Sărbători luminate, oameni buni!

Cu dor și tristețe că nu sunt alături de familia mea, dar cu toată bucuria din lume că părinții mei vor fi pe drum spre mine în câteva zile, am reușit să încropesc și eu ceva bucate tradiționale ca să simt Paștele cum trebuie alături de noii mei prieteni români, suedezi, brazilieni, în ale căror familii am fost adoptată.


La mulți ani celor care vă sărbătoriți azi ziua de nume, pentru mine e ziua celui mai minunat tată din lume. La mulți ani, tati! Te iubesc!


Paște fericit, oameni buni! Cu pace în suflet, bucurii și zâmbete, oameni dragi alături. Fiți fericiți!

Miercurea fără cuvinte (2)

The place I now call home.







Mai multe despre Miercurea fără cuvinte aici, la Carmen.

Iertare și omenie

A început o săptămână care ar trebui poate mai mult ca oricând să însemne iertare, introspecție, pace în suflet și un dram de bunătate. Avem nevoie să cerem iertare și să iertăm. Nu-i ușor, dar e atât de necesar!

Voi începe prin a-mi cere iertare părinților mei, că nu le sunt aproape, că îmi poartă grija și poate uneori nu dorm noaptea de gânduri cum oi fi, cum m-oi descurca. Sunteți mereu în gândurile mele și mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că sunt sânge din sângele vostru și bucățică din voi. Dacă vă greșesc și nu sunt întotdeauna la înălțimea voastră, vă rog să mă iertați.

Cer iertare oamenilor cărora le-am greșit cu vorba sau cu fapta, pentru că nu mi-am dat seama că ce fac sau zic rănește și doare. Știu că am fost întotdeauna sinceră, chiar dacă ar trebui să învăț să fiu mai blândă uneori, mai diplomată.

Îi iert și le doresc din tot sufletul binele celor care m-au lovit sau rănit cu vorbele aruncate, cu nepăsarea, cu reacțiile sau non-reacțiile. E timpul să învăț că nu e corect să am așteptări de la oameni care nu au cum să ofere ce aștept eu, ca apoi să sufăr și să plâng. Trebuie să înțeleg odată pentru totdeauna că ce pentru mine înseamnă un gest de dragoste profundă pentru altul nu înseamnă nimic, iar dacă eu mă supăr e problema mea, nu a celuilalt. Și la fel, ce pentru mine e o ofensă și un cuțit în inimă, pentru altul e o glumă nevinovată. Lor le mulțumesc că m-au făcut să realizez că nu sunt atât de puternică încât să nu mai sufăr, să nu mai plâng, să nu mai simt.

Anumite relații rupte nu mai pot fi peticite sau reînnodate, pur și simplu pentru că așa e dat să fie. De aceea încerc întotdeauna să închid capitolele definitiv, să iert și să-mi cer iertare, ca să nu mai rămână lucruri nerezolvate și energii negative care să mă bântuie în viitor.

Mi-aș fi dorit să fiu acum în țară doar ca să fiu alături de familia mea de sărbători și ca să pot face, ca anii trecuți, bucurii unor oameni mai puțini norocoși ca noi. Nu am uitat nicio clipă de copiii și familiile pe care le-am ajutat împreună de exact 2 ani zilele acestea. Momentan de aici pot trimite doar ceva bani, din când în când, dar aș vrea să vă rog să mă ajutați și pe mine să îi putem ajuta împreună. Sunt oameni care nu au cum să pună un cozonac pe masă copiilor de Paște, dar cu ajutorul vostru se pot face bucurii enorme. Nu vă ia mult timp și știu că vă veți simți tare bine sufletește știind că gestul vostru aduce fericire. Lista familiilor, cu detalii și adrese e aici, pe oamenidarnici. Dacă puteți da mai departe mesajul, v-aș fi recunoscătoare. Vă mulțumesc din suflet și aștept să-mi scrieți aici sau pe mail dacă ați ales vreo familie anume, ca să am cât de cât o evidență. Numai bine!

Moartea ca o emigrare. Și invers

V-ați gândit vreodată cum și ce va fi cu oamenii dragi și apropiați după ce veți muri? Cu siguranță ați văzut ce și cum s-a întâmplat cu oamenii după ce un cunoscut s-a dus. Nu, nu e nimic sinistru în povestea mea de azi, moartea e ca și nunta, prietenia, nașterea unui copil, parte din viață și ar trebui să o privim firesc. La o scală mult mai mică, emigrarea e foarte asemănătoare cu moartea, în anumite puncte. Amândouă sunt plecări. Și în ambele există mulți oameni care plâng, teoretic după tine. Și cel puțin la fel de mulți care în scurt timp nici nu-și mai aduc aminte că ai existat, nici nu se gândesc că fac gesturi care nu se cuvin față de cel plecat.

Am fost la multe înmormântări și am învățat cu timpul că exact oamenii care fac cel mai înduioșător spectacol, au cele mai multe lacrimi, spun cu glas tare că nu îl/o vor uita niciodată și că zilnic vor pune o floare pe mormânt, tocmai ăia ajung în cel mai scurt timp să spună cu șuierat în glas ”e, lasă, că nu era un sfânt, avea multe bube”, vor uita cel mai repede unde e mormântul și vor încerca cel mai abitir să cupleze văduva/văduvul cu un prieten/o prietenă, dacă nu chiar cu ei înșiși. Pe cei pe care i-am văzut cu ochi pierduți, dar fără râuri de lacrimi și gesturi exagerate, i-am regăsit apoi discret pe la cimitir, zâmbind cu dor “de-ar fi fost și X aici, tare i-ar fi plăcut”. Mai sunt câțiva anonimi, despre care toată lumea se întreabă cine or fi și de ce l-or pomeni pe cel dus și după mulți ani. Mi-a povestit o amică de femeia pe care o găsise la mormântul lui taică-su, cu o fetiță de mână. Nu, nu fusese amantă și nici copila fiică, ci tatăl amicei mele îi salvase copilul de la moarte (fusese medic) și îi dăduse o sumă mică de bani să îi ia ceva de mâncare. Prietenii pe care domnul doctor îi creditase cu bani ani de zile, care îi mâncaseră la masă și îi dormiseră pe canapea, cărora le fusese aproape la bine dar mai ales la rău, nu mai dădeau niciun semn de viață, că nu simțeau nevoia să mai mulțumească măcar cu un gest fetei fostului lor prieten. Pentru că ceea ce numim noi “prieteni” obișnuiesc, de prea multe ori, să ia prietenia și gesturile și ajutorul “for granted” – îmi pare rău că la așa o expresie potrivită în engleză nu există un echivalent perfect românesc. Un anonim căruia i-ai dat o bucată de pâine când chiar murea de foame se va gândi la tine toată viața.

Dar acum, ca să nu fiu prea dramatică, trebuie să recunosc că e normal ca oamenii să uite, să meargă mai departe, să-și vadă de viață, de alte prietenii, poate chiar și de unele mai puțin firești (cum ar fi, de exemplu, dintre cel mai bun prieten al mortului cu văduva acestuia). Dar pe principiul morții cu morții, viii cu viii, se încalcă uneori niște reguli de decență și respect pentru cel dus. Nu stă nimeni să se gândească: dar dacă cel dus vede de sus (sau de la mijloc sau de jos) cum mă hăhăi eu cu fosta lui în brațe, cum prietenii care altădată îi invitau la șprițuri pe ei doi în cuplu acum ne invită pe noi, ca și cum am fi un cuplu? Oare pe cel dus nu l-ar durea și nu l-ar jigni? Bine, asta ar trebui să se întâmple într-o lume cu principii, sentimente și respect real, în realitate oamenii nu mai timp de delicatețuri, de sentimentalisme și, oricum, mortul s-a dus, viața continuă cel puțin la fel de bine.

Am vorbit cu mulți oameni care au emigrat, mai de curând sau mai de mult. Trăiesc și eu pe pielea mea experiența. Deși diferite experiențele fiecăruia, avem cu toții ceva în comun. Ca și în moarte, au existat cei care au plâns de supărare că plecăm, ce dor! ce mult o să ne lipsiți! o să vorbim zilnic și o să ne vedem! S-au fluturat batiste pe peron. Of, parcă și mai grea plecarea ... Au existat și mesajele discrete, urări de bine, de la oameni pe care i-ai simpatizat, dar nu i-ai crezut niciodată foarte importanți. Nu ca prietenii tăi de ani de zile, cu care ai împărțit atâtea bune și rele. Și se duce emigrantul. Ajunge într-o altă lume și oricât de mult e împăcat cu alegerea făcută și își asumă primele greutăți, e destul de singur și un pic speriat și tinde să aștepte măcar un gând bun, o încurajare, o bătaie pe umăr simbolică de la prietenii dragi, oamenii de încredere din vechea lume. Nu să i se plângă de milă, nu să i se arunce “de ce-ai plecat dacă te plângi”, nu ca să i se rezolve problemele inerente de început și nici ca să i se trimită bani. Ci pur și simplu, pentru că în capul lui prietenii pe care îi știa prieteni sunt oameni cu care ți-ai băut mințile, v-ați împrumutat de bani la nevoie, le-ai povestit problemele cu iubitul sau nevasta, iar acum te ascultă măcar să te mai descarci. Și uite așa realizezi că nu există “viață luată de la zero”, pentru că tu ai deja memoria vieții vechi, ai așteptări și dezamăgiri enorme. Tehnologia e un lucru minunat, teoretic te ajută să stai aproape de cei dragi, să comunici cu ei. Practic, te ajută să simți aproape real fliturile prietenilor care îți spun că nu au timp să te audă câteva minute, dar stau cu orele jucându-se online. Și foarte repede prietenia ajunge un comentariu stupiduț la un clip pe facebook și o adunătură de like-uri. Asta într-o primă etapă. În următoarea, te trezești cu mesaje cu multe semne de întrebare, de la cunoscuți comuni: “băi, fostul tău/fosta ta și prietena ta/prietenul tău s-au combinat??? Că am văzut poze cu ei bot în bot pe facebook!”. Și tu, nu doar că simți cum ți se înfige și mai tare cuțitul din suflet, te mai și umilești găsindu-le scuză: “nu, sunt doar prieteni”. Mai contează ce și cum sunt? Pentru tine nu mai sunt decât niște oameni în care ai avut încredere, pe care i-ai simțit aproape, iar acum îți arată că nu au pic de decență, de delicatețe și de considerație. Păi, ce mai contează ce crezi tu? Ai ales o altă viață, noi ne vedem de a noastră, ar putea fi răspunsul senin la tulburările tale. Tu ești prost că ești sentimental! Și uite așa ajungi de fapt să te simți liniștit că ai mai încheiat niște capitole din vechea ta viață, că ai mai aruncat câte un pumn de pământ.

Dar în același timp vin și celelalte surprize, alea frumoase. Când primești câte un sms de la un om în viața căruia încă însemni ceva, cu câteva cuvinte calde, când găsești la poștă o scrisoare scrisă, un pachețel de ziua ta, un mail cu mai mult de 3 cuvinte și 5 smile-uri. Și mai sunt anonimii care nu uită că la un moment dat le-ai dat o bucată de pâine și te găsesc cumva, aproape zilnic, să-ți spună doar atât: “mă rog pentru tine să-ți fie bine”. Pentru că cei care vor să facă un gest personal, care să conteze, au aflat ce număr de telefon avem noi emigranții, ce adresă poștală.

Mai sunt niște personaje speciale, atât în moarte, cât și la emigrare, pe care le-am lăsat pentru final. Care nu te uită niciodată, oricât de de tot sau de departe te-ai dus. Părinți, frați, surori, verișoara care te-a văzut întotdeauna ca pe o sora mai mică și vor doar să-ți fie bine. Familia, sângele care apă nu se face. Ei au întotdeauna timp să te audă, să te consoleze, să te îmbărbăteze. Ei nu-ți vor spune niciodată că fiecare are viața lui acum sau că ești prea sentimental. Unii dintre noi, emigranții, suntem norocoși și binecuvântați cu astfel de familii. Alții, din păcate, și la capitolul ăsta bifează o dezamăgire.

La întoarcerea în țară, o dată la ceva vreme, e bine să știi deja povestea de mai sus, ca să nu mai pierzi timp cu oameni care nu contează și să te bucuri din plin doar de cei care merită. Bine, ăsta e sfat valabil pentru toți oamenii care nu vor să trăiască sufocați de bagaj în plus și să-și piardă viața cu oameni care nu le aduc nimic bun. Îmi aduc aminte de un om drag, care a dat șfară în țară că va veni să se vadă cu prieteni și simpatiza(n)ți, cu mult timp înainte de a ajunge. Era așa emoționat! Ne-am adunat 5 oameni, cu tot cu el. Dar eram cei care contam. Restul aveau treabă, program încărcat, bla bla, dar “te pupăm! Te iubim!”. Am ținut minte întâmplarea, chiar m-a marcat.

Povestea de mai sus nu e doar a mea, chiar sunt experiențe adunate de la mulți cunoscuți care și-au adăugat un alt statut în viața lor, acela de emigrant. Și cu toții am ajuns să tăiem bucățele din suflet sau să eliminăm din viețile noastre anumiți oameni ca pe bandaje: rapid. Pentru că nimeni în lumea asta nu ne merită dorul, lacrimile, tristețea, dezamăgirea dacă acești oameni ne fac rău. Și, vorba aia, oamenii ne intră în viață for a reason (chiar din motive dure, care ne învață lecții), for a season (mai lung sau mai scurt), for a lifetime (aceștia sunt atât de puțini, dar merită toată dragostea noastră).

Sunt dură? Probabil. Realistă? Cu siguranță. Și nu am poză de atașat la text.

Miercurea fără cuvinte

Fly me up, fly me to the moon ...






Mai multe despre Miercurea fără cuvinte găsiți la Carmen.

Wishful thoughts...

Despre frică și curaj

La postarea anterioară au spus unele persoane cum că le-a fost/le e frică de mers noaptea pe străzi. În același timp, foarte multă lume, în discuții diferite, îmi spune că sunt curajoasă. Și pentru că am neuronii varză de la atâtea exerciții cu verbe și adjective suedeze, mi-am dat o pauză, iar creierul meu s-a pus pe gânduri despre frică și curaj.

Nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă. Deși în DEX curaj înseamnă, printre altele, îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor, tărie de caracter, temeritate. Mă amuză că tot acolo curaj = bărbăție. De ce nu feminitate? Că mie mi se pare un mai mare act de curaj să naști și să crești copii decât să ... chiar, ce fac bărbații și nu pot face femeile? Și nu vorbesc acum de chestii fiziologice. Și nici nu am porniri feministe, pur și simplu sunt curioasă. Să revenim. Îndrăzneață simt că sunt, când cred sau fac ceva o fac cu fermitate și pasiune. Am o anumită curiozitate, să-i spunem copilărească, neinhibată, care mă face să caut, să scormonesc, să umblu pe străzi întunecate, să urc pe munți abrupți, să mă arunc în orice apă, fără să mă gândesc cât e de adâncă. Uite, nu am avut până acum curaj să fac și să cresc un copil singură. Sau poate am fost de fapt egoistă, m-am gândit să mai haiducesc un pic. Oricum, dacă n-o fi să pot eu face un copil, mi se pare foarte firesc să înfiez. Nu mi-a plăcut niciodată ideea de dependență, mai ales de oameni (să nu confundăm dragostea și nevoia cu dependența, care va fi întotdeauna ceva negativ), de "rău cu rău, dar mai rău fără rău", așa că nu m-am gândit niciodată că aș fi vreo curajoasă că mi-am renovat casa singură, că am pornit la drum necunoscut cu mașina singură, că sunt în aventura emigrării singură. Nu mi-am dorit neapărat asta, dar dacă așa a fost să fie, mi-am văzut de treabă singură, mi-am asumat riscurile. Ca să-i citez pe Oprah și pe T.S. Elliot "cred că unul din cele mai mari riscuri în viață e să nu îndrăznești să riști" și "doar cei care riscă să meargă prea departe pot afla cât de departe pot merge". Dar tot nu mă simt o curajoasă. Poate îmi explicați voi mai bine de ce credeți, unii dintre voi, că aș fi așa.

La frică am stat și m-am gândit și mai mult. Când eram mică îmi era frică de întuneric. Pur și simplu mă blocam, îmi bătea inima mai tare, mi se ridica părul pe ceafă. Aprindeam luminile în toată casa. Cât am stat mai mult singură la bloc, între 16 și 18 ani, adormeam cu televizorul deschis și cu lumina pe hol aprinsă. Când m-am mutat cu ai mei la curte, pentru vreo 3 ani, făceam exerciții de învins stupida teamă și mă duceam seara, pe aleea lungă și întunecată, printre copaci, până la poartă să o încui. Alergam, cântam, îmi tremura mâna pe cheie, dar până la urmă am reușit să nu mai bag de seamă întunericul, ci să ascult greierii. Noaptea pe străzi, spre și dinspre cluburi și baruri, am învățat că pot evita pericole dacă bagabonților de la colț le zâmbesc, îi întreb cât e ceasul și le răspund drăguț, nu de sus sau obraznic, taximetriștilor le pot induce un sentiment de ocrotire rugându-i, chiar de la urcare, să mă aștepte să intru în bloc în siguranță. În plus, n-am căutat niciodată cu tot dinadinsul cotloane întunecate și mai și alerg bine.
De bătaie nu mi-a fost niciodată frică, deși mi-am luat-o pe cocoașă de multe ori. Dar plăcerea prostiilor făcute a cântărit întotdeauna mai mult decât eventualele palme la fund. De părinți nu mi-a fost niciodată frică, iar asta mi se pare baza unei sănătăți mintale reale. Nici de Ăl Bătrân nu mi-e frică, Dumnezeu este iubire, nu frică. Lor le cer iertare că nu sunt fără de greșeală, lor le mulțumesc pentru tot ce sunt și am, nu există loc de frică între noi.

Un singur om m-a făcut să simt real frica. Din aia de simți că îți vine să vomiți. Era prietenul meu. Avea 2 metri, palme mari și ochi răi și nebuni. Eu conduceam, nu mai știu ce discuție în contradictoriu aveam și nemaiavând argumente a răcnit la mine. Am tras de volan de era să intru în zidul pasajului Obor. A fost o senzație cumplită, animalică, pur și simplu am simțit că mă va lovi, deși nu se mai întâmplase vreodată treaba asta. Cu toate astea, am mai stat cu el vreo două luni, ca să-mi iau lecția completă. Cu ocazia asta mi-am confirmat teoria conform căreia cel mai mult rău ne facem noi înșine. Concluzia? Singura frică pe care o am este cea de mine însămi. De-aia vorbesc mult cu mine, mă cert și mă iert (greu, tare greu asta cu iertatul de sine), mă iubesc și mă lupt să am mereu un anumit echilibru interior, pentru a nu mai ajunge vreodată să-mi fac atât de mult rău cât mi-e frică că aș putea să-mi fac.

Nu știu cât de mare legătură (sau poate toată) cu frica și curajul are ce vă voi spune, dar eu consider viața un măr imens din care mușc cu pasiune. Mai dau și de viermi, de zone stricate și amare, mă mai înec cu o coajă, aș putea să mor sufocată cu o bucată intrată pe calea greșită, dar până la cotor, Doamne! ce senzații, ce dulce-acrișor, răcoros, gustos, aromat, colorat, fabulos e mărul viață!

Stockholm by night

Întotdeauna mi-a plăcut să descopăr un oraș la picior, străduță cu străduță, colțișor după colțișor, magazine, cafenele, viață de zi, viață de noapte. Începe să se încălzească și am început să cobor cu 2 stații mai devreme din autobuz, ca să-mi bucur ochii de superbul cartier unde locuiesc. În curând o să îmi închiriez și bicicletă și îmi voi lua aparatul de gât și vă voi bucura sper și pe voi.

Dar azi vă povestesc despre Stockholm-ul de noapte. Pentru că am avut un weekend plin (continuat până marți dimineață), vampiresc, cu dormit ziua și bănănăit noaptea. Din păcate nu am avut aparatul cu mine, dar vă garantez că imaginile pe care vă invit să le vedeți aici, aici, aici, aici și aici sunt aproape la fel de frumoase ca realitatea.

Sâmbătă a fost seară de party. După o petrecere foarte drăguță la niște prieteni acasă, am ieșit în oraș, prin baruri și cluburi. Trebuie să recunosc, există ceva ce are Bucureștiul mult mai ok decât Stockholm-ul: viața de noapte. Am fost șocată și aproape frustrată că la ora 1-2 noaptea nu aveai unde să mergi să dansezi și să îți faci de cap, pentru că toate cluburile se închideau! În schimb, am fost extrem de încântată că am putut sta la o cafenea, afară, cu păturici pe noi, într-o companie foarte plăcută, până la 6 dimineața. A fost amuzant să văd oamenii pe stradă, gagici aranjate (mai mult sau mai puțin, mai elegant, mai dezmățat), râsete și gălăgie. Mai puțin amuzant a fost să văd o bătaie între trei tipi sau gagici în genunchi, bete moarte. Apropo, problema cu suedezii nu e că beau mult, ci că nu știu să bea. Oricum, după atâția ani trăiți intens prin cluburile și cârciumile din București, nu prea mai sunt multe care să mă surprindă sau sperie.

Mult mai intens și real am simțit orașul luni noaptea, când am ieșit la o cafea cu o prietenă pentru o oră și am ajuns acasă la 5 jumate dimineața, exact la fix ca să merg la muncă. Am început la o cafenea drăguță, elegantă, cu lume multă, după care am luat-o la picior, spre o altă locație. Ghinion, era închis. Ne-am plimbat pe străduțe superbe, pe lângă apă (Doamne, ce tare bate vântul pe-acolo!), mașini puține, lumini magice, aer curat, o senzație de îndrăgosteală în stomac (da, eu chiar mă pot îndrăgosti de un oraș). Am intrat în cârciumi prea zgomotoase, în hoteluri de 5 stele, unde ni s-a zâmbit frumos și ni s-a explicat cum să ajungem la alte locuri unde ar mai putea fi deschis.

N-am ajuns acolo, în schimb am ajuns în cel mai sordid și dubios loc din Stockholm: o bombă unde se mănâncă kebab, cred că singurul loc deschis la ora 3 dimineața, lângă Centralen (pe la Gara de Nord cum ar veni în București). Obișnuiam să fac nebunii din astea, cu umblat prin baruri insalubre, cu bețivi cărora le tremura mâna fără doza de votcă de pufoaică, stat de povești despre viață cu prostituate, băut lapte bătut în lacto-barul din Gară la 4 dimineața. Dar nu mă gândeam că o voi mai face, cu siguranță nu în Stockholm. Deocamdată nu am intrat în povești, că nu mă ajută vocabularul, dar mi-am promis să refac traseul, peste o vreme. E, și în locul ăsta cu kebab am descoperit toată fauna underground-ului stockholmez. Băieții turci de la servire, cu dinți mulți rânjiți la noi (nu v-am spus că îmi lipsesc muncitorii care fluierau și îmi spuneau măscări în București - the best feedback pentru o femeie haha! - dar au fost înlocuiți cu turcii și arabii de la magazinele de tabak și kebaberii, care mă copleșesc cu zâmbetele lor și complimentele - de la "ce păr frumos ai! Ești o femeie frumoasă" la "arată-mi un ID să văd dacă ai voie să cumperi țigări". Și da, suedeza lor are un accent genial), doi-trei călători, cu bagajele sub masă, în așteptarea trenului, un negru agitat, cel mai probabil un junkie, doi homeless care moțăiau cu capul pe masă, la căldură, câteva femei de origine neclară care cred că erau prostituate, că prea vorbeau tare (erau și băute) cum adoră ele să facă amor cu bărbați suedezi. Eu și prietena mea în acea locație eram cel puțin dubioase, pentru că toată lumea se holba la noi. Dar n-a zis nimeni nimic, nu s-a apropiat nimeni prea periculos de noi. Mie adrenalina asta îmi place, ea s-a speriat de mutra unuia și până la urmă am plecat. Unde să te duci la 4 dimineața, când metroul și trenul de care aveam nevoie plecau abia la 5, iar afară nu erau mai mult de 2 grade? În sala de așteptare a gării. Fotolii comode, liniște, cald, ziare proaspete.

Nici nu știu când a trecut noaptea, cum am reușit să muncesc 8 ore fără să fi dormit, știu doar că sunt ca un burete care acumulează senzații și imagini, că m-am îndrăgostit încă o dată de orașul ăsta, iar răsăritul m-a cucerit definitiv. God natt! God morgon!

P.S. V-am spus că după ora 11 noaptea, dacă ies pe balcon, îmi cântă divin o pasăre dintr-un copac din apropiere? Am senzația că Ăl Bătrân mă mângâie pe frunte. Și sunt fericită.

Photo credits moser.se.

Mâncare multiculturală și expoziție de obiecte frumoase

Afară e urât și apăsător, de zici că-mi intră norii prin fereastră, după o noapte de petrecăreală până dimineață neuronii din dotare nu simt nevoia să se exprime prea profund, așa că vă invit la Zazuza, unde am gătit multicultural și colorat. Sper să vă placă și poate să vă și inspire.

După care vă invit cu mare drag să mergeți la deschiderea expoziției Suflet de Copil, expoziție de obiecte confecţionate manual pentru pitici, mămici, tătici și bunici, unde unul din artiștii expozanți este minunata și cea mai talentata mea soră(cumnată) Cati. Cu ce se ocupă și ce bijuterii artistice ies din mânuțele ei puteți admira și eventual comanda și la ea pe blog.
Expoziția se deschide azi și este permanentă, poate fi de găsit central, pe Bulevardul Unirii Nr 13. Intrarea se face prin strada Sfinţii Apostoli, în zona Loteriei Naţionale.

Muzici din filme

Pentru că primăvara suedeză se tot lasă așteptată și până și vorbăreața de mine preferă să asculte muzică și să se uite la filme ca să mai uite de melancolii blegoase, am primit cu mare bucurie leapșa de la Salmi, despre muzica preferată din filmele preferate.

O să încep cu melodia care mă face să îmi zburde mai repede sângele prin mine, din nebunia de Kill Bill (toată coloana sonoră e senzațională).



Ca să rămân în zonă (deh, am o slăbiciune pentru Tarantino), să servim și o porție-două de Pulp Fiction (soundtrack-ul ăsta e o nebunie la drum lung, când ești la volan).





Din zona tangourilor care au făcut istorie în filme, încep cu tango-ul din Frida



Gotan Project în Shall we dance (Richard Gere&Jenifer Lopez)



ca să închei glorios cu cel mai frumos tango din lume, cel din Scent of a woman



Nu prea sunt eu romantică și nu plâng la filme prea des, dar City of Angels e unul din cele mai triste văzute vreodată și Iris chiar e o melodie tare frumoasă.



Un film superb, o coloană sonoră de excepție (uite că sunt și motive pentru care îmi plac țiganii)



Filmul ca filmul (Sleeping with the enemy), dar melodia asta m-a făcut să fiu tare bucuroasă că am ochi căprui (deși mi se părea că sunt banali până atunci)



Un film al generației mele (Reality bites), o melodie tare simpatică



un alt icon-movie și Lust for life



și închei (obsesiv, știu, dar ce să-i faci dacă îi ador!) cu Manu și Maradona by Kusturica



Să meargă leapșa la toată lumea, că e tare faină și e destulă pentru toată lumea :)

M-ați făcut atât de fericită!

Întotdeauna mi-a plăcut că e ziua mea și am fost răsfățată cu urări, gânduri, cadouri. Dar ca anul ăsta, nu mi s-a mai întâmplat niciodată. La mii de km de familie și vechii prieteni, m-am simțit mai iubită ca oricând. 180 de mesaje pe facebook, 65 de comentarii pe blog, 15 mailuri, sms-uri, telefoane. La școală colegii din toate colțurile lumii mi-au cântat La mulți ani în suedeză, am primit trandafiri de la românca Eva, o brățară frumoasă de la iranianca Elika, o pisicuță haioasă de pus la chei de la filipineza Lilith, bomboane de la Camelia canadianca.

Chiar vineri a ajuns și coletul de la ai mei, cu cadouri superbe, bilețele cu mesaje frumoase de la fostele colege de muncă, acum prietene pe viață, Raluca, Vio, Mirela, Mirela P., un pandantiv superb și semințe de floarea soarelui pe care să le sădesc în pământ, un desen cu multe floricele de la iubita mea Smaranda (eu tot Mara o să-ți spun, iubita mea!), cea mai frumoasă și emoționantă dovadă scrisă de iubire de la mama, tata, frate-meu Cristi și draga mea Cati. Când am spus că am fost binecuvântată cu o familie extraordinară, nu v-am spus și de dragele mele mătuși Nuți, Neli și Jeni, de cea mai grozavă verișoară din lume Roxana, de Cristina, de văru Cătălin și vărul canadian Dragoș, de frumoasele mele nepoate Andreea și Alexandra. Sunteți cele mai mișto rude pe care și le poate dori cineva!

Și ieri m-am sărbătorit cu noii mei prieteni de aici, deocamdată în majoritate români suedezi de mulți ani (au luat ce-i mai bun de la ambele neamuri), Adriana și soțul ei brazilian Clairton, Dana și Octavian, Simona și Vali. Din păcate, nu au putut veni și Alina și Pierre, dar cu siguranță data viitoare. Și iar au fost surprize superbe, cadouri frumoase (niște brățări o nebunie și un medalion cu VULPEEE! de la iubita mea Adriana), flori, povești și pur și simplu simțit bine, cu atâția oameni frumoși alături.

V-am mai spus că sunt cea mai bogată, răsfățată, binecuvântată, iubită persoană din lume? V-o mai spun o dată. Și o simt în fiecare zi. Vă mulțumesc! Să se întoarcă la fiecare dintre voi toate gândurile bune, energiile pozitive, dragostea și fericirea!

O sumă rotundă

Pe la 5-6 ani credeam că ăia din clasa a 8-a sunt adulți și că pe la 30 și ceva de ani ești cam cu un picior în groapă, că până atunci trebuia să rezolv cam tot ce trebuia rezolvat. Dar ce de timp aveam la dispoziție ...

Uite că azi fac 33 de ani, nu le-am rezolvat cu siguranță pe toate, dar nici cu piciorul în groapă nu mă simt. Din contră, am fentat un pic timpul și m-am apucat de viață aproape de la zero. Ador în continuare să mă joc, să râd, să mă bucur de tot și toate, ca un copil. Prea înțeleaptă încât să nu mă mai mire și uimească mai nimic nu am devenit. Dar am căpătat ceva încredere în mine încât să mă simt foarte împlinită la 33 de ani. Nimic nu m-a dezamăgit atât de tare încât să nu-mi mai doresc să iubesc, ba din contră.

M-am uitat pe net care e semnificația cifrei 33 (care pentru mine e așa, grăsuță și rotundă). La tarot zice că e numărul cultivării, al responsabilității, al datoriei, al orientării spre familie, al amabilității, stabilității, dedicării, este căutătorul armoniei, numărul celui la care nimeni nu se așteaptă să câștige (underdog).

Conform credințelor creștine, vârsta de 33 de ani e vârsta perfectă a omului, a dezvoltării totale.

Și mai e și cel mai înalt grad în masonerie, numărul atomic al arsenicului și numărul de vertebre pe care coloana unui om normal îl are, când oasele care formează coccisul sunt numărate individual.

Dragilor, am băut deja două pahare de vin roșu real cu prieteni reali discutând virtual, așa că nu râdeți de mine că am luat-o pe arătură. Am 33 de ani și mă simt extraordinar de bine, fericită, vie, tânără, bogată cu mulți oameni minunați, binecuvântată cu niște părinți fabuloși și o familie superbă. Mi-am luat singură primul cadou de ziua mea, e un tricou cu semnificație.

Mâine mă sărbătoresc cu colegii de școală, cărora le voi duce bomboane că doar nu degeaba merg la școală (haha, ce distracție era în generală!!!), pe seară trebuie să ajungă coletul de la ai mei și mor de curiozitate ce o să găsesc în el, sâmbătă voi face prima mea petrecere aici, cu noii mei prieteni și oameni faini din viața mea suedeză. Mi-e dor de mulți oameni, aș fi vrut să-i am alături, dar știu că se gândesc la mine și inimioara îmi bate mai tare de fericire. E pentru prima dată în viață când nu am familia și cei mai buni prieteni aproape, nu am un EL anume în viața mea, dar mă simt extraordinar de norocoasă și fericită pentru că mă simt iubită. Și asta e cel mai important. Vă pupez!

Despre Narcise și alte flori

Spune o vorbă celebră "decât să ne supărăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm". Sau bucură-te de un soare superb venit cu generozitate peste Stockholm, joacă-te cu părul tău (sunt la jumătatea drumului spre o nouă frizură, așa că a fost cu un pic de adrenalină să îl las pe stilistul nevorbitor de engleză să îmi taie ceva fără să-mi taie altceva, eu explicându-i astea în suedeză; culoarea e experiment propriu) și fă lepșe foarte personale date de Sana și iYli. Mulțumesc fetele!

SUNT Lia

AS VREA să pot face oamenii să zâmbească mai des

PASTREZ amintiri frumoase, în cap și suflet

MI-AS Fi DORIT să pot picta

NU IMI PLACE ardeiul în mâncare, minciuna și ipocrizia

MA TEM de foc și întuneric, de oamenii proști și răi, dar și mai tare de ăia deștepți și răi

IMI PARE RAU că nu le-am spus mai des părinților mei cât de mult îi iubesc

IMI PLACE viața, cu urcușuri și coborâșuri, bucurie și deznădejde, fericire și tristețe, iubire și indiferență

NU SUNT diplomată, fățarnică, tolerantă cu oamenii care nu-mi plac

DANSEZ oriunde, oricând, în fundul gol prin casă, așteptând autobuzul

CÂNT de câte ori dansez

NICIODATA nu renunț când cred în ceva

RAR sunt picată și deprimată

PLÂNG rar dar sănătos

SUNT CONFUZĂ în extrem de puține momente

AM NEVOIE de mine echilibrată, de oameni, muzică, iubire (să o dau și să o primesc)

AR FI TREBUIT să mă las de fumat când am zis

AS PUTEA face tot ce îmi pun mintea și dorința să fac. Și schimb timpul verbal cu POT.

Vă invit cu plăcere și curiozitate să preluați leapșa, e tare interesant să continui vorbele. Și aștept păreri și opinii.

Să-mi fac rău înfuriindu-mă sau să-mi fac rău ignorând?

Aș fi vrut să nu scriu, să nu mă mai intereseze, să ignor, că doar nu mai stau acolo, printre acei oameni. Dar de 3 zile mă lovesc, fără să vreau neapărat, de o anumită atitudine. Românească. Și, la naiba, încă mă mai doare, mă mai înfurie și mă frustrează. Pentru că nu înțeleg de ce e așa!

Japonia, dezastru, morți, oameni fără case, fără mâncare, cu sabia dezastrului nuclear deasupra capului. Dar pentru că sunt o societate aparte, o rasă aparte și cu un spirit ieșit cu mult din comun, japonezii dau zi de zi lecții de decență, eroism, supraviețuire, solidaritate. Comunitatea internațională a reacționat prompt, cu ajutor de specialitate, medical, alimentar, social, uman, spiritual.

Am citit și în presa românească și pe bloguri multe păreri decente, gânduri bune (și da, eu cred foarte mult în puterea și energia gândurilor bune), apeluri de ajutorare prin Crucea Roșie. Dar din păcate, mult mai multe au fost comentariile de genul "eu nu cred ca japonezii au acum nevoie de banii stransi de la un popor ca al nostru", "toata treaba asta cu hai sa ajutam japonia mi se pare de o ipocrizie crunta", "stii ca esti in cacat cand ai nevoie de bani din Romania", "totusi japonia este A 3A ECONOMIE a lumii. Japonia este una dintre cele mai scumpe tari cu unul din cele mai ridicate niveluri de trai. Eu inteleg ca au murit poate si 10k de oameni si altii sunt pe drumuri. Dar oare chiar au nevoie de ajutorul romanilor, bulgarilor si sarbilor? Inteleg sa le doneze oameni “cu stare” de genul cetatenilor din benelux, elvetia si suedia, dar totusi sa mi se zica ca una dintre cele mai bogate tari din lume are nevoie de ajutorul unora dintre cele mai sarace tari", "e urat sa ne numesti rrrromani pentru ca punem punctul pe i si nu vrem sa parem altfel cat timp noi avem pantalonii rupti in fund.Si ca tot veni vorba vreau sa vad si eu cheta aia internationala in care romania este ajutata cu un cap de ata", "in romania guvernul isi pune palma in fund si nu face nimic indiferent ca este inundatie sau seceta. Insa japonia e din alt film".

Că românii nu au educația și spiritul voluntariatului, donării, să zicem că găsesc o scuză. Unii învață. Dintre aceștia, pe unii îi schimbă mult în bine această experiență, alții trec mai departe. Ce mă înfurie, și nu prima dată, este atitudinea din ce în ce mai puternică a multor români de a-și pune mâinile în șold și a mânca rahat. De ce noi??? Lasă, să ajute alții! Și de a se plânge veșnic de cât de săraci sunt! Deși merg prin cârciumi și cafenele măcar o dată de două ori pe săptămână, își umplu căruciorul la hipermarket măcar o dată la două săptămâni și aruncă din mâncare că s-a stricat în frigider, își cumpără mașini de 15-18.000 de euro deși ar putea să meargă liniștiți și cu una de 8-9.000, vacanțele sunt prin străinătate, hainele din magazine nici nu prea mai ajung la reducere. Și nu, nu-mi spuneți de clasa aia de îmbogățiți și îmbuibați și nici de cei care chiar nu au ce pune în fiecare zi pe masă copiilor, că primii nu au timp de stat pe net că au de combinat în bamboo, iar ceilalți (pe care eu chiar i-am întâlnit) nu comentează pe net, ci își fac o cruce mare "Doamne ferește!" și au uneori o decență extraordinară. Vorbesc de cei mai mulți, clasa de mijloc, din care am plecat și eu. Care au cât de cât un job, un salariu, o casă, o mașină, nu mor de foame, dar au uitat să mai și mulțumească pentru ceea ce au, au uitat să mai fie și decenți, că e mai ușor să cârcotești, înjuri, scuipi în fiecare zi.

Spune Nina o poveste, tot pe aceeași temă, cu bogatul căruia îi arde casa, ce faci, nu îl ajuți că e oricum mai bogat ca tine? Trăiesc acum printre "oameni cu stare", după cum zicea un comentator despre suedezi. Păi, să vă spun că bogații ăștia au mașini de 8-10 ani vechime? Că în 5 luni nu cred că am văzut mai mult de 10 suv-uri? Că ideea e să te ducă din punctul A în B, nu să arate că ai "statut". Și că în timpul săptămânii nu se întind în cârciumi, la șpriț nu pentru că e băutura scumpă, ci pentru că a doua zi merg la muncă și nu se pot duce obosiți și mahmuri. Ah, ăsta e un concept puțin cunoscut românilor: respectul pentru muncă! Că aici e rușine să stai mai mult de câteva luni pe șomaj, când există joburi prin cârciumi, firme de curățenie, iar aici nu e rușine să fi fost dat afară de la un job de birou și să te apuci de o muncă "de jos". Din contră! Și au pauze de cafea și de prânz suedezii, dar când se muncește se muncește, nu se stă la bârfe, cafele și țigări. Am întrebat un suedez de ce crede el că e Suedia așa cum e? Și nu mi-a răspuns că e spiritul viking și măreția înaintașilor, ci că suedezii au conștiința lucrului bine făcut. De respectul pentru alți oameni nici nu mai vorbesc. Și nici ei nu au politicieni perfecți, dar au învățat în timp să se implice, să fie parte din decizii, nu au stat să înjure la colț de stradă și atât. Și uite că deși nu au avut calamități și nevoie de ajutor, sunt a 5-a țară la donații pentru Crucea Roșie. Ei de ce n-ar zice să se ajute japonezii singuri că sunt bogați?

Pentru isteții care întreabă unde sunt ajutoarele din alte țări bogate pentru România, în primul rând, de ce are nevoie România de bani? Ca să-i fută politicienii, încrengăturile de neamuri și cunoștințe (hai să recunoaștem, toți avem măcar pe cineva în familie care e pe un loc călduț pe undeva), să își bată joc românii care nu știu să muncească cum trebuie, că e mai ușor să stai cu mâna întinsă, să aștepți peștele decât să înveți să pescuiești? A dat cineva bani moca Suediei sau Spaniei sau Poloniei, doar așa, că sunt simpatici (bine, nu atât de simpatici ca români)? În al doilea rând, în afară de situații punctuale (revoluție, inundații), poate ar trebui să știe românii că mare parte din banii Crucii roșii România, Salvați copiii, Vier Pfoten (ca să dau doar câteva exemple foarte cunoscute) vin de la organizația-mamă și de la alte filiale din alte țări. La o simplă căutare pe net am găsit informații despre Crucea Roșie suedeză, elvețiană și organizații evreiești, catolice și protestante care au adus ajutoare României lovite de foametea din 1947-48. Și pe atunci Suedia nu fusese atinsă prea tare de al doilea război mondial, dar nu era încă nici economia de azi. Și uite că am găsit și cum s-a implicat Crucea Roșie (cu filiala din România) în inundațiile din Banat, din 2005. Madam Leslie Hawke o fi vreo româncă neaoșă care cu bani exclusiv românești face ceva prin România. Și elvețienii ăia de care a tot povestit Varanus (dragule, nu mă lasă blogu tău să caut textele alea) că tot vin în România cu bani, cu ajutoare, de pe la 90 încoace și nu renunță, deși și-au luat la țepe de și sfinții s-ar fi săturat, ăia tot neinternaționali or fi. Eu mă gândeam să se facă o propunere frumos argumentată cum că românii sunt foarte triști că nu îi ajută nimeni (și nimeni nu îi vreaaaa!), scrisă de atâtea minți luminate care umblă pe net, către UE, Comisie, Consiliul Europei, NATO, ONU, etc. să se dea bani românilor la colț de stradă. Dar câte un euro de bucată, să ajungă la toată lumea.

Mă gândeam ce s-ar întâmpla în România dacă ar dispărea brusc politicienii? Pe cine ar mai da vina românii? Din cauza tiranului Băsescu am făcut un exercițiu de imaginație și m-am gândit cum ar fi fost dacă ar fi câștigat PSD-ul (plus Năstase) în 2004, un al doilea mandat. Hmmm, mi-a dat la fel! Nu știu cum a fost blestemată România asta doar cu dictatori, dar uite cum acum cu Băsescu îl regretă lumea pe Iliescu (deh, pe vremea lui se ieșea la pensie la 50 și un pic de ani, nu?) și PSD-ul (că pe vremea aia cam toată presa era cumpărată cu publicitate de stat, nu se scria mai nimic, deci ce nu știe românul, nu-l doare), pe Ceaușescu că pe vremea lui toată lumea avea de muncă și se făcea că muncește, ei făcându-se că plătesc. Legat de atitudini românești, tot aud scuza cu trecutul comunist. Hmm, păi, propagarea sistemului de șpăgi, o mână spală pe alta, cunosc-pe-cineva a ajuns la cote extreme DUPĂ căderea comunismului! Și în Suedia durează săptămâni, luni de zile să primești un document, un act, o chestie de la administrații, dar aici nu dă nimeni șpagă să iasă mai repede. Și aici să nu-ți plătești taxele și impozitele e o crimă aproape la fel de mare ca a omorî un om.

Ah, și asta cu "la noi administrația își pune palma în cur". Păi, militarii ăia care au scos nămolul din casele oamenilor? Și termopanele și scândurile și cărămizile și tonele de alimente, apă, pături, le-a adus o zână bună? Nu, a fost un efort comun al administrației, ong-urilor, oamenilor. Nu am fost fanul politicienilor niciodată, dar chiar să anulăm orice chestie normală (ca să nu zic pozitivă) mi se pare prea facil doar ca să putem spune vai, ce săraci suntem că ne-au falimentat politicienii, deși noi ne implicăm, facem, muncim, suntem eroi. Păi, din banii mei din taxe se fac astea! mi-ar putea spune mulți. Dar în Suedia sau orice altă țară, nu tot din taxele și impozitele oamenilor se fac lucruri? Care nu întotdeauna ajung înapoi, ci se duc în studii gratuite pentru emigranți, ajutoare sociale pentru emigranți care nu vor să muncească, etc. Dar asta nu-i face pe suedezi să nu își plătească mai departe datoriile! Pentru că da, pe lângă drepturi și beneficii, ăștia știu că au și obligații și datorii.

Și mai sunt buni românii la ceva. La miștouri și bătut joc. Nu umor sănătos, ci miștocăreală. Ia, uite-l pe cretinul ăsta care adună șosete pentru japonezi! Hăhăhă, se bagă cineva să adunăm tampoane? Hăhă! Nu contează că omul ăla are o campanie foarte bine pusă la punct, cu logistică, că e ACOLO, în Japonia și autoritățile locale chiar i-au cerut la un moment dat ajutorul, că da, or fi bogați ca țară, dar momentan oamenii au picioarele ude! Nu, frate, facem mișto! Ce handicapați și idioți ăia care dau like pe facebook pentru Japonia! Păi, da, că e greu să te informezi, deși te dai de mare cunoscător al online-ului, că pentru un anumit număr de clik-uri facebook chiar dă bani reali cauzelor umanitare! Ia, uite, și pe cretinii ăia care trimit cocori virtuali japonezilor! Ce dobitoci! De ce nu ciori? Se pișă japonezii pe cocorii lor! Ce dracu de animal e și cocoru ăsta? Iar e mai ușor să hăhăi prostește și ignorant decât să cauți ce semnificație are cocorul pentru japonezi sau să încerci măcar un pic să înțelegi că oamenii din neamul ăsta de extratereștrii în comparație cu orice alt neam, după ce-și vor fi îngropat morții, refăcut casele și autostrăzile, vor spune cât de mult au însemnat gândurile bune, cocorii virtuali sau hârtiuțele cu o vorbă frumoasă de la străni, găsite printre șosetele care le-au încălzit picioarele. Pentru că așa au făcut și după cutremurul din Kobe. Dar probabil e greu de înțeles că uneori, în momente cumplite, un gând bun sau o pereche de șosete înseamnă mai mult pentru un om decât milioanele de euro și dolari care se adună prin donații, de la guverne. Dar eu tot nu înțeleg de ce dracu nu tac din gură oamenii care oricum nu vor să facă nimic bun.

Da, Japonia și japonezii nu au nevoie de ajutorul românilor. Doar că drama lor, după așa o experiență, e floare la ureche față de rapiditatea cu care din ce în ce mai mulți români se scufundă în mocirla propriei ignoranțe, răutăți, egoism. Mi-am dat seama că Miorița nu prea mai e de actualitate, măcar ciobanul ăla își accepta soarta cu brațele încrucișate, dar senin, fără să cârcotească. În loc de concluzie, cer iertare oamenilor care încă mai luptă să fie decenți, buni, altruiști, știu că e greu să mai supraviețuiți ca excepții într-o societate în care indivizii spun din ce în ce mai des "Nu inteleg oricum de unde atata admiratie pentru o societate de turma unde binele colectiv este mult superior binelui individual".

P.S. Nu știu ce va fi mai rău pentru mine, să continui să mă întristez și înfurii de toate astea sau să mă desprind total și să nu mă mai intereseze? Pentru cei care îmi vor pune mâna în gât: da tu cu gura mare ce faci? și cum îți permiți să ne cerți pe noi, când tu ai plecat? am mai spus-o, trimit mailuri personale cu povestea despre cum am ales eu să fiu schimbarea pe care mi-am dorit să o văd. Mi-e teamă că tot nu veți înțelege, însă.