De ce nu la 6 luni? Păi, pe 20 aprilie, când se făceau 6 luni de când am plecat din România, mă uitam cu ochii în lacrimi la lună, așteptând răspunsuri la dureri și temeri și mă simțeam mai singură și mai tristă ca niciodată. Trăiri normale pentru un om plecat din zona “de siguranță”, încă la început de drum, resetarea la statutul de "single", dublată de resetarea planurilor de emigrare de una singură,
dezamăgirile de la prieteni, dublate și ele de un răspuns agresiv și urât care m-a făcut să realizez că nu m-am înșelat în decizia de a închide acele capitole (recunosc, că ar fi fost mai puțin dureros să mă fi înșelat), vremea era încă neprietenoasă, la școală au fost zile libere, peste toate, nu a fost nici de muncă (eu am contract de tip "zilier", dacă nu e de treabă, nu mă duc și nu sunt plătită, așa cum și eu dacă nu am chef sau am treabă, le spun că nu merg). Așa că pe 20 aprilie, în loc de 6 luni de emigrare, mi-am "sărbătorit" a treia depresie din viața mea. Nu cu țigări și alcool ca prima dată, nu cu condus agresiv și ușor sinucigaș și cu dărâmat pereți și renovat casa ca a doua oară, ci mult mai calm, cu boceli, holbat la lună, filme și bomboane. Eu, care nu am fost niciodată vreo lunatecă, am stat de vorbă, i-am plâns și m-am uluit de frumusețea ei mai mult ca niciodată în viață. Ce e bine la căderile astea e că am de unde să mă ridic. În plus, am descoperit cu bucurie că nici picată, speriată și singură, printre zecile de "
dar ce o să fac cu...? dar cum o să reușesc să ...? dar o să pot vreodată să vorbesc cum trebuie?", nu a apărut niciodată întrebarea "
de ce oi fi plecat?", regretele că am făcut-o sau gândurile să mă întorc. Lia aia veșnic veselă, optimistă, pozitivă și încrezătoare a reapărut (plecase în vacanță vreo câteva săptămâni), m-a luat în brațe și mi-a spus că nu e cazul să mă simt vinovată că n-am chef de învățat, că e absolut normal și omenește să mai fiu și tristă și să plâng.
Dar nu avea rost să vă încarc și pe voi cu prostiile mele, că doar nu era cazul de vreo sinucidere în masă sau vreo boceală în grup, nu? De-aia nu am zis mai nimic.
Luna 7 a început cu Paștele, pentru prima dată fără ai mei, dar alături de niște oameni speciali, care m-au invitat alături de ei cu multă dragoste și căldură. Și a ieșit și soarele și s-a făcut frumos afară, au explodat narcisele și lalele. Și au venit părinții mei la mine. Ah, dacă ar ști cât de mult bine mi-au făcut, s-ar muta cu mine :) Cu ei au venit și lucrurile bune. Am reînceput să muncesc. Pe scurt, ce muncesc eu: dacă e vreun incendiu sau inundație sau deranj mai mare într-o locație, noi mergem după pompieri/primul ajutor și evaluăm pagubele, împachetăm ce mai poate fi salvat și recuperat, curățăm pereți, podele, la sediul firmei curățăm și recondiționăm (mobilier, vase, cărți, etc), apoi dăm înapoi clientului lucrurile curate și parfumate. Lucrăm cu echipament special, mănuși, produse cât mai puțin dăunătoare și frumos parfumate. Cea mai dură treabă a fost la un depozit care arsese, unde am curățat niște țevi enorme care fuseseră cândva acoperite de vată de sticlă și niște pereți înalți acoperiți de tablă afumată. Cea mai drăgălașă treabă a fost la o bătrânică în casă, unde i se afumaseră un pic lucrurile de la o lampă și am curățat cărți, albume de fotografii și colecția de păpuși. Ne-a servit cu cafea și prăjiturele. Și mi-a umplut inima de bucurie și căldură când ne-a zis la sfârșit "
vă mulțumesc că mi-ați făcut iar casa frumoasă". Pentru cei care poate strâmbă din nas, trebuie să vă spun că descopăr o voluptate deosebită în munca fizică, pe care nu o bănuiam să existe. În momentul actual al vieții mele, nu aș da munca pe care o fac pe o muncă la birou. Nebună, nu? Ei, bine, mă învață lucruri nebănuite despre mine, iar spiritul meu are coloana mai dreaptă ca niciodată. Colegii mei, marea majoritate suedezi, toți vorbitori de suedeză, sunt niște drăguți și simpatici, mă ajută, au răbdare cu mine să mă exprim eu cu toate mâinile și cu cele 30 de cuvinte suedeze pe care le știu, îmi explică cu atenție, așa că am doar de câștigat din jobul ăsta. Ca să nu mai zic că mă încurajează mereu, mă întreabă de ce am făcut la teste la școală, mă laudă că învăț repede și muncesc în același timp.
Printre muncă, stat cu ai mei, plimbări, am bifat o primă reușită educațională. După 3 luni și 3 săptămâni de când m-am apucat de cursurile de suedeză, deși profesorul îmi spusese că am nevoie de minim 6-8 luni să termin primul nivel, mi-am dat examenul și nu doar că l-am luat cu bine, ci și cu cea mai bună notă și lucrare din grup. La examenul oral am povestit despre prietena mea Adriana și am dialogat cu un coleg chilian despre diferențele dintre vecinii din țările noastre și cei de aici. Am avut ce vorbi! Am primit și răspuns de la instituțiile pentru studii medii și superioare de aici cum că studiile mele din România sunt recunoscute și ok și în Suedia.
Deși tot nu sunt capabilă să mă exprim cât aș vrea să exprim, am început să vorbesc din ce în ce mai mult în suedeză și să înțeleg în fiecare zi câte un pic mai mult. Sunt capabilă să cer la restaurantul chinezesc de peste drum mâncare fără ardei iute, că sunt alergică, să îi explic măcelarului tunisian că am nevoie de organe de miel ca să fac ceva specific românesc de Paște (drob), să cer explicații despre cum să ajung într-un anumit loc. Am râs în hohote chiar ieri la o povestioară foarte amuzantă a unei colege de muncă despre un amic de-al ei care a avut un incident în trafic. Și am citit și prima carte în suedeză. Se cheamă
Urăsc pupatul! (
Jag hatar pussar!) și da, e o cărticică pentru copii despre un motan urâcios care tare îmi aduce aminte de Miqui al meu.
În rest, am călătorit frumos, am mâncat supă cu tăieței și șnițele făcute de mama mea iubită, m-a răsfățat tatăl meu iubit cu cadouri și cumpărături pe banii lui (săru mâna!), am băut palincă bună (te pup, Dana, mulțumesc!), am făcut poze frumoase.
Și am mai făcut ceva. Pentru prima dată în viață m-am decis să nu îmi mai fac planuri, măcar o perioadă. Să mă bucur de traiul de la o zi la alta (a nu se confunda cu de pe o zi pe alta). Să nu mă mai gândesc mai departe de "mâine muncesc/merg la școală/lenevesc/mă duc la gym". Să nu mă mai zbat și să nu dorm noaptea că nu știu ce casă o să găsesc din toamnă, în cât timp o să pot vorbi mai bine încât să mă apuc poate de alte cursuri sau când o să găsesc un job mai pe pregătirea mea. Nu de alta, dar sunt convinsă că nu o să ajung să dorm în gară, la un moment dat mă voi trezi că turui fără probleme în suedeză, iar jobul e ca și cu iubirea, apare mai mult când e să fie, nu când te dai peste cap să-l găsești. Un singur plan am. Să fiu ok și să ajung prin România un pic, prin toamnă. Să mai stau cu ai mei. Și să mă văd cu oameni care chiar merită. În rest, que sera sera. Și dacă tot am dat-o pe franțuzisme, am primit o dedicație superbă de la
Virtualkid, melodie ale cărei versuri nu le înțeleg în întregime, dar îmi merg la inimă și simt că mi se potrivește cumva rotmul și tonul. Poate îmi traduce cineva exact ce înseamnă "
Passe, passe, passera la dernière restera".
Cam atât la 7 luni. Mâine începe luna 8. E sâmbătă. Dorm mai mult și o să beau cafeaua pe balcon, cu floricelele mele, la soare. Mai mult de atât nu fac planuri. Să fim sănătoși! Puss och kram!
detalii, pentru că sunt prea personale, dar spun doar atât: doi oameni se pot regăsi și după 15 ani dacă le e pe undeva scris să se reîntâlnească. Și deși nu voi regreta sau șterge nimic din cei 15 ani, simt cum s-au topit parcă și sunt iar la 18 ani: îndrăgostită, iubită și fericită. Doar că acum nu mai aștept pe nimeni la aeroport și nici nu mai plâng că nu primesc viză. Pentru că acum sunt aici, prin alegerea mea și puterile mele.
detalii, pentru că sunt prea personale, dar spun doar atât: doi oameni se pot regăsi și după 15 ani dacă le e pe undeva scris să se reîntâlnească. Și deși nu voi regreta sau șterge nimic din cei 15 ani, simt cum s-au topit parcă și sunt iar la 18 ani: îndrăgostită, iubită și fericită. Doar că acum nu mai aștept pe nimeni la aeroport și nici nu mai plâng că nu primesc viză. Pentru că acum sunt aici, prin alegerea mea și puterile mele.
