Ina, Ada, Crocoditza, Alexandra, Mihaela şi Oti, Ady, Adina, Florena, Indra şi Mihaela, mămicile, copiii şi educatoarele de la grădiniţa CONIL Kindergarten, oamenii de la HP (ei, bine, da, nu ştiu exact cum a ajuns apelul meu la ei, dar nişte oameni care nu mă cunosc, nu ştiu cine sunt, au avut încredere şi au donat şi bani şi o grămadă de lucruşoare. Mă înclin!). La Isabelle au adus lucruşoare doamnele de la "Salvează Vieţi" şi doamna Ligia. Dacă am uitat pe cineva, vă rog să mă trageţi de mânecă, nu e cu intenţie.

În curând voi pune pe site-ul oamenidarnici toate detaliile despre fiecare loc în parte unde e nevoie de ajutor, aşa încât atunci când vă prisoseşte ceva şi vreţi să faceţi un gest frumos, să le duceţi voi direct unde e nevoie.

P.S. Copiii, mămicile şi preotul Ştefan se roagă pentru fiecare dintre noi, ca din ce dăruim, să ni se întoarcă înapoi înzecit. E frumos să fim oameni, nu-i aşa?

Dor de băieţii mei

De ceva vreme sunt aproximativ nefericită la job. Şi ca la fiecare job anterior, când ajungeam la saturaţie, îmi aduc aminte de cea mai faină perioadă din cariera mea. Pentru un an şi jumătate, am avut şansa de a învăţa multe despre şi de la bărbaţi, având alături doisprezece, în acelaşi timp, pentru multe ore, în aproape fiecare zi. Am fost şefă peste un departament dominat de bărbaţi. Mai copilăroşi, mai agresivi, mai orgolioşi, mai prietenoşi, mai duşmănoşi, mai înţelegători, mai concilianţi, firi diferite, personalităţi complexe.

Primul meu serviciu serios a fost la departamentul de monitorizare a presei dintr-o firma mare de PR şi marketing politic. După un an, am fost promovată la alt departament, mai lucram cu primii mei colegi, dar ne vedeam mult mai rar. Şi, după încă un an, din cauza unor probleme de comunicare cu şefa mea, am vrut să plec din firmă. Patronul nu a vrut să mă piardă şi mi-a oferit o soluţie: te întorci la Monitorizare, ca şef, reorganizezi activitatea şi angajezi oameni, că începe campania electorală. Pe de-o parte, provocarea mă încânta, pe de altă parte, mi-era groază că foştii mei colegi aveau să mă privească ostil. Din fericire, nu s-a întâmplat aşa, din contră chiar. Eu ştiam ce înseamna munca lor, puteam să o apreciez, şi am facut pe dracu’ în patru să îi ajut, cu aparatura, cu probleme de logistică. La primul salariu ca şef de departament, am ieşit cu băieţii la o băută. Eram eu şi noua bărbaţi. Fetele nu au putut să vină. Am vorbit, am râs, am băut, până la un moment dat în care mi-am dat seama că mă ascultau suspect de liniştiţi şi mult prea concentraţi asupra mea. Mi se desfăcuseră doi nasturi de la camaşă şi le arătam decolteul în toată splendoarea. Reacţia unuia dintre ei, cel mai mitocan, de altfel, a fost de-a dreptul halucinantă şi m-a făcut să roşesc până în vârful urechilor: „bă, băieţi, avem o şefă frumoasă, de să-i bei apă din pi..ă”. Am crezut că nu o să reuşesc niciodată să le câştig respectul şi nu o să am autoritate în faţa lor. Dar m-am înşelat.

După două luni, am ajuns la reorganizarea propusă: eu, patru fete şi cincisprezece băieţi, multă muncă, şi mai multă responsabilitate. Se lucra de la şase dimineaţa până la şase dimineaţa, fiecare cu programul lui, fiecare cu treaba şi problemele lui, eu cu ale tuturor. Iar eu nu aveam voie să fac diferenţe între ei, nici cu munca, nici cu prietenia. Trebuia să ascult pe toată lumea şi să îi înţeleg pe toţi, fără să aştept acelaşi lucru înapoi. Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să răbufnesc, să ţip sau să fac scandal, mai mult sau mai puţin întemeiat. Când am sărit calul, s-a găsit măcar unul care să mă tragă de mânecă, dar în general, s-au abţinut. Şi asta pentru simplul motiv că mi-am cerut scuze întotdeauna pentru exagerări, iar când eram îndreptăţită, şi-au dat ei seama că greşiseră şi şi-au asumat greşelile.
Nu am avut cu toţi băieţii aceeaşi relaţie, ar fi fost chiar imposibil, fiecare având personalitate, fel de-a fi diferite. Cu câţiva dintre ei am rămas tot timpul la stadiul de colegi de muncă, eu le spuneam ce au de făcut şi ei îşi făceau treaba. Dar au fost unii cu care am avut ceva în plus, iar în timp s-au legat prietenii reale.

Primul, şi cel mai important, a fost Nicu, cu care mă împrietenisem încă de la angajare. Un băiat cu un extraordinar simţ al umorului, un bârfitor de excepţie, cârcotaş, mucalit, sufletist, şi atât de serios la treabă, încât pe el îl lăsam să mă înlocuiască atunci când lipseam. Cu el vorbeam cel mai mult despre vieţile noastre din afara serviciului, despre probleme, de casă, de iubiri. Doar lui îmi permiteam să-i spun că sunt obosită şi uneori depăşită de situaţie. Era un prieten în adevăratul sens al cuvântului şi am trecut peste multe momente dificile cu ajutorul lui.

Al doilea băiat deosebit de acolo era Clau, fragilul, copilărosul şi drăguţul. De asemenea, un om pe care mă puteam baza la orice oră din zi şi din noapte, cu care puteam discuta despre orice. Avea şi el o nebunie, în fiecare zi trebuia să pupe şi să smotocească fetele de la birou. Eu nu făceam excepţie. Mi-am dat seama că făcea asta de drag, nu pentru că ar fi fost vreun gagicar, ci pur şi simplu, pentru că era un om foarte cald şi drăgălaş. Nu m-am simţit niciodată hărţuită în vreun fel, aşa încât pupicii lui au devenit pentru mine un alt fel de salut. Eu nefiind o mare pupăcioasă.

Un al treilea om special a fost Jean, cel mai tipicar om din lume, cel mai priceput la toate, omul care mai găsea întotdeauna cel puţin o întrebare de pus, după ce toată lumea le epuizase. Mă bazam întotdeauna pe el să facă perfect o treabă, deşi mă înnebunea cu comentariile, de ce-urile şi detaliile lui. Îl apuca uneori somnul la munca şi o data l-am înregistrat în timp ce sforăia de se cutremurau pereţii. Avea zilnic pregătit măcar un banc, iar la ieşirile noastre la bere era sufletul petrecerii.

Cu Cristina aveam o relaţie bună pentru că îmi era şi prietenă şi colegă de apartament. Dar probabil tocmai de-aia cu ea eram foarte exigentă şi nu existau hlizeli şi favoritisme la birou. Cel mai tare m-a amuzat când am fost o dată în vizită la ai ei şi m-a prezentat drept "prietena, şefa şi gazda mea, Lia". Un fel de 3-în-1.
Cu Monica m-am împrietenit mai tare după ce nu am mai lucrat acolo, pentru că a intrat în concediu de bebe. Cam la fel s-a întâmplat şi cu Corina şi Adi, care lucrau numai de noapte şi nu prea aveam timp de poveşti, dar cu care, de altfel, am plecat mai departe, la următorul job. Iuliana îmi este acum, la mai bine de 5 ani de la final, una din cele mai bune prietene. Cu Pepe şi cu Gâză mai stăteam la o ţigară seara, dar nu aveam prea multă treabă cu ei pentru că îşi făceau munca atât de bine încât nu era nevoie de discuţii. Şi cu ei m-am împrietenit mai tare după ce nu am mai lucrat acolo.

Personajul care m-a marcat negativ din experienţa asta, dar care m-a călit pentru multe situaţii viitoare, a fost Mircea, un tip cât un dulap, foarte inteligent, mitoman, mitocan şi periculos ca un şarpe. De fiecare dată când zâmbea, ştiam că vrea ceva sau că a făcut o mârlănie. Reuşea să-i păcălească mai tot timpul pe ceilalţi să muncească în locul lui, să îl acopere şi să-l împrumute cu bani, pe care nu-i mai dădea înapoi. Când am fost numită şefă acolo, mi-am dat seama după rânjetul lui, pe care nu şi l-a putut abţine, ce şi-a închipuit. O muiere, jumate cât el, o să o zăpăcească de cap şi o să o prostească, iar el urma să-şi facă ţigăniile mai bine ca niciodată. Nu se putea înşela mai tare, iar eu nu mi-aş fi închipuit că pot avea atâta nerv, sânge rece şi curaj. Mi-am dat seama că face matrapazlâcuri cu banii firmei, nu s-a mai ocupat de achiziţii. Greşea la muncă, îl penalizam la salariu. Venea tot timpul cu poveşti ca să justifice absenţele sau întârzierile. La un moment dat, mi-a spus că tatăl lui e foarte bolnav, e pe moarte, are nevoie să lipsească o săptămână, ca să se ocupe de problema asta, plus salariul în avans pe două luni. I-am dat şi liber şi banii, după care am început investigaţiile. Tatăl lui era bine sănătos, iar el avea nevoie de bani pentru că intrase în bucluc cu poliţia. Mi s-a părut atât de josnic, încât atunci când s-a întors, normal, după două săptămâni, primul lucru pe care l-am întrebat, recunosc, sună sinistru, a fost „a murit, bă, tac-tu?”. Şi-a dat seama că ştiu, dar şi-a închipuit că o să trec peste şi că el o să poată să-şi continue mizeriile. La scurt timp a făcut o tâmpenie importantă de muncă, iar în urma discuţiei i-am spus că va fi penalizat la bani. Reacţia lui a fost să ţipe şi să ridice mâna la mine să mă lovească. Trei zile mai târziu îl dădeam afară, a fost atât de şocat, încât mi-a semnat toate hârtiile fără să crâcnească. Trebuie să recunosc că multă vreme după asta mi-a fost teamă să plec acasă seara, chiar era omul de la care mă puteam aştepta să mă prindă după un colţ şi să-mi dea o mamă de bătaie. Din fericire, nu s-a întâmplat asta. Respectul băieţilor pentru mine a crescut enorm atunci, se săturaseră şi ei de mult de rahaturile lui, dar probabil că nu şi-au închipuit că tocmai o muiere mică avea să îl pună cu botul pe labe.

În afară de incidentele cu Mircea, multele ore petrecute la birou, alături de oamenii aceştia, au fost întotdeauna plăcute, chit că era vorba de muncă. Eu ştiam că pot să am încredere în ei că îşi fac treaba bine, ei ştiau că eu sunt acolo cu ei şi pentru ei. Tocmai de-aia şefu ăl mare îmi spunea "sindicalista". În plus, aveam un obicei noi, peste care nu am trecut niciodată şi pentru care ne invidiau oamenii din celelalte departamente. La fiecare sfârşit de lună, când luam salariul, ne adunam cu toţii, aveam întâi o mică şedinţă, după care, putea să ningă, putea să plouă, ieşeam la o băută împreună. De cele mai multe ori, fetele ori nu puteau veni, ori plecau repede. Şi rămâneam eu, singura fată la masă, cu o gaşcă de băieţi cheflii. Nu că eu aş fi fost mai blândă, mai ales că nu aveam maşină pe vremea aia şi nici vreo restricţie la băutură. Singura regulă era să nu discutăm de muncă. În rest, vorbeam despre absolut orice. Mi-e aşa de dor de berile şi micii ăia!

După terminarea campaniei electorale, firma a intrat în impas financiar, iar patronul meu mi-a dat cea mai ingrata şi oribilă sarcină: să le înmânez băieţilor preavizul. Şi nu oricum, ci cu trei zile înainte de Crăciun. Au ştiut şi mi-au spus că am făcut tot ce se putea omeneşte, că nu e vina mea, că ei înţeleg. Cu toate astea, am suferit mai mult decât după încheierea unei relaţii amoroase. Că, vorba aia, un iubit mişto mai găsesc, dar aşa niste oameni minunaţi cu care să lucrez, să fiu prietenă, confidentă, complice, o echipă în adevăratul sens al cuvântului, nu prea cred că e posibil să mai găsesc.
Cea mai frumoasă surpriză, care a făcut şi mai grea despărţirea, a fost că au venit cu toţii la petrecerea de Crăciun pe care o plănuisem înainte să ştim că nu mai aveam loc de muncă. Am fost numai noi, n-am invitat pe nimeni altcineva din firmă, în afara a 3 colegi care îşi începuseră şi ei cariera la Monitorizare, am mancat, am băut, am dansat, ne-am pupat, ne-am făcut cadouri şi nu m-au lăsat să vărs nici o lacrimă de supărare, deşi stăteau adunate nod în gât. Seara aia a fost doar de bucurie. Eu şi băieţii mei o meritam. Mi s-a făcut un dor ...

Prea iarnă ...

... și au înghețat cuvintele...

Au nevoie de ajutorul nostru. Acum!

Ne-am săturat cu toții de iarnă, nu? Ger, ninsori, zăpadă până la genunchi, acum bălți înghețate și vânt. Dar cât e de bine când ajungem acasă, unde e cald, de la calorifer, de la centrală. Și avem pături calde. Și când ieșim iar afară avem pulovere groase, șosete călduroase, geci și căciuli, cizme și bocanci. Și medicamente și ceaiuri și miere atunci când răcim.

Haideți să uităm pentru câteva zile să ne plângem de mizerie și frig. Și să mulțumim că avem unde ajunge la cald și bine. Alți copii au acum nevoie de noi și de ajutorul nostru. De la Isabelle am aflat de acești alți copii și încercăm împreună să facem ceva pentru ei. Părintele Ștefan a luat exemplul părintelui Tănase, de la Valea Plopului, cel care mi-a botezat finuțul acum 2 săptămâni. Și mai tânărul Părinte Ștefan se milostivește de femei abuzate, abrutizate, speriate care nu știu unde să se ducă, cu copilul lor pe care un "el" nu îl dorește. Și ca să nu-i abandoneze, părintele Ștefan le ajută cu un acoperiș deasupra capului, un blid de mâncare și, mai ales, nu le judecă, ci le oferă înțelegere și blândețe.

Copiii de la centrul din Gogoșari, Giurgiu sunt frumoși și curați. Și nu au nicio vină. Lor le e frig în iarna asta, dar spre deosebire noi, nu au căldură la calorifere, șosete groase sau pulovere și geci. Nici bocanci. E nevoie să adunăm rapid, săptămâna viitoare (15 - 19 februarie), pături, geci, bocanci și cizme, pulovere, șosete, căciuli, aeroterme, orice aparat care îi poate încălzi puțin. Și câțiva bănuți din care să cumpere lemne. Uitați-vă în dulapuri, la voi și mai ales la copiii voștri, poate puloverul ăla sau gecuța aia pot fi date unor copii. După care îmi dați un email (sau un telefon, cei care mai aveți telefonul meu) la lia_stoica@yahoo.com și vă aștept de luni până vineri, săptămâna 15-19 februarie, după ora 5 jumătate seara, la mine în Militari (eu sunt mai greu deplasabilă în perioada asta, din păcate)

Cei de la cămin sunt mămici și copii, deci e nevoie doar de haine de copii (de la bebei la 14-15 ani) și de femei. Cu toții sunt vreo 40. Vă rog din suflet, dacă doriți să ajutați, haideți să adunăm acum strict ce au nevoie: haine groase pentru copii și mămici, aparate de încălzit, încălțări, medicamente (paracetamol, nurofen, vitamina C, pentru copii în special), pături, ceva pampers, câteva obiecte de igienă (săpun, șervețele, detergent), bani. 5 lei, 10 lei, oricât înseamnă enorm. De la Isabelle am înțeles că un metru cub de lemne costa cam 450 de lei. Puteți dona direct în contul lor sau dacă vă e mai la îndemână, aveți contul oamenidarnici și vă pot pune oricând la dispoziție extrasele de cont.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi: Telefon Părintele Valentin: 0720 906 635, 0762 656 077

Conturi deschise la BCR – Giurgiu

RON: RO39 RNCB 0145 0983 4964 0001

EURO: RO12RNCB0145098349640002

Cod SWIFT: RNCBROBU GR0 (ultimul caracter este cifra zero)

Contul oamenidarnici:

Contul bancar pentru donaţii:

Lei: RO90INGB0000999900372741 deschis la ING Bank Sucursala Militari, Bucureşti

Euro: RO26INGB0000999901651674 cod SWIFT INGBROBU ING Bank N.V. Amsterdam

Titular cont: Stoica Lia Mihaela

Nu ne-a oprit în decembrie viscolul și zăpada, nu are de ce să ne oprească acum lapovița și vântul, nu-i așa? Vă aștept să-i ajutăm! Ați văzut ce frumos și mult se poate face. Mulțumesc!

Vote for me!!!

Dragilor, s-a terminat treaba cu nominalizarea blogurilor faine din 2009, iar juriul, după zile de analiză, rumegat de poveşti şi nedormit, şi-a încheiat misiunea şi a filtrat nominalizările. Listele cu cei rămaşi în finală la fiecare categorie pot fi găsite aici. Există cîte o postare pentru fiecare categorie şi tot ce trebuie să faceţi este să scrieţi un nume din lista cu nominalizări, la comentarii. Desigur, ar fi bine să citiţi listele şi chiar unele bloguri înainte de a vota.

Nu ştiu din ce motive, foarte mulţi dintre voi m-aţi nominalizat la foarte multe categorii şi am ajuns în finală, alături de nume mari şi talente consacrate, ceea ce pentru mine este o onoare şi vă mulţumesc din suflet.

Să trecem şi la partea sentimentală a problemei. Dacă mă votaţi, nu vă va creşte salariul sau pensia, nu va veni mai repede primăvara şi nici nu va dispărea apa şi mocirla de pe străzi, dar vă promit că de acum înainte voi fi şi mai aspră, dar severă, voi încerca şi mai tare să vă amuz într-o zi ploioasă, voi trage şi mai tare de voi "haideţi, să ne mobilizăm pentru bucuria unor copii", ca să nu mai spun că voi reveni la analizele blonde.

Pentru că sunt un om cu atâtea feţe, mă veţi găsi în nominalizări ca Lia, LiaLia, Lia - Rebel yell, Vulpiţia (sic!). Oricum ar fi, voi votaţi-mă! :)))

Categoriile la care am ajuns în finală sunt:

Marele premiu - pentru că-mi place!
Blogul cu cel mai mult umor
Cel mai bun scriitor dintre bloggeri
Cel mai fericit bloggeri
Cel mai bun cititor
Cel mai bun blog de discuţii/dezbateri - nu neapărat de politică
Cel mai bun blog roll
Cel mai simpatic blogger/bloggeriţă
Premiul de popularitate "Pixelul albastru şi flacăra violetă"

Oamenidarnici este în finală la Cel mai luptător dintre bloguri.

Aveţi la dispoziţie pentru a vă exprima opţiunile 10 zile, de azi pînă pe 21 februarie, ora 23.59.

Votaţi!

Viața ca un blog. Și invers

M-a întrebat cineva de curând: "Am văzut că sunt bloguri despre politică, bloguri de poezie, bloguri de gătit, al tău despre ce e?". M-am gândit la ultimele 10 postări și am înșirat: boala mea pe români că mănâncă borș despre orice, gay și toleranță, mâncare bună, petrecerea unui copilaș, moartea unui copilaș, blogeri, botezul unui copilaș, fantezie și povești, film cu actor la care bălesc femeile, oameni cu obiceiuri proaste. "Deci, despre viață" a conchis interlocutorul meu. E, să nu exagerăm, viața e mult mai complexă, am spus eu. "Crezi? Take a better look". Și m-am uitat și m-am gândit. Nervi, păreri personale, dispute, haleală, veselie, tristețe, prieteni și cunoștințe, emoții, relaxare, vise, poftă, amor, iritări. Păi, nu-i asta viața? Și dacă tot îmi puneam eu întrebări din astea, ca un făcut, sunt lovită din două părți de două lepșe. Sabbra mă întreabă în avalanșă: Cât din viața personală expui scriind pe blog? Cu ce îți dăunează blogul? Cu ce te ajută blogul? Ce reacții permiți? iar de la Belle de Jour vine provocarea "Vorbește despre rutina zilnică de blogger". Ah, deci, pentru cei care se râd de mine că scriu mult, uite, sunt provocată!

Să purced cu cele 4 întrebări, pe care le trimit ca provocare mai departe Zazuzei, drăguței care așteaptă la semafor, către Day Dreamer, lui Rontziki, Adei, Rodicăi și cui îi mai face plăcere să se simtă descusut.

Cât din viața personală expui scriind un blog?
Ca să folosesc un clișeu, sunt o carte deschisă. Și pentru cei superficiali, asta înseamnă că știu tot despre mine din simpla citire a textelor. Dar de la o carte de colorat, unde fiecare copil colorează în felul său și cu culori diferite, la cărți de filozofie și până la Biblie, unde fiecare găsește și înțelege diferit ce vede și citește, cartea deschisă Lia e percepută diferit de fiecare. Unii văd literele, dar nu sunt capabili să vadă în spatele cernelei, alții citesc pe sărite și au impresia că sunt atât de buni încât au înțeles tot, unii buchisesc literă cu literă dar tot nu pricep nimic, alții înțeleg mai mult decât e cazul. Nu există subiect tabuu în viața mea, așa că nu simt că mă expun, cu înțelesul de a mă afla în situații periculoase sau neplăcute. Sunt o carte deschisă, dar fiind autorul, doar eu știu exact ce am vrut să scriu.

Cu ce îți dăunează blogul?
În afară de fumat, care îmi dăunează dar încă nu am renunțat la el, obișnuiesc să îndepărtez chestiile și oamenii care îmi fac rău. Așa că nu simt că-mi dăunează în vreun fel blogul, că altfel l-aș închide.

Cu ce te ajută blogul?
La început a fost o jucărie nouă pentru mine. Și eu iubesc și începuturile și jucăriile. Apoi mi-am dat seama că mă ajută să-mi exersez scrisul și să-i spunem creativitatea pe care nu le mai prea foloseam la job, spre deosebire de anii de dinainte când munca îmi era mult mai creativă. Cu timpul am intrat în lumea altor oameni, mi-a plăcut scrisul lor, apoi și ei ca oamenii. Astfel blogul m-a ajutat să socializez, iar din asta au apărut în viața mea și câțiva oameni speciali, pe care cu bucurie și onoare îi pot numi prieteni.

Ce reacții permiți?
Ca și în viața reală, și pe blog sunt curioasă de reacțiile oamenilor, așa că accept orice reacție. Mai puțin mitocăniile și prostul gust.

Mergem mai departe la leapșa de la Belle. Care leapșă a pornit de la Chinezu și curiozitatea lui. Care ți-e rutina de blogger?
Păi, și aici e ca în viață. Dimineața merg la servici, trezită brutal de devreme. Nu sunt prietenoasă, mă apuc de revista presei. Când deschid blogul dimineața trec în viteză peste ce mi-au scris alții, dar nu sunt capabilă de vreun răspuns simpatic. Ca și la revista presei, unde peste multe ziare trec ca gâsca prin apă, dar la câteva mă atrage câte un articol și nu mă pot abține să nu-l citesc până la capăt, la fel și cu blogurile, trec rapid peste cele mai multe și doar când mă lovește ceva foarte tare mă opresc să citesc. Nu folosesc twitter-ul, așa cum nu simt nevoia de un telefon care să facă mai mult de apelare/sms. După prima cană de cafea, începe să mi se vadă zâmbetul. Și fac o glumă cu un coleg, complimentez o colegă pentru rochia ei, discut despre ultimele probleme apărute. La fel și cu blogul. Când mă trezesc de-adevăratelea (cam la 2 ore după ce am ajuns la birou), iau la citit blogurile din blog roll, într-o anumită ordine a preferințelor. Un comentariu ici, o hlizeală colo, o mică polemică dincolo. După ce îmi fac cele mai importante treburi de servici, deschid mess-ul și dau link-uri prietenilor de la postările care mi-au plăcut sau spus ceva anume în ziua respectivă. Când ajung acasă mă uit cine și de unde a venit în vizită pe blog. Și așa ajung și la alte bloguri pe care nu le-am vizitat în cursul zilei. Mă uit și pe blogurile unde am comentat, să văd răspunsurile. Ca o regulă aproape generală, probabil tocmai pentru că am bioritm de huhurez, scriu seara, chiar foarte târziu. Cu o regularitate de un text la 2-3 zile. În weekend mă rup de orice legat de job, griji zilnice, facturi, oameni în general și mă concentrez pe gagic, familie, prietenii foarte speciali. Și nu scriu niciodată pe blog în weekend. Cam asta e rutina mea de bloggeriță. A voastră care e? Și pun această întrebare lui Jenikă, Ginuței, lui Dush, lui Jean Claude și cui mai dorește și poftește.