Ja volim Hrvatsku!

Ei, bine, da, asta am vrut să spun: iubesc Croaţia! Nu doar m-am îndrăgostit, foc de paie, ci o iubesc cu totul, ţară, peisaje, drumuri, oraşe, oameni, stil. Când am planificat vacanţa asta, ştiam puţine despre Croaţia, apoi toată vara am citit poveştile altora (se pare că vara asta a fost moda Croaţiei). Văzusem câteva poze, dar mă gândeam că deh, mai lucrează şi Photoshop-ul. Auzisem de drumuri, dar cârcotaşa din mine tot se aştepta la dezamăgiri. Tot scepticismul meu s-a evaporat rapid, iar în ultimele zile chiar mă simţeam vinovată că am putut să mă gândesc la rău. Ce e fantastic la ţara şi oamenii aceştia e că nu sunt Elveţia, Germania sau Austria, ci au trecut şi ei prin comunism, printr-un război. Au ajuns pe zero, ba chiar pe minus, iar în 12 ani s-au ridicat uimitor. Pentru că au vrut! De la cel mai mic, la cel mai mare. Toţi cei cu care am discutat au spus acelaşi lucru: vrem să creştem, să ne dezvoltăm, să trăim bine şi frumos, aşa că muncim pentru asta.

Am învăţat din prima zi acolo două chestii în limba lor: Dobro došli chiar înseamnă "bine aţi venit!", iar "mulţumesc" am preferat să le spun Hvala, că merită! De la vânzătoarea la chişc, fata de la Exchange (apropo, mi s-a părut foarte amuzant că poţi schimba orice monedă fără act de identitate, mai puţin la dolari ha!), domnul (uşor evreu) de la magazinul luxos de bijuterii, la chelneri, patroni de cârciumă (care servesc şi la mese fără ruşine) sau oameni pur şi simplu de pe stradă pe care îi întrebi diverse, stilul lor este de un firesc şi o naturaleţe senzaţionale. Nu prea entuziaşti ca grecii, nici servili ca turcii, nici politicos-suficienţi ca austriecii, nici trist-abuzaţi ca cehii. Oameni zâmbitori, simpatici, naturali. Te servesc la fel de ok şi dacă eşti frumos îmbrăcat şi dacă ai boarfele de plajă pe tine şi prosopul pe umeri. Un cappucino e 1-2 euro, o pizza foarte bună şi mare 5-7 euro, o masă extrem de copioasă cu două feluri de fructe de mare, garnitură, 2 pahare de vin, o cafea şi clătite cu ciocolată şi îngheţată cam 27 de euro. Suveniruri găseşti de la drăguţe şi amuzante la 2-5 euro la sofisticării de sute de euro. Au o apă plată Jana foarte bună, un vin al lor cam slab şi o bere relativ ok, după cum mi-au spus băieţii. Îngheţata foarte bună e la 2-3 euro cornet mare. Singura "problemă" e cu ţigările, foarte greu găseşti alte brand-uri decât ale lor (Kent nu am găsit deloc).

Unul din drumuri a fost la Pula. Ei, bine, da, Pula (Pola e în italiană, aşa că pudicii pot folosi varianta asta) nu e un cuvânt vulgar (deşi noi ne-am hlizit ca nişte copii proşti tot drumul şi la toate semnele), ci un oraş-port frumos, cu o istorie foarte îndepărtată. Istria pur şi simplu, încălecată de romani (e plin de vestigii), acum un foarte important port. Mai ales pentru doamnele pudibonde, veţi găsi în galeria foto de mai jos un pictorial special.

Opatija (care înseamnă Abaţie) este o staţiune absolut adorabilă (înconjurată de alte câteva sătuce-staţiuni adorabile) în zona Istriei de nord-est, în golful Kvarner, la poalele munţilor foarte păduroşi Učka, la 12 km de portul (mare şi în revigorare economică) Rijeka. Trecerea dintr-o staţiune în alta e atât de greu sesizabilă, că nici nu mai contează că eşti în Opatija, Preluk, Volosko, Lovran. În total, 12 km de coastă, rivieră în adevăratul sens al cuvântului. Plus fiecare mini-staţiune cu un ceva al ei specific. Zona în general şi Opatija în special s-au dezvoltat cam de pe la 1880 încoace, când un doctor şi nişte alţi oameni isteţi au realizat potenţialul de sănătate al zonei. Foarte rapid, de la Viena s-a construit cale ferată până la Rijeka, apoi hoteluri în Opatija (Kvarner e primul şi încă în folosinţă). Prima clădire importantă a fost construită acolo în 1844, de un bogătan, pentru familia lui - Villa Angiolina stă încă bine-merci în picioare şi acum are şi un superb parc în jur, care a primit premii de-a lungul timpului. Ce este absolut superb şi fascinant la Opatija şi împrejurimi e amestecul de vechi (clădiri, străduţe) cu confortul modern. Zici că a stat timpul în loc, dar te simţi foarte în zilele noastre în acelaşi timp. Totul e "cum trebuie" şi "la locul lor", dar cumva relaxat, nu cu obsesia milimetrică a elveţienilor, de exemplu. Nu există plajă cu nisip, dar în faţa hotelului Kvarner este nisip în apă. Peste tot apa e foarte curată şi limpede, se joacă peştişori printre degetele tale. Sunt plaje unde apa e direct foarte adâncă, dar şi unele unde se intră treptat. Există plaje special amenajate pentru persoanele cu dizabilităţi sau pentru familiile cu copii.
Străduţele sunt în pantă şi înguste, multe cu sens unic, există parcări suficiente (marcate cu albastru, cele cu galben sunt pentru rezidenţi) unde plăteşti între 5-10 kuna pe oră (1 euro=7,22 kuna) până la ora 21, apoi sunt libere. E indicat să plăteşti parcarea că poţi să iei amendă, dar mai ales, să pui maşina în parcare că altfel ţi-o ridică extrem de rapid.
De mâncat, e o încântare, oriunde ai merge, doar preţul diferă. Noi ne-am îndrăgostit de o cârciumioară de familie în micul port Mandrac din Volosko (sătuc pescăresc vechi şi cu tradiţie, la nici 1 km de centrul Opatijei), restaurantul Mili. Ne-am împrietenit cu Marko şi Natasha, doi tineri veseli şi simpatici şi plini de viaţă care ne-au hrănit cu toate nebuniile aproape în fiecare seară. Eu am mâncat exclusiv peşte şi fructe de mare, gagicu a încercat şi mix-grill-ul care era delicios. Din piaţa din Rijeka ne-am luat noi peşte şi creveţi (14 euro 1 kg jumate) şi în penultima seară ne-am făcut noi la grătar. O nebunie! Am uitat să vă spun că la noi la vilă am avut musafiri o mâţoasă cu cei 4 pui ai ei (unul negru şi dement, agresiv şi sălbatic), care toată ziua erau în picioarele noastre, asta când nu se înfruptau din ce le dădeam de mâncare sau nu dormeau pe unde apucau, inclusiv într-o tigaie de lângă grătar. Erau multe pisice prin toată zona, foarte drăguţe şi prietenoase.

M-am bălăcit în apele alea albastre şi sărate şi curate ca o nebună, m-am bronzat (am făcut şi o uşoară iritaţie de la soare şi sare) frumos, mi-am curăţat plămânii cu aer bun. Mi-am luat prostioare (de la Venezia am primit cado de la gagic o superbă bufniţă de Murano şi de la Opatija un medalion frumos, cu o fetiţă îngeraş cu păr portocaliu), am mâncat bunătăţuri pe săturate. Mi-am luat şi un cercel cu simbolul zonei, mai ale al Rijekăi, Morcic (sau Moretto în italiană, un cap de maur cu turban), ca să mă apere de rele. Nu mi-am refuzat absolut nimic. Per total, 10 nopţi de cazare într-unul din dormitoarele frumoasei vile, drumul (împărţit la 4), mâncarea, cadourile (de vreo 180 de euro), papuci de intrat în apă cu pietre, salteluţă de stat pe pietre, apă, sucuri, de toate, m-au costat fix 800 de euro. M-aş fi descurcat de minune şi cu vreo 600. A meritat fiecare eurocent. Am înţeles că mai în sud, Dubrovnik şi litoral sunt ceva mai scumpe.

Că ţara şi locurile mi-au plăcut era de aşteptat. Dar mie mi-au plăcut la nebunie oamenii, înalţi, estetici, atletici, foarte plăcuţi. Nu am văzut doar viaţa frumoasă de staţiune de vacanţă, ci şi pe ei, care stau acolo şi sunt bucuroşi că stau acolo, că muncesc şi ştiu pentru ce muncesc. Eram eu mândră să le văd steagul fluturând. Deşi Croaţia e în Balcani, nu se identifică prin nimic cu ceea ce credem noi despre balcanism. E o ţară frumoasă, civilizată, curată, în plină dezvoltare, cu oameni frumoşi şi harnici care ştiu să şi trăiască. Pentru toate astea, tare mi-ar plăcea să fiu şi eu din Hrvatska.

Photo gallery Opatija.

Photo Gallery Rijeka.

Photo Gallery Pula.

Jurnal de vacanţă - drumuri, ţări, Venezia

O să încep povestea cu începutul, apoi cu o zi specială, apoi sfârşitul. Mijlocul cel mai zemos şi savuros îl păstrez pentru mâine. Am pornit spre destinaţia vacanţei noastre, Opatija Croaţia, 9 oameni în 2 maşini, la 1 noaptea. Drum de aproape 1200 km pe care doream să-l facem dintr-o bucată. Trebuie să spun încă de la început că cei doi şoferi ai noştri, Radu şi fratele meu Cristi, sunt nişte eroi. Pe noapte, drumul de 350 de km Bucureşti-Piteşti-Craiova-Drobeta Turnu Severin nu a fost aşa urât. Prost semnalizat, dar fiind liber, nu a fost aşa dificil. Am trecut repede de vama noastră şi de sârbi şi am pornit, la crăpat de ziuă, pe un drum strâmt, sinuos şi semi-plombat, pe malul Dunării. Iniţial am fost leşinaţi de imagini, dar după jumătate de oră de senzaţie că ne învârtim în loc, de pe un mal pe altul, deja ne cam săturasem. După o oră şi jumătate, eram în Serbia profundă. Cu drumuri mult mai proaste ca ale noastre, cu o autostradă gen Bucureşti-Piteşti, maşini parcă din alt secol, cu şoferi kamikaze care îşi conduceau caşcarabetele ruginite fără semnalizare, frâne, poziţii de ziceai că insistă să moară, case, curţi şi garduri părăginite, un Belgrad supradimensionat gri, fumuriu, murdar, cu blocuri urâte, de, în comparaţie, Bucureştiul pare o floare colorată, per total, Serbia pare o ţară tare tristă, săracă şi sălbăticită, pe lângă care România (chiar în profunzime) pare o prinţesă. La întoarcere am avut onoarea (sau oroarea) de a cunoaşte un miliţian sârb, scârbos, care a insistat să ne găsească ceva de amendat, dar pe care frate-meu a reuşit să-l înduplece că nu e cazul nici să ne amendeze, nici să ne ia carnetul, nici să ne trimită la judecătorie.
Trecerea din Serbia în Croaţia s-a simţit din plin. La întoarcere, chiar dureros de din plin. Cu riscul de a repeta ca o placă stricată ce spun obsesiv toţi românii ajunşi pe acolo, cum mama naibii au reuşit ăştia, după comunism, după ceva război, să facă ei mai bine de 1000 km de autostrăzi de stă pisica în coadă??? În mai puţin de 12 ani!!! Prin burta munţilor, tuneluri superbe, impecabil lucrate, semnalizări şi panotaje de numai dacă eşti orb sau prost te poţi încurca. Autostrăzile astea, care se continuă cu încă vreo 2 în lucru, care au printre sensurile de mers trandafiri (nu chiar toate, recunosc), sunt lucrate de croaţi cu o firmă care îmi sună cunoscut: Bechtel!!! Ce ne-a mai uluit pe noi a fost faptul că la fiecare drum, că ne-am plimbat ceva, erau oameni care lucrau. Ori la continuarea drumului, ori la tăiatul vegetaţiei, ori la curăţenie. Nu am văzut utilaje oprite, nici băieţi în şanţ cu berea în bot. Toţi lucrau, de la prima oră la ora 6 seara. Cei vreo 500 de km de autostradă croată ne-au costat 24 de euro, în 2 opriri. Au meritat toţi banii. Cu tot cu autostrada peticită şi drumurile boţite ale sârbilor, la întoarcere am făcut 800 de km în 8 ore, până la graniţa cu România. Unde am stat vreo juma de oră, că erau zeci de maşini de Mehedinţi "cu biznis cu ţigări", după cum ne-a spus poliţistul de frontieră. După care, pe noapte (deci, teoretic, mult mai liber), am făcut 350 de km până acasă în fix 6 ore jumate, cu 100 km de autostradă cu linia de demarcaţie aproape ştearsă.
Trecem mai departe, ca să nu mă enervez, că degeaba o fac. Drumul din Croaţia la Veneţia şi înapoi a fost de asemenea interesant. Prin Slovenia. O bijuterie de ţară păduroasă şi verde, cu căsuţe superbe şi hanuri cu purceluşi la proţap, flori, curată, cu drumuri decente.
Când am intrat în Italia, am avut o senzaţie de România. Nu din cauza autostrăzii, care de altfel era impecabilă, ci din cauza stilului smuls de condus. Italienii cu maşini bune, ca românaşii noştri cu maşini bune. Nu ştiu să meargă decât pe banda doi, se bagă în fundul tău, ţi se bagă în faţă fără semnal, dau flash-uri. Intrarea în Venezia, o poezie. Proastă. Pentru că se lucra, drumul era deviat. Ne-am învârtit ca un coi într-o căldare până am dat de parcarea aia mare (tronchetta). Până am ajuns la canale, m-am simţit ca în Rahova. Asfalt, murdărie, hârtii peste tot, claxoane. Multă lume la Venezia. O senzaţie tristă că aşa o bijuterie unică e a italienilor, la fel de indolenţi şi neatenţi ca românii. Doar pentru că avem fantezie bogată am reuşit să ne închipuim ce baluri or fi fost prin palatele de pe Gran Canale, ce crime pasionale or fi avut loc pe străduţele înguste dintre canalele mici. Altfel, să mori şi nu găseai o plăcuţă explicativă pe vreun perete. Magazinele care se respectă afişează mare cum că ei nu au marfă chinezească, ca majoritatea tarabelor de pretutindeni. Îngheţata costă 2,5 euro 3 cupe mari, dar merită din plin. Feliile de pizza nu neapărat. M-am amuzat teribil să văd că au la vânzare nu doar calendare cu gondolieri arătoşi, ci şi calendare cu preoţi, cel puţin la fel de ademenitori. De ţigani români nu am dat, în schimb am întâlnit un grup soios de ţigani cehi, cred. Din îngustimea străduţelor, deschiderea pieţei San Marco ne-a lăsat fără grai. Ne-am pierdut în grandoare şi detalii şi broderii arhitectonice. Aş fi vrut ca măcar pentru 1 minut să dispară tot puhoiul de oameni şi să fiu doar eu acolo. Din piaţă am luat vaporetto până la Murano, vreo 40 de minute în balans pe ape. Mi s-a părut foarte amuzant că una din staţii (ponton) era la Spital, iar următoarea la San Michelle, respectiv ţintirimul lor. Faptul că au o insulă numai pentru cimitir, cu ziduri frumoase şi copaci înalţi, mi s-a părut genial. Să tot petreci eternal life acolo. Murano e micuţă, identică Veneţiei, doar că la scară redusă, numai cu magazine cu sticlă superb colorată. Găseşti prostioare de 1 euro, dar şi adevărate opere de artă de mii de euro. Din păcate, am ajuns destul de târziu şi nu am putut vedea pe viu cum se lucrează sticla. Atenţie mare, am păţit-o noi. Dacă vă luaţi o îngheţată, un suc, o cafea de undeva unde există şi mese, veţi plăti dublu dacă vă aşezaţi, faţă de luatul "la pachet". De asemenea, să vă uitaţi dacă au serviciile incluse în preţ sau aveţi de plătit (noi am dat de o pizzerie cu 12% din notă serviciile).
Una peste alta, Venezia este absolut superbă, chiar merită vizitată, iar data viitoare sper să o văd şi noaptea, pentru că am înţeles că e de văzut.

La întoarcerea spre Croaţia, ca să intri în Slovenia, probabil că trebuie să ai mare noroc, ceea ce noi nu am avut. Ne-am învârtit pe lângă Trieste de ne-au ieşit ochii din cap, s-a pierdut Marcel GPS-ul de ne dădea instrucţiuni cel puţin aberante ("întoarceţi brusc la stânga", noi fiind pe autostradă), panouri informative lipsă sau încuietoare. În cele din urmă am reuşit, am trecut repede prin Slovenia, numai bine ca să ne oprească şi să ne caute prin scrumiere vameşa slovenă (blondă şi bunoacă, dar acră ca o lămâie). Vameşul croat mult mai relaxat a avut o singură nedumerire, după ce ne-a văzut paşapoartele: domnul Stoica are două neveste???

De ce am spus (şi crezut în capul nostru) că ne întoarcem "acasă", în următorul episod.

Photo gallery Drumuri, ţări, Venezia.

Bine v-am regăsit!

Dragelor şi dragilor, cu bucurie revin pe blog, cu mare tristeţe la realităţile înconjurătoare. Am ajuns azi noapte la 2 în ţară, sunt deja la servici, sunt plină de poveşti şi poze şi amintiri superbe, dar şi bulversată şi extrem de amărâtă de revenire. Zilele următoare vă voi povesti pe îndelete cum a fost şi cum ştiu alţii să trăiască şi să crească, cum mi-am petrecut cea mai frumoasă vacanţă de până acum. Puţină răbdare să aveţi cu mine, până aranjez pozele, până decantez poveştile, până îmi mai trece puţin greaţa. Mă bucur să vă regăsesc cu bine, mi-a fost dor de voi!

Croaţia, my land of choice!

Dragilor, peste aproximativ 10 ore voi fi în drum spre destinaţia mea de vacanţă. Mda, se pare că minunata campanie a Nutzicii a venit cam târziu pentru mine. Oricum, să mă înjure unii că nu sunt patrioată şi nu dau bani în ţara mea, dar am preferat să dau 35 de euro pe cameră (cu gagic cu tot) într-o vilă absolut superbă în Opatija, Croaţia, decât cam aceeaşi sumă la gazdă în Vama Veche. Suntem cu toţii 7 oameni şi am luat toată vila, avem o bucătărie complet utilată, 2 grătare, o terasă imensă (unde îmi voi bea cafeaua dimineaţa având în faţa ochilor ce puteţi vedea în poză), 3 băi, cu halate, prosoape, săpunuri şi dichisuri, saună, maşină de spălat şi cam tot ce ne poate face vacanţa confortabilă şi relaxată. Deşi va fi acces la net, să nu vă aşteptaţi să dau vreun semn, dar o să mă gândesc din când la voi, cu drag şi bucurie.

Simt nevoia să uit pentru măcar aceste 10 zile de imbecilii care populează net-ul românesc, care vomită orori şi când e vorba de Madonna, şi când e vorba de fotbal şi când e de o campanie socială, snobi de mahala, pseudo-intelectuali şi frustraţi de profesie. Vreau să mă trezesc măcar 10 dimineţi fără bormaşina vecinilor în creier, să aud cum creşte iarba şi cum îmi şoptesc Adriatica şi vântul în limbi necunoscute, vreau să mi se lăţească un zâmbet real pe toată faţa, care să mă ţină măcar o perioadă. Voi vedea cum unii, la nici 15 ani de la război, au reconstruit din ruine cum noi nu vom face nici în 50 de ani, cum au făcut din minunăţiile naturii parcuri superbe şi locuri de vizitat, nu ca noi care, nici dacă ne loveşte minunea universului peste bot, nu vom şti să fructificăm. Eventual doar vom arunca un pet.

Promit să mă relaxez, distrez, bucur, să-mi încarc bateriile ca să am cu ce o lua de la capăt când mă întorc. O să vă înnebunesc cu poveşti la întoarcere, cu poze şi sper să găsesc şi magneţeii pe care i-am promis anumitor persoane. Să nu mă uitaţi aşa repede, să mai treceţi în vizită să vă jucaţi cu vulpiţa din dreapta, să ajutaţi ştiţi voi cum oamenidarnici şi să ne vedem cu bine, sănătoşi şi bucuroşi. Vă pupez pe toţi!

Later edit: am uitat sa va las cu asta si dedicatia pentru voi :)

Vulpea şoferindă, meschin bucuroasă şi pusă pe despuricat

Că tot s-au făcut trei luni frumoase de oamenidarnici, cu rezultate de care v-am povestit aici, aici şi aici, a venit momentul unui raport personal de activitate.

În primul rând, trebuie să vă spun că cel mai de nădejde ajutor a fost şi este draga mea Frieda. Care a adunat la bord 3500 km, adică de vreo 3 ori mai mult decât în mod obişnuit. Cam la fel şi factura de telefon. Au fost drumuri prin Bucureşti, de la un om darnic la altul şi la locurile unde am dus lucruşoare. Exact cât am făcut anul trecut în concediu Bucureşti-Viena-Praga-Budapesta-Sibiu-Bucureşti. Cu mândrie pot spune că orice s-ar întâmpla cu jobul meu de piarizdă, mă pot oricând reorienta spre taximetrie. Am avut astfel ocazia de a cunoaşte Bucureştiul profund, din colţ în colţ şi dintr-un capăt în altul. Să ştiţi că nu-i un oraş aşa mic! Iar dacă n-ar fi atât de lipsit de o linie arhitectonică plăcută, ar fi chiar mişto! Am dat de verdeaţă şi de flori, de părculeţe printre blocuri, iar zona Titan m-a impresionat în mod deosebit prin multul verde. Chiar şi al unui bloc ce mi-a luat ochii de era să îl pup în, mă scuzaţi, cur, pe cel din faţa mea. Mie personal mi-ar plăcea mai multe din astea. Fiind pe drumuri şi la 1 noaptea şi la 7 dimineaţa, am descoperit că se mătură şi se spală zi de zi, cam în toate cartierele. Când vor învăţa şi oamenii să nu mai arunce pe jos, am putea chiar avea un oraş curăţel.

Despre trafic, ce să zic (nou)? Pentru că e vară, lumea în concedii, nu mă pot plânge de aglomeraţii majore. Mai mult de juma de oră dintr-un capăt în altul al Bucureştiului, la ora 17, nu am făcut. Pe zmei am învăţat să-i evit, în special noaptea. Îi văd zburând în spate la 100 de metri, mă trag din drumul lor şi las orice orgoliu la o parte. Să moară ei sănătoşi! Pe unul singur l-am "ratat" (sau m-o fi căutat el bine), un ţigan într-un bmw cu număr de Franţa care, după ce mi-a tăiat foarte urât faţa, s-a oprit 10 metri mai încolo, la semafor, şi s-a dat jos să mă întrebe de ce îl înjur, că m-a văzut în retrovizoare. La aşa întrebare, ce puteam să-i răspund? Că la ce mi-a făcut se aştepta să-l felicit şi să-l pup pe frunte? Am mai schimbat câteva amabilităţuri, de data asta faţă în faţă (apropo, se holbau toţi la noi, dar să fie al dracu ăla de s-ar fi băgat în caz de ceva mai rău), după care ne-am văzut de drum. Pot spune acum că sunt călită în lupte. Până mi-o băga unul pistolul în gură, nu mă tem să trag frâna de mână şi să ies afară. Cu gura mare şi cu pumnii încleştaţi. Deocamdată văd că merge.
Sunt câteva categorii pe care e greu să le eviţi. Că sunt şi mulţi şi proşti. În ordinea numerelor de pe tricou, cei mai de rahat sunt taximetrişti. Se bagă aiurea, se uită urât, nu te lasă Doamne fereşte să te bagi, oricâte semnale şi semne ai face. Eu îi consider pericol public. Foarte aproape de taximetrişti sunt (persoanele de faţă se exclud, fireşte) şoferii de Logan. Chit că pe fundul unuia am văzut un abţibild foarte pios, nu a reuşit să-mi schimbe părerea. Am fost foarte supărată că nu am avut aparatul să-l fotografiez şi pe cretinul care, după schimbări de bandă halucinante, tăiat faţa tuturor, s-a oprit la semafor în fundul altei maşini. Pe spatele lui scria "Atenţie! Şofez prost". Redundand, dar tot păcat că n-am avut aparatul. Cu riscul de a fi acuzată de discriminare şi misoginie, declar pe propria răspundere: femeile conduc prost! Foarte multe dintre ele! Nu ştiu să ţină banda, nu folosesc oglinzile, pun frâne aiurea, ezită şi mai aiurea, au orgolii stupide. Dar cei mai derutanţi pentru mine rămân şoferii de weekend. Nişte poezii! 40 km la oră este o viteză greu de depăşit. Mijlocul străzii e locul perfect de a merge cu 40 la oră. Ajunge o maşină cât de cât mai aproape de ei, panică maximă, tras de volan brusc înspre maşina din cealaltă parte. Dacă nu i-aş bate şi i-aş trimite să meargă pe jos, mi-ar fi milă de ei. Sunt atât de inocenţi!
Cei mai kamikaze rămân, însă, pietonii. Nu oricare dintre ei. Ci nenii şi tantile cu sacoşe cu gogonele şi castraveţi care ies din piaţă. Probabil că sunt în misiune contra-cronometru şi de-aia nu trec niciodată pe trecerea de pietoni, se aruncă printre maşini, nu întorc privirea să vadă dacă vine vreo maşină. Nu, ei au un drum şi un ţel în viaţă: să moară la datorie. O astfel de doamnă mi s-a întins pe botul Friedei sâmbăta trecută, pe la piaţa Progresului. Uimitor, deşi ea a pus faţa pe maşină, sacoşele erau intacte! Normal, tot ea m-a înjurat, deşi trecerea de pietoni era cu vreo 15 metri în spate.

Per total, în trei luni de zile, m-am văzut cu vreo 60 de oameni darnici. Şi am dus lucrurile de la ei la vreo 400 de oameni. Vă mulţumesc din suflet! Şi ei vă mulţumesc, fiţi convinşi de asta.

Ieri am dus ultimii saci şi am descoperit, vă recunos, cu mare bucurie, că mi-am regăsit casa! În proporţie de 90%, că mai am încă 5 calculatoare pe care le voi duce în septembrie. Deşi detest treburile casnice gen dat cu aspirator, spălat pe jos, şters praf, nu vă închipuiţi cu ce bucurie am prestat de data asta. Aş fi ipocrită dacă nu v-aş spune că da, e senzaţional câte lucruri s-au adunat, dar tare m-am bucurat că am reuşit să le duc şi că măcar pentru 2-3 săptămâni casa mea va respira. Ca să nu mai zic de bietul Miqui, care deja era disperat că şi-a pierdut toate locurile preferate din casă. N-am făcut poze, să nu mă dau de victimă, dar sunt martori care pot garanta că, în afară de baie, birou şi canapeaua pe care dorm, nu exista loc fără un sac, o sacoşă, o geantă, o cutie. N-am stat să-i număr, dar cu aproximaţie au fost cam 60 de saci mari, vreo 10 cutii, vreo 30 de sacoşe. Mi-am redescoperit parchetul, culorile covoraşului din sufragerie, multe lucruşoare dragi mie. Mi-am cumpărat flori, că de asta îmi era foarte dor, până azi neavând unde să le pun. Mi-am curăţat şi îngrijit plantele pe care le-am cam neglijat. Mi-am pus iar la vedere (că un cui solid n-am avut să atârn pe perete) tabloul de Narcisă, cu mine însămi. M-am întins pe jos şi mi-am îndreptat spatele care mă cam doare. Azi am reuşit să mă tund, îmi pun de o baie cu spume şi uleiuri cum nu am mai avut timp de alintat de 3 luni, îmi voi face manichiura şi pedichiura. Mă voi despurica, măscui, răsfăţa. Rodajul l-am făcut, să văd cum ies la ITP.

Vă cer ajutor pentru ei

Aveam de gând să scriu o analiză blondă sau să vă povestesc despre Bucureştiul de weekend, cu trafic redus, dar cu pietoni sinucigaşi. Dar nu. O să vă spun iar poveşti cu copii şi oameni care au nevoie de ajutor. Ştiu că unii ajutaţi deja, că alţii sunteţi alături de mine cu gânduri bune, aşa cum poate unii dintre voi deja s-au plictisit. Nu va dispărea niciodată Lia pamfletista, nici Vulpea aventuroasă, nici Lia-Zurlia cu umor. Dar acum sunt Lia care vă spune povestea unor oameni. De care sunt plină. Unele părţi sunt mai triste, altele mai vesele. Nu vreau să fiu dramatică, voi fi pe cât de "seacă" posibil, pentru că nu vreau să vă impresionez până la lacrimi, ci doar să vă rog să ajutaţi, pe cât posibil.

Săptămâna trecută am ajuns la Nina, o femeie greu încercată, dar care ţine fruntea sus. Are un băiat cu o semipareză, însurat cu o fată bună care are 2 copii, de 5 şi 10 ani, un băiat mijlociu care munceşte şi ajută cât poate şi o fată frumoasă de 16 ani care a născut sâmbătă. Mai are în grijă şi pe cei 3 copii ai surorii sale, rămaşi orfani după moartea părinţilor. Când m-am dus la ei, era bucurie mare, aşteptau să se nască fetiţa. Le-am dus cele necesare igienei, pampers, ceva medicamente, lucruşoare necesare unui nou-născut. Din nefericire, fetiţa s-a născut cu o malformaţie, esofagul nu comunică în stomac. Fetiţa a fost operată luni dimineaţă şi e nevoie de o săptămână până să se ştie dacă e de bine sau nu. Nina e alături de fata ei şi de nepoată, s-a împrumutat de bani pentru doctori şi va avea nevoie de ajutor de acum încolo. Dacă doriţi să o ajutaţi şi cu câţiva lei sau zeci de lei, vă rog să trimiteţi în contul pus la dispoziţie pe oamenidarnici şi eu îi voi da banii.

Aseară m-am întâlnit cu Bianca. Ea mi-a scris pe oamenidarnici. Povestea ei o puteţi citi aici. Suferă de o boală atât de rară, că nu veţi găsi prea multe referinţe nici măcar pe net. E frumoasă. Are 16 ani. Marea mea bucurie a fost că pe 21 august, de ziua ei, am putut să-i trimit un pachet cu lucruri ce pot bucura o fată de 16 ani. Ieri a fost în Bucureşti, în trecere spre bunica de la Iaşi. M-am bucurat enorm să o văd puţin alintată, copilăroasă, drăgălaşă, dar povestea ei, spusă fără patetisme, m-a îndurerat peste măsură. Îi e frică de tren pentru că nu poate urca treptele. Dacă se aşează, se ridică cu greu. Muşchii nu vor să o mai asculte. Până acum a scris ministerului, guvernului, la ziare. Niciun răspuns concret. Nimeni nu ştie despre această boală, mai mult de medicamente şi kinetoterapie. De ceva vreme şi-a găsit o alinare, face tratament cu venin de albine. Se simte mai bine şi trebuie să continue. Părinţii ei muncesc până la limita extenuării pentru a putea să adune câţiva lei. Nu reuşesc întotdeauna. În seara asta am realizat ce mult înseamnă 50-100 de lei pe lună pentru cineva: vreo 30 de înţepături de albină. Adică enorm. Şi în cazul Biancăi vă rog să vă gândiţi, măcar în ziua de salariu, să puneţi ori la ea în cont, ori la mine la oamenidarnici ca apoi banii să ajungă la ea. 3 pachete de ţigări, 2 sandwich-uri şi 2 sucuri pe lună înseamnă 2 şedinţe de tratament pentru ea (face un tratament săptămânal). Bianca arată ca un adolescent normal, îşi doreşte să fie un adolescent normal. E cochetă, îşi aranjează părul, se dă cu rimel. Aşa cum e firesc să facă.

Despre o poveste mai frumoasă acum. Am ajuns săptămâna trecută şi la căminul ţinut de fraţii Marist, din Spania. Copilaşii ăia sunt o nebunie! Nici nu parcasem bine, că deja erau călare pe mine, mă pupau, se bucurau că m-am întors, ba unul din ei m-a întâmpinat cu "Hola! Que tal?". Am aflat după aia că erau încă sub emoţiile vizitei din iunie a prinţului Felipe de Burbon şi a soţiei sale, prinţesa Letiţia Ortiz. De data asta am stat de vorbă cu cel mai vesel şi entuziast călugăr din lume, Juan Carlos, care mi-a povestit că vor pleca cu copiii la mare, la Constanţa. Sacii mei cu multe tricouri şi maieuţe şi pantaloni au fost la mare fix. A rămas ca în septembrie să le duc cărţi pentru bibliotecă. Copiii aceştia atât de curioşi şi deschişi şi frumoşi vin de la orfelinate sau din familii destrămate, cu taţi beţivi şi mame care din "prost" nu-i scoteau. Aici şi-au găsit o casă, fraţi de suflet, adulţi care îi alintă şi îi îmbrăţişează. Asta m-a impresionat cel mai tare, cât de mult caută să se lipească de tine, să te pupe. Pe fratele Juan Carlos şi cel de-al doilea (cel din poză), stăteau ciorchine, câte 3-4 odată, strâns îmbrăţişaţi.
Pentru ei voi continua să adun hăinuţe, pantofi, ghetuţe. Vine iarna şi au nevoie. Să ştiţi că toţi merg la şcoală, unii având rezultate foarte bune. Au între 6 şi 16 ani. Şi sunt cei mai frumoşi şi curioşi copii din lume.

Voi încheia cu o poveste frumoasă. Sâmbăta asta, deşi eu nu am putut să ajung, a ajuns la Valea Plopului o dubă mare, cu saci cu haine adunate de mine de la voi, un frigider de la Roxana, o bibliotecă de la Alina, şi 8 ferestre de la Viorel. Voinicii care le-au încărcat, transportat şi descărcat la locaţie au fost dragul de Dan, Radu şi Mihai. Pentru mine, ei sunt eroii mei şi le mulţumesc din suflet.

Pentru că nu am putut să fiu şi eu acolo, până la toamnă când voi ajunge, vă las cu fotografiile făcute de Brăduţ Florescu, un om pe care nu am avut plăcerea de a-l cunoaşte faţă în faţă încă, dar de care mă leagă deja ceva tare frumos: copiii din Valea Plopului-Valea Screzii.

Vulpea lepşuită. Again

Pentru că deşi eu sunt în concediu de o săptămână, dar am alergat mai mult ca la program, simt venirea weekendului cel puţin la fel de încântată. Şi dacă tot am trăit emoţii foarte puternice, dar m-am şi supărat puţin, m-am gândit eu că pentru începutul ăsta de weekend să adopt zicala "decât să ne supărăm, mai bine-un cântec vesel să cântăm". Sau măcar o poezie să recităm. Şi să ne relaxăm. Pam pam!

Am rămas datoare lui Rhodos cu o leapşă. Nu prea e genul meu, că eu eu sunt din aia de dacă îmi spunea un băiat o poezie eu îi dădeam cu flit, că era prea moale pentru mine, dar încercăm, să vedem ce ne iese. Zice aşa:
1. Care a fost prima poezie citită?
Hmm, citită de mine au fost două de fapt, deşi ar fi trebuit interzise copiilor. "Căţeluşul şchiop" şi "Gândăcelul" de Elena Farago, care cred eu că a fost abuzată în copilărie, altfel nu se explică. Astea două plus "Puiul", nuvela citită "ilegal" la 5 ani, când am găsit manualul de română a lu frate-meu, ar fi putut să mă traumatizeze pe viaţă. Dar prima poezie pe care am recitat-o a fost
"Un pitic atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric.
De săpun s-a-mpiedicat şi piticul s-a-necat.
Vai, vai, ce păcat, că piticul s-a-necat!".
Doamne, şi asta e morbidă! Probabil se explică astfel de ce până la 16 ani mă îmbrăcam numai în negru.

2. Care a fost ultima poezie citită?
Ahh, o poezie genială, primită cu dedicaţie de la draga mea Imelda. De câte ori simte că se sufocă, de prea multă mizerie, de prea mulţi oameni proşti, pentru că nu înjură, ea spune "de-aş avea o scară". Cei care o cunosc, ştiu ce vrea să zică. Cred că voi prelua şi eu acest obicei, că prea se potriveşte.
"De-aş avea o scară...
Fu-tu-i scara mă-sii.
Să mă urc la cer
Şi să-i zic lui Dumnezeu:
Asta-i viaţă?
Fu-tu-i viaţa mă-sii
Omu cât trăieşte
Fu-tu-i traiul mă-sii
Se tot chinuieşte
Fu-tu-i chinu' mă-sii
Da şi când moare...
Fu-tu-i moartea mă-sii
Nici în cur nu-l doare
Fu-tu-i curu' mă-sii!"

3. Ai scris vreodata o poezie? Daca da, ce ai facut cu ea?
Hahahaha!!! Am scris o poezie cu Tovarăşu şi Tovarăşa şi partidul, că ne-a obligat tovarăşa de română în clasa a V-a. Şi a fost publicată în revista şcolii, faţă de aia a lu o colegă rivală care nu a fost publicată. Dar de atunci nici n-am mai încercat să fac versuri, deşi m-a lăudat tovarăşa şi am luat 10.

Frumoasa şi delicata leapşă poetică merge cu graţie mai departe către Monica , Rontziki şi Jane.

Şi ca să nu vă plictisiţi cât o să dispar în weekend (ca de obicei, de altfel), am mai fost lovită din două părţi de o altă leapşă, de data asta colorată. Atât doamna Vaca cea mai Verde, cât şi madam Monica s-au gândit să-mi facă asta, una dând cu albastru în mine, cealaltă (deşi nu e chiar culoare de bază :p) cu vişiniu.
Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor

Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1.

Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare.
Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte.

Boooon! Încep prin a spune că a trebuit să caut pe net cum arată exact vişiniul, pentru că eu la nuanţe sunt ca un bărbat, îmi spui de bej, ciclam, magenta, eu tot la un fel de mov mă gândesc. Am căutat prin toată casa şi sunt convinsă că tot ce am găsit (o lumânare, o floare de pâslă cu gărgăriţă pe o petală, un ren foarte amuzant de pus lângă brad) sunt roşii, chit că ceva mai închis. Singurul lucru ce aduce a vişiniu este ... o pereche de chiloţi (singura ne-tanga din garderobă) cu căţei pe ei, aduşi de Iulia din State de la Victoria's Secret (colecţia funny). Mi-a fost foarte greu să mă pozez!

Cu albastrul a fost ceva mai uşor, deşi am realizat că nu am chiar atât de multe obiecte, deşi albastrul mă linişteşte de minune. Tocmai m-am hotărât ca la anul să-mi fac pereţii aşa. Am vreo trei cămăşi în diverse nuanţe de albastru, un prosop foarte mare, mouse-pad-ul, o văzuţă mică de la ikea, dar am două obiecte albastre pe care le iubesc în mod deosebit. Un tablou cu o pisică din puncte, pictat de iubita vecinului meu Ştefan, care mi-a fost elev la meditaţii la engleză. Şi cel mai frumos dulăpior din lume, făcut special pentru mine de iubita mea cumnată Cati care face nişte lucruri absolut superbe, pe care le puteţi vedea şi de ce nu, comanda, la ea pe blog. Acum e în lucru la o ladă de zestre pentru mine, cu motive săseşti, absolut genială! Nu, nu-i un apropo!

Foarte haioasa şi colorata leapşă merge mai departe în varianta portocaliu pentru Antoaneta, varianta verde pentru Sabbra şi varianta roşie pentru Tiza Lia!

Despre oameni şi reacţii

"Nebunia" cu campania de adunat lucruşoare, după cum au denumit-o unii, m-a făcut ca, pe lângă alergătură, oboseală, casă sufocată de saci, toate anulate complet de bucuria şi fericirea de a ajuta, să îmi completez "pe viu" multe din cunoştinţele acumulate din cărţi şi cursuri de psihologie. Despre oameni şi reacţiile lor într-o situaţie anume dată. Unele le aşteptam şi mi s-au confirmat. Altele m-au uimit şi m-au impresionat. Unele m-au amuzat, altele m-au scârbit. O diversitate fascinantă de reacţii.

Situaţia dată: uite aici ce frumos a fost când au ajuns ajutoare la X sau Y, dacă vrei şi tu să ajuţi şi să dai ceva, caută persoana Z.

În aproape 3 luni, mai bine de 50 de persoane au făcut exact asta. M-au căutat, ne-am întâlnit, am preluat, am muţumit. Reacţiile amuzante au fost de genul "credeam că arăţi altfel". Cum aşa? "Păi, de aşa o acţiune mă gândeam că se ocupă o persoană sobră, gen măicuţă". Reacţia asta a fost destul de des întâlnită, de unde reiese ideea că o gagică de 31 de ani, nici nasoală, nici sobră, nici devreme acasă, care fumează, ascultă rock şi e tatuată, îşi ocupă în mod normal timpul cu altele. Vorba unui amic "ce-ai, fată, te-a apucat vocaţia de sfântă?". Ei, bine, nu, pentru că tot nu m-am lăsat de fumat, încă înjur copios şi planific să-mi mai fac un tatuaj. Vorba aia, dacă mi-ar ieşi nişte pene din spate, poate m-aş putea juca de-a John Travolta în Michael. Dar nu e cazul.

Au fost oameni care mi-au scris entuziasmaţi că vor să doneze una alta, ca apoi să nu mai răspundă la telefoane sau mailuri. Dar sunt convinsă că vor reveni, că probabil nu au avut timp. Oricum, campania va dura.

Chiar de la început, de la prima poveste cu rezultate, am primit, pe lângă nenumăratele mesaje frumoase şi încurajatoare, nişte comentarii absolut fabuloase. Deşi spuneam clar şi răspicat că fizic nu mă pot ocupa decât în zona Bucureştiului, o domniţă din Cluj mi-a reproşat, după ce i-am sugerat că o acţiune de genul ăsta nu-i chiar aşa greu de făcut şi acolo de către doritori, cum că sunt o mare dezamăgire, că ea se aştepta să mă duc eu acolo şi să organizez, dar se vede treaba că e numai gura de mine. Un altul, de data asta domn, m-a acuzat că fac un mare rău ajutându-i pe aceşti copii să crească, pentru că vor deveni adulţi care vor polua planeta. Aşa că mai bine să îmi arunc separat gunoiul mai întâi, apoi să mă gândesc la altele, înainte de a fi prea târziu. Alţii mi-au reproşat că nu pun poze cu copii handicapaţi şi nu dau adresa locului unde stau tineri cu HIV, ca să fie mai credibil. M-am gândit eu că, deşi nu voi face asta niciodată, fiind şi lipsit de etică şi imoral (chiar ilegal, dacă ar ştii unii ziarişti), oare oamenii ar fi sensibilizaţi de aceste imagini şi ar reacţiona? Un răspuns mi-a venit din altă parte, de la un comentator care spunea "bănuiesc că-ţi trebuie sânge rece să-ţi placă să vezi o armată de copii amărâţi, indiferent că le donezi sau nu de-ale gurii ori hăinuţe". Tot el (sau altul?) completa "e-o stupizenie să mergi în astfel de expediţii deoarece acolo te duci ori ca să plângi când vezi sărmanii copii că n-au cele de trebuinţă, ori ca să faci pe generosu’ în ochii celor din grup, ori ca să admiri natura. Toată chestia asta mi se pare de mare prost gust… să mergi într-o expediţie într-o locaţie mirifică, ozonată, vezi doamne…". Alţii, deşi nu erau nici pro nici contra, au simţit nevoia să se bage în seamă, deşi nu era cazul "Se ştie că atunci cînd se dăruieşte ceva, se plînge (vezi Surprize, surprize, Dansez pebtru tine, Pro Tv îţi dă, da nu-ţi bagă în traistă etc). Bunătate egal acreală plus lacrimi".

Reacţiile astea, deşi nu m-au oprit nicio secundă din drumul meu, m-au făcut totuşi să am, pentru fracţiuni de secundă, acreală în gură, lacrimi de neputinţă în ochi, strângeri de suflet. Uimitor este că, deşi mi-am pus întrebarea "ce dracu de oameni sunt ăştia, de ce trebuie să se bage şi să mănânce borş dacă tot nu vor să ajute în vreun fel?", nu reacţiile astea m-au impresionat, la astea chiar mă aşteptam. M-au lăsat fără cuvinte şi m-au impresionat cele frumoase. Oameni care lună de lună au pus o sumă de bani în cont, deşi au o situaţie financiară departe de a fi strălucită. O femeie, mamă de doi copii, care azi mi-a donat tichetele de masă şi bani, iar a doua zi s-a dus şi a donat sânge şi tichetele primite mi le-a dat tot mie. O familie specială, care nu m-a văzut niciodată la faţă, dar care mi-a trimis încă din prima zi de campanie bani, apoi cutii cu produse, zi de zi încurajări, deşi nu stau în ţară. Lor le mulţumesc în mod special pentru că au fost primii care m-au creditat cu încredere necondiţionată şi mi-au dat aripi.

N-am scris cele de mai sus ca să mă plâng, să fac pe sensibila sau ca să laud pe cineva anume. Sunt pur şi simplu observaţii adunate în timp vizavi de reacţii omeneşti. Cu siguranţă vor mai fi, de toate felurile, culorile şi texturile.

Oameni darnici la Valea Plopului

După vizitele la Chitila şi la Casa Soarelui, după întâlnirea cu fetele cu hiv şi ieşitul la îngheţată, credeam că emoţional şi sufleteşte sunt călită. Cu mare bucurie vă spun că mă înşelam.

Sâmbătă pe 15 august, de sfântă Mărie, ne-am pus la drum ca să ajungem la copiii din Valea Plopului. Am fost foarte fericită că au venit cu mine şi să mă ajute, dar mai ales de drag, Monica şi Liviu cu dubiţa pe care am umplut-o până la refuz, în maşinuţa mea Mary VV, Dan Şelaru şi drăgălaşa lor Ioana, cu maşina ei plină vârf Mariana aka Cruella De Ville şi căţelul Mura, în maşina lor, de asemenea plină, Cristi şi Laura, cu minunaţii lor gemeni Gruia şi Vlăduţ. În nici 2 ore, pe un drum relativ liber, am ajuns. Sunt cele două sate, Valea Plopului şi Valea Screzii, unde copiii stau la familii, şi tabăra Valea Plopului, unde în timp s-au ridicat câteva case, din donaţii şi acolo stau copii alături de mămici şi îngrijitori. Noi ne-am dus direct în tabără, unde ne-am întâlnit cu doamna Tatiana Samoilă, directoarea Asociaţiei.

Asociaţia Pro Vita a fost pornită la iniţiativa părintelui Tănase, în 1993. La ora actuală, numărul total de asistaţi este de 261 de persoane. Cine sunt ei? Copii rezultaţi în urma renunţării la avort şi lăsaţi în îngrijire asociaţiei, pe o perioadă mai mică sau mai mare de timp; copii din familii cu mari probleme sociale, aduşi de părinţi pentru o perioadă; copii abandonaţi în spitale, cu deficienţe, în curs de recuperare prin plasarea în mediu familial; copii ai străzii, recuperaţi şi în curs de reintegrare; tineri alungaţi din orfelinate după împlinirea a 18 ani; gravide sau mame alungate de familiile lor şi ocrotite până la rezolvarea situaţiei personale.

Când am ajuns noi, în tabără erau 109 suflete, după cum ni s-a spus. Restul erau în sat, la familii. Cei mai mici erau ori la masă, ori la nani, aşa că nu i-am deranjat. Cei mari ne-au ajutat să descărcăm bagajele. Haine, încălţări, două pătuţuri de la gemeni, un leagăn, jucării, detergent, clor, pampers, şampon, săpun, pastă şi periuţe, becuri, chibrite, spirt, vată, conserve de pateu, lapte praf, bulion, vegeta, bomboane, napolitane. Ne-au primit cu bucurie, cu drag, cu zâmbete. Fireşti, naturali, demni. Copii şi tineri frumoşi. Roxana are 19 ani şi e în tabără de 15. Ea "creşte copii", după cum mi-a spus. De 1 an de zile era acolo şi o altă fată, de 19 ani, cu o superbă fetiţă de 8 luni în braţe. Abandonată de familie, a găsit adăpost şi iubire aici. Am cunoscut-o şi pe Ana Maria. O superbitate cu ochi albaştri, din Mangalia, însărcinată în 6 luni jumate. Tatăl a refuzat să-şi asume responsabilitatea, părinţii au alungat-o pentru că i-a făcut de ruşine. Profesoara de geografie (pentru că era la liceu) a adus-o în Tabără, unde a găsit o casă. Mi-a făcut minunata onoare de a accepta ca eu să fiu naşa puiului din burtica ei. Când i-am spus că mă cheamă Lia Mihaela, mi-a răspuns "asta nu-i întâmplare, eu vreau să-i pun numele copilului Mihai sau Mihaela". Aşa că prin decembrie-ianuarie, mă duc să-mi botez finul sau finuţa. M-a impresionat la fata asta siguranţa cu care mi-a spus că la anul, la vară, îşi va lua bac-ul, îşi va găsi de muncă şi îi va asigura copilului ei o viaţă frumoasă.

Aceşti oameni minunaţi, coordonaţi cu blândeţe de Tatiana Samoilă, nu s-au plâns de nimic. Fiecare ştie ce are de făcut. Toţi, de la cel mai mic, la cel mai mare, stau cu spatele drept şi se uită curat în ochii tăi. Ne-au invitat la masă şi nu au acceptat refuzul nostru sub nicio formă. Am mâncat o minunată supă cu găluşte, apoi varză călită cu pui şi mămăligă. Ba am avut şi desert, prăjiturele cu gem. În bucătărie se făceau sarmale. Vreo mie. A doua zi era nuntă mare. Una din fetele din tabără se căsătorea cu un băiat din sat şi se aşezau la casa lor. În ultimii ani mai multe fete din tabără s-au căsătorit în sat, au casa lor, copii, familia lor. Şi iau de suflet copii abandonaţi.

Părintele Tănase era la Văleni, dar am reuşit să stau de vorbă cu preotul taberei. Care mi-a spus că e nevoie de de toate acolo. Haine, mâncare, aparatură electronică, mobilă, lapte praf, materiale de construcţie. De toate. Dar mi-a mai spus ceva preotul. Că fiecare dintre cei care au donat acum câte ceva ar fi bine să vină să vadă cu ochii şi sufletul lor pe cine ajută. Adevărul e că ce se întâmplă la Valea Plopului este un miracol. De viaţă, de iubire, de demnitate, de suflet, de bunătate.

După ce s-a oprit ploaia care ne-a ţinut mai mult în casă, ne-am pupat, ne-am luat rămas bun, cu promisiunea că vom reveni cât de curând. Eu nu voi uita curând strânsura de mână a Roxanei, ochii albaştri ai Anei Maria, chicoteala copiilor, zâmbetul Tatianei. Deja mă gândesc la trusoul finuţului. Şi la viitorul drum la ei. Poate data viitoare veniţi şi voi cu mine.

Am plecat de acolo cu sufletul plin, un om mai bun şi mai recunoscător, mai conştientă de viaţa mea fără grji reale. Ăl Bătrân ne zâmbea din cer, din curcubeu.


Photo gallery Valea Plopului

P.S. Campania oamenidarnici merge mai departe. În următoarele două săptămâni voi ajunge şi la căminul ţinut de Fraţii Marist, cu hainuţe, jucării, cărţi şi calculatoare, şi la două familii cu mulţi copii, la Copăceni şi lângă Bârlad. De asemenea, voi trimite un pachet cu cele necesare Biancăi.


Later edit: draga de Mary VV a povestit şi ea cum a văzut drumul la Valea Plopului. Cu mare drag îi mulţumesc şi vă invit să o citiţi şi pe ea, pentru că merită din plin!

Vulpea conştient sinucigaşă

Tot timpul vă povestesc de trafic, eu cu Frieda, mare şoferiţă în viaţă bla bla. Dar în complexitatea fiinţei mele, mai există o faţetă: Vulpea pieton. Până de curând, stătea destul de ascunsă, dar de când m-am mutat cu biroul în frumoasa zonă Cotroceni, lucrurile s-au schimbat puţin. Nu, să nu exagerăm, chit că lucrez la 3 staţii de autobuz de casă, tot nu vin cu ratb-ul. Şi pentru că aş sughiţa să am aşa contacte intime cu multă lume necunoscută, dar şi pentru că după muncă zbor prin Bucureşti să colectez diverse. Cu toate astea, zilnic îmi pun adrenalina în acţiune traversând dus întors bulevardul, în căutare de hrană. Sunt două treceri de pietoni. Mari, late, la vedere. Niciun copac nu obturează vederea şoferilor. Am testat pe pielea mea de şoferiţă, poţi vedea pietonul de la cel puţin 20 de metri înainte. Ei, bine, după ce îmi înfig viguros piciorul pe zebră, semn clar că doresc să traversez, mai trec cel puţin 2 minute până chiar nu mai rezist şi mai fac un pas, forţându-l pe bietul şofer să pună frână, bulversat de ideea că pf! uite când s-a găsit şi asta să traverseze! Mai durează câteva secunde bune până şi următorul şofer, de pe următoarea bandă, opreşte. Şi, pentru că există trei benzi pe sens, vă puteţi închipui ce surpriză neaşteptată are şi al treilea şofer, că oprirea celorlalţi doi nu e un semn suficient de clar cum că poate o trece un inconştient pe alba şi lata trecere de pietoni! Cu inima bătând puternic, cu dinţii încleştaţi, Vulpea ajunge în mijlocul bulevardului, în firavul no man's land dintre sensuri. Un firicel de transpiraţie mă gâdilă pe frunte. Dar îndur cu stoicism.
Deşi nu sunt o creatură chiar aşa de mică, deşi am părul roşu ca semaforul şi mă mai şi îmbrac în combinaţii coloristice de gen verde+mov+galben egal iubire, cu toate astea, sunt invizibilă! Abia apuc să sug burta să nu mă agaţe bolizii care vin acum pe trei benzi din celălalt sens. Mă uit zilnic ochi în ochi cu fiecare şofer care nu are nicio intenţie să oprească. Mi-e foarte clar că doar eu îi văd pe ei. Pun iar adrenalina în mişcare şi fac un pas, când văd eu că cel care vine mai are timp berechet să se oprească. Ei, bine, nu există ideea opririi din timp, uşurel, ci doar frâne bruşte care îmi lovesc timpanele şi apropieri periculoase de boturi de maşină de genunchii mei de fotbalistă. Am senzaţie de deja-vu cu următoarele două benzi. Când ajung într-un final pe partea cealaltă de stradă, sunt transpirată lac, am slăbit 2 kile, mi-am spart un dinte de cât de tare i-am strâns, ba uneori îmi curge şi un firicel de sânge din nas. Vă puteţi închipui că trebuie să trec prin acelaşi chin şi la întoarcere, doar că îmi îngreunez situaţia cărând după mine şi o sacoşă cu diverse casolete cu şniţele şi orezuri şi castraveţi muraţi.
Dacă vă întrebaţi cumva cum de mă menţin în formă şi nu am multe riduri, ei bine, acum aveţi răspunsul: sportul extrem numit traversat strada.

Tot la categoria ce-şi face Vulpea cu mâna ei, trebuie să vă povestesc de ieşirile mele în decor. În decorul dezgustător al mâncării fast-food. Ştim cu toţii ce mănâncă în general vulpea: şoricei, viermişori, paste cu prosciuto, pastramă bine condimentată la grătar. Good food. Dar cu toţii o mai luam şi razna distructiv uneori, nu? Duminica trecută, după o petrecere întinsă până la 5 dimineaţa şi doar câteva ore chinuite de somn, gagicul a simţit nevoia să se pedepsească în mahmureala lui, consumând de la Burger King. Eu nu mâncasem niciodată. De foame şi sperând că ororile alea sunt mai puţin rele ca mcdonalds-ul, am luat şi eu nişte chestii (teoretic) de pui şi cartofi prăjiţi. Nuggets-urile au avut gustul şi consistenţa unui burete de baie. N-aş fi crezut vreodată că există cartofi mai răi decât ăia de la mcdonalds. Ei, bine, da, există. Ăştia de la Burger King. În final, gagicul şi-a revenit din mahmureală, în schimb eu am zăcut ca o cârpă toată seara.

Astăzi, de fericire că intru în concediu, am dat o tură până la Carfur orhideea, în mai nou impusa oră obligatorie de pauză de masă. Ca o drogată, m-am dus la KFC. De unde am procurat două bucăţi de ceva uleios şi greţos, numite "pui". Deşi piticul de pe umărul drept urla din toţi rărunchii "NUUUU!!!! Eşti dementă!!! Sinucigaşo!!! Mai bine ia un măr!!!", până şi ăla de pe umărul stâng ridica din sprâncene şocat de gestul meu, mi-am luat cu un gest sigur punguţa cu "Pui, cartofi ţărăneşti şi salată de varză". Sună foarte apetisant şi sănătos, nu? Mi-am dus chinul impus până spre capăt, îngurgitând cu mare dezgust meniul procurat. A trecut fix o oră de atunci. Am luat două colebile. Cu toate astea, faţa mea are o paloare nesănătoasă, îmi tremură buzele verzi şi am un nod greu în stomac.

Peste fix 25 de minute îmi începe concediul. Mâine plec la copiii din Valea Plopului. Pe 28 plec în Croaţia. Oare voi supravieţui să le trăiesc pe toate?

Frieda abuzată şi mecanicii mici dumnezei ocupaţi

În turbarea să ajung la toată lumea care avea saci şi lucruşoare de dat, am pierdut din vedere un aspect: eu pot să dorm 4 ore pe noapte, că recuperez în weekend, dar biata maşinuţă? Am tras de ea ca de un hamal şi m-am făcut că nu-mi amintesc că mai are şi ea ceva nevoi. Ei, bine, luni, ca orice femeie dată naibii care-i taie avântul omului de la început de săptămână, Frieda mea a început să dea semnale. Şi cum, spre deosebire de muieri, la maşini nu-i niciodată de bine când încep să se încingă, m-am trezit cu maşina plină ochi de saci, pături şi jucării, trăgând pe dreapta la primul loc unde scria "Service auto", că prea urcase ameninţător apa la 100 de grade. Service-ul era de alarme auto, dar tot m-am gândit că ştiu băieţii ăia ceva mai mult ca mine. A apărut un tip cu nişte ochi atât de şăşii de nu puteam să-l privesc direct, de frică să nu ameţesc. Am deschis capota. "Aaa, păi, nu mai aveţi apă, s-a încins şi de-aia iese fum". Fum??? Frieda are febră din asta grea şi eu nu am sesizat nimic??? Ce Vulpe ticăloasă şi nerecunoscătoare ...
Apare un al băiat în salopetă, de data asta cu ochi direcţi. "Haidi, bre, nu speria donşoara! Nu e fum, e abur că s-a încins. Vă punem noi nişte apă şi musai la mecanic cu ea". Da, să trăiţi!

Am ajuns bulversată şi cu un adânc sentiment de vină acasă. Am sunat cunoscuţii. "Un mecanic bun pentru fata mea! Rapid, nu contează banii, fără număr fără număr!".
De dimineaţă, în nici 5 minute, am primit următoarele răspunsuri: "Am vorbit cu mecanicul X, mi-a spus că are un bmw pe rampă şi abia peste două zile dacă o să poată". Următorul: "tipul mi-a zis să-l suni, poate te programează peste 3 zile, că acum are gipu unui mare şmecher pe rampă". La al treilea răspuns în acelaşi stil, cu un gip pe rampă, am cedat. Bă, da-le în mă-sa de maşini jmechere! Uite ce proaste sunt, de toate sunt pe rampă! Şi toţi mecanicii din Bucureşti sunt mai ceva ca doctorii. Geniali şi greu de prins. Că dacă nu pun ei curentu pă fire, mergem cu ratb-ul.

În spume, recurg la ultima soluţie. Frate-meu are un amic care e super mecanic, dar ştiam că omul lucrează la o firma maaare de maşini şi rar are timp şi pentru service-ul lui micuţ. Răspuns prompt: "să aducă maşina, văd ce-i trebuie, şi dacă are răbdare, mă întorc la 10 seara de la muncă şi o fac".

A naibii Frieda, în drum spre domnu doctor, cuminte, răcoroasă. Nu mai avea nimic! O caută omul în străfunduri. Diagnostic de răsuflat uşurată: "a rămas fără apă, dar nu a păţit nimic". După care continuă, de mi-a îngheţat zâmbetul pe faţă şi iar m-a apucat vinovăţia. "Da' uleiul şi filtrele cînde le-ai schimbat ultima oară?" Mă uit pe kilometraj şi încep să-mi trag palme. Când naiba s-au făcut 11 mii de kilometri??? Se uită domnu doctor atent, îmi spune ce trebuie schimbat. "Plăcuţele de frână te mai ţin cam 5-6 mii de km, ce facem?" Schimbam acum, că dacă-i bal bal să fie! Spre deosebire de toţi ceilalţi mecanici pe care i-am cunoscut până acum, acesta mi-a spus că se ocupă el de cumpărat filtrele şi diverse. O fi de bine, o fi de rău? Las maşina, omul pleacă la muncă, rămâne stabilit să ne reîntâlnim la ceas de seară.

Am stat cu emoţii, mi-am făcut calcule în cap dacă o fi nevoie să îmi vând vreun rinichi, dar pentru Frieda, orice. Pe la 11 jumate trecute fix, hai să iei maşina. Mă arunc într-un taxi, atât de emoţionată de îi spun şoferului "mergem să-mi iau maşinuţa din service!". Ăla se uită uimit "la 11 jumate noaptea??? Da' e un fel de macdrive?" Hai să mor io, o dată iau şi eu taxiul şi dau de aşa şofer spiritual! Ajungem la locaţie (moamă, ce s-a scumpit taxiul de când n-am mai umblat!). Frieda cuminţică, scormonită în adâncuri, deja era asamblată la loc. Şi se întâmplă neîntâmplatul, stimaţi telespectatori! Domnul doctor pune mâna pe furtun şi spală frumos şi delicat şi motorul! Şi îmi scoate şi toate crenguţele şi frunzele de astă toamnă din locaşuri unde eu credeam că sălăşluiesc deja nişte animăluţe. Şi mi-o dă pe gagică la final proaspătă şi luminoasă de zici că fusese la spa! Când îmi face nota de plată, cu bon, frumos, realizez uimită că atunci când mi-am cumpărat singură acareturile, cu 11 mii de km în urmă, mă costaseră mai mult! La ce servire şi servicii a primit Frieda, pot spune că manopera a fost un mizilic. Nu mi-am vândut nici rinichiul, ba am mai şi rămas cu o sumă bună în buzunar. Am zis săru mâna pe obraz celui mai simpatic mecanic din lume şi am plecat în noapte cu femeia mea îmbunătăţită care torcea ca o pisică bine hrănită şi alintată, pe şosele goale, pe răcoare. Run, baby, run!

Premii pentru oameni dragi ce mă inspiră

Tocmai mi s-a făcut onoarea de a primi câte un premiu special din partea a două blogăriţe tare dragi mie. Gina şi Pisoiul au considerat că merit din partea lor o mică medalie. Le mulţumesc din suflet pentru aprecieri şi ofer şi eu la rândul meu, că aşa zice şi jocul, dar aşa îmi place şi mie, acest premiu celor care mă faceţi să râd, să zâmbesc, să fiu melancolică, să mă revolt în fiecare zi citindu-vă.

Antoanetei, cu toată dragostea mea, pentru că mă face să visez departe.

Lui Rhodos, pentru că ador pasiunea cu care scrie.

Lui Confruntădurerea, pentru că atunci când te doare ceva ai nevoie de pastile amărui sau de bistriul rece dar precis al chirurgului, nu de frappe sau pupături pe creştet.

Isabelei, pentru sufletul ei superb şi bucuria cu care crează culoare.

Lui Jane from the attic, pentru delicateţea şi fineţea ei.

Sabbrei, care a dovedit şi prin scris cum e să vrei să te ridici şi să trăieşti cu sufletul frumos.

Lui Dush rece, cea mai zurlie braşoveancă din lume, aprigă muiere!

Vioricăi, o superbă doamnă cu uluitoare poveşti de spus.

Angelei, care m-a făcut să îmi placă mult cuburile, deşi eram pasionată de spirale :)

Lui Zully, pasionala româncă turcoaică ce trăieşte în Spania.

Tizei Lia din ţara lui aiurea, pentru că e o zbuciumată şi o turbată cu un umor bestial.

Ginuţei cu mare drag, pentru că reuşeşte să îmi aducă zâmbete melancolice pe faţă.

Minunatei Vaca-foarte-verde, pentru că e de un firesc şi o culoare atât de naturale!

Karmei Police, pentru dedicaţia ei şi uluitoarele poveşti pe care le publică.

Iulianei, pentru drăgălăşenia ei.

Dianei Singer, pentru că rămâne cu fruntea sus şi ştie să meargă mai departe cum îi place ei.

Am şi câţiva domni pe care îi iubesc în mod deosebit şi doresc să le spun asta printr-un mic premiu.

Varanus, pentru că are un umor dureros de multe ori şi pentru că le ştie pe toate, ca un om mare.

Cristian Lisandru, pentru că e dovada că frumosul şi romanticul nu au dispărut din lumea asta gri.

Paul Gabor, pentru minunata lui imaginaţie halucinantă.

Alin Farcaş Pamflezistul, pentru că în afară de talent cu carul, are şi un suflet mare.

Dan Şelaru, pentru că e un analist aspru, dar sever al realităţilor crude.

Fotografului meu preferat, dragul meu Mircea Oculeanu, căruia îi mulţumesc în mod special că există în viaţa mea.

Poveste de spus mai departe - partea a VIII-a

Pentru că zilnic descopăr că sunt mulţi oameni cu umor şi idei pestriţe, m-am înhămat şi eu la o poveste. Poveste care a început la Caramea, a fost continuată de Dono, apoi de Teiucul, care a dat-o mai departe Mărului, a ajuns la Sângerică, de acolo la Raeka, pasată lui Karma police, care mi-a predat mie ştafeta. Fiecare a pornit de unde lăsase predecesorul, fiecare i-a dat o notă personală, aşa că înainte de a citi ce îmi coace mie neuronul, vă rog să citiţi fiecare capitol anterior. Merită :)

Straniu insa, Napoleon si Josephine venira linga ei, si pipa pe care Napoleon o pufaia tacticos cu o mina, in timp ce cu cealalta ii mingiia buclele Josephinei emana un miros asemanator plantelor pe care le mirosise cindva demult, sau de curind, intr-o seara friguroasa de decembrie cind pornise pe un drum ce se terminase undeva, unde vazuse o usa deschisa din spatele careai se auzea obsesiv colindul ei favorit...si apoi...apoi...

… O cană de apă rece o izbi peste ochi.
„hai, fată, că numai tu ai mai rămas! Ce dracu ai fumat tu mai mult ca noi de te-ai dus aşa departe?” Era vocea piţigăiată a Dorei, fosta colegă de Conservator, care renunţase la şcoală ca să se mărite cu un prinţ italian şi, după ce de fapt ajunsese curvă într-o speluncă din Napoli, se întorsese în ţară şi se combinase cu un tip dubios, mare afacerist cică. „Hai că vine Zmeu acasă şi iar mă încalţă. Parcă trebuia să ajungi undeva”.

Orfelia se ridică buimacă. „Am ratat Revelionul, bieţii ai mei m-or fi tot căutat”. Îşi găsi cu greu telefonul în geantă, dar nici un apel pierdut. „Hmm, ciudat, nici ai mei, dar nici un alt telefon sau mesaj. Nici măcar de anul nou”.
Ieşi pe stradă chiaună, mai mult dezbrăcată, în ciuda frigului de afară. „Cum am ajuns eu aici? Ce dracu fac cu viaţa mea?”. Îşi aducea aminte vag de prima iarbă fumată. Acum trei ani, când o salvase Dora din faţa tramvaiului. După ce aflase că marea ei iubire, Constantin, era de fapt gay, toată lumea ei fragilă, dar minuţios creată în capul ei, se prăbuşise. Nu mai avea pentru ce trăi. „Fată, tot poetă romanţioasă eşti?” râsese Dora de ea, ajunse în faţa unei cafele fierbinţi. "Fato, geniile ca Morrison, Joplin, au murit la 27 de ani, tu ai deja 28. Numai în capul tău băiatul ăla nu era gay, că în rest, toată lumea ştia! Hai, nu mai plânge, mai bine hai diseară că fac o petrecere restrânsă, cu nişte prieteni. Bem ceva, pufăim ceva” îi rânjise Dora. Şi uite aşa, ajunsese să-şi mute realităţile în cu totul alte zone, mult mai roz şi mai relaxate. Până de curând, când şi-au schimbat furnizorul şi realităţile paralele deveniseră dubioase rău. "Gata, până aici! Îmi bat joc de mine, e momentul să mă întorc la viaţa mea reală!". Revoluţia ei dură fix 10 secunde, până realiză care e viaţa ei reală. După ce terminase Conservatorul, nu reuşise să se angajeze pe nicăieri, nici măcar în vreo speluncă. Cine dracu să angajeze o absolventă de fagot? Care nici măcar nu era vreun mare talent. După nişte intervenţii ale unui unchi, se angajase casieră la o fabrică de textile. Nici măcar contabilă nu era, că nu avea şcoală. Doar bietul bunicu se lăuda că nepoată-sa e finanţistă. După ce cu greu trecuse peste drama cu Constantin, se îndrăgostise ca o şcolăriţă de şeful ei. Pentru el, să fie mai atrăgătoare, investise şi în lentile de contact şi renunţase la ochelarii ei care-i făceau ochi de broască ţestoasă. Dar el nimic. Lui îi plăceau bagaboantele alea din hală, că erau iuţi de fund, nu romantice incurabile ca ea. Până apăruse matracuca de nevastă, care a făcut un scandal de şi-a dat bietul om demisia. De vreo 6 luni avea alt şef. Un moş libidionos, care cum o prindea, cum o înghesuia de perete. "Păpuşe, ţâţe dacă ai avea şi ai purta şi tu o fustă mai scurtă, ai fi cea mai piesă de aici". Porcu' dracu, auzi, n-are ea ţâţe!

"Orfelio, n-ai avut noroc în viaţă de când ţi-a pocit tâmpita aia numele în certificatul de naştere", îşi spuse ştergându-şi lacrimile şi mucii cu mâneca paltonului. "Bieţii părinţi şi bunicul, singurii care mă iubesc fără să-mi ceară nimic şi eu îi las singuri de Anul nou".

N-apucă să-şi termine gândul, că se trezi lovită de un monstru de fier. Deschise cu greu ochii, o lentilă îi căzuse, şi abia mijit zări un semn, care o emoţionă fără să vrea. "Mercedes!"

"Domnişoară, sunteţi bine???" se isteriză o siluetă micuţă şi îndesată deasupra ei. Orfelia râse tâmp. "Doamne, cum să păţesc aşa ceva în ajunul Revelionului?" se frământa individul. "Ajunul??? Nu e 1 ianuarie?" bâgui Orfelia. "Vai de mine, v-aţi lovit la cap!" Fata se ridică în picioare, îşi şterse mâinile de noroi pe palton, încercând să pară demnă. Domnul din faţa ei era cu două degete mai scund ca ea, dar mirosea frumos şi nici nu avea verighetă pe deget. Îi rânji iar, cu toată gura. "Îmi pare atât de rău, pur şi simplu mi-aţi ţâşnit în faţă! Aveţi nevoie de ceva?" se frământa omul. "Ha! Da, de nişte silicoane!" spuse Orfelia şi izbucni în râs. Bărbatul se holba la ea şi ...

Povestea merge mai departe la draga mea Dush.

Oameni darnici - primele rezultate

Hei, hei, oamenilor, am ajuns şi la primele misiuni îndeplinite, primele drumuri la destinaţie.
Acum 2 săptămâni am fost la Chitila, la surori. O zi înfiorător de fierbinte. Când am intrat la ele în curte, parcă am păşit în altă lume. Copaci, verdeaţă, zâmbetele lor largi. "Lia, you came back!". Femeile astea continuă să mă uimească. Trăiesc alături de copii cu minte chinuită în trupuri schilodite de adulţi, care nu vorbesc, nu raţionează, doar zac sau urlă. Iar ele îi spală, îi îngrijesc, îi mângâie în continuu, mereu de la capăt, cu o dragoste care depăşeşte limitele. Şi sunt mereu zâmbitoare, unele chicotesc ca nişte fetiţe. Şi de data asta bieţii băieţi, cei foarte puţini care se pot mişca, au venit curioşi la mine, m-au tras de păr şi m-au lovit cu palmele peste umeri. Nu tare. E modul lor de a interacţiona. De 100 de ori să mai merg la ei şi tot nu voi scăpa de nodul din gât.
Le-am dus, în afară de haine, făină, zahăr, ulei, orez, detergent de haine şi pentru vase, de spălat pe jos sau wc-uri, clor, săpun, pastă şi periuţe de dinţi, hârtie igienică, biscuiţi şi napolitane. Măicuţele mi-au zic să exact de astea aveau nevoie.
Toţi cei de acolo sunt cazuri fără speranţă, dar măicuţele mi-au spus încă o dată ce fac ele în esenţă, după modelul Maicii Tereza: îi spală, îi îngrijesc, le oferă puţină demnitate, pentru că toate fiinţele au dreptul să moară decent. Nu am făcut şi nu voi face vreodată poze băieţilor. Nu se cade.
De data asta nu am putut face poze cu surorile pentru că, până am terminat cu dusul lucrurilor s-a făcut ora de rugăciune. Ne-am îmbrăţişat şi la despărţire, când le-am spus că ne vom revedea curând, mi-au spus aceleaşi vorbe senzaţionale: "Pray for us". Şi voi pentru noi.
Doresc să-i mulţumesc în mod special mamei mele iubite care, pe căldura aia insuportabilă, a stat o oră blocată pe şoseaua de centură pentru a veni să mă ajute, cu sacii de lucruri depozitaţi la ei acasă.

Acum două zile, joi, am făcut al doilea drum, la Casa Soarelui. M-a însoţit drăguţa de Irina. Acolo ne aştepta Kitty, una din cele două fete asistent social care lucrează cu copiii. Nici nu m-am dat jos din maşină bine, că mi-a sărit în braţe Alexuţa, o fată slăbuţă şi veselă, care se bucura că mă vede. S-a uitat pe rând la toţi sacii, dar cel mai mult i-a plăcut brelocul meu de la chei, un miel. I l-am dat. Şi ea a insistat să ne arate jucăria ei prferată, un îngeraş de la ou kinder. Ne-a ajutat cu lucrurile şi Ionuţ, care ne-a zâmbit tot timpul şi ne-a mângâiat pe umeri şi s-a bucurat că l-am pupat. Mai erau şi alţi copii, dar au stat deoparte. Dar vedeta a fost o zgaibă de băieţel de 3 ani, un copil abandonat, dar foarte iubit şi alintat aici, care s-a suit direct la volanul Friedei şi mi-a spus poruncitor: "cheile!". S-a lăsat cu greu convins că mai are de crescut până va putea conduce, după care s-a concentrat pe bobo. Pentru că este un copil sănătos mintal, va fi curând mutat în alt mediu, unde să se poată dezvolta normal.
Lor le-am dus hăinuţe, dulciuri şi sucuri şi voi reveni curând.

Tot în perioada asta am luat de suflet şi 3 familii, cu copii şi situaţii dificile. Am trimis deja pachete fam. Buzdea la Târgu Neamţ şi fam. Vasilache, lângă Vaslui. Mai am de mers, peste 2 săptămâni, la Niculina, lângă Bucureşti.
Fam. Vasilache are 4 copii, un bebe mic şi 3 fete frumoase, cuminţi şi deştepte, dar care suferă pentru că nu au cu ce merge la şcoală. În afară de ce le-am trimis deja (haine, încălţări, săpun, pastă şi periuţe, detergent pentru mami), de cele 3 fetiţe de 10, 12 şi 14 ani vor avea în mod special grijă Iuliana şi Ioana, care mi-au dat bănuţi ca să le cumpăr cele necesare pentru şcoală. Le voi lua uniformă şi rechizite şi s-ar putea să fac chiar eu un drum până la ele.

Tot săptămâna viitoare mă voi vedea şi cu tinerii cu hiv. Lor le-am cumpărat deja perne, prosoape, săpun, tampoane, deodorant, şampon. Sunt foarte mândră să vă spun că doi băieţi şi cele două fete cu care vorbesc eu săptămânal, prietenele mele, şi-au găsit de muncă şi îşi câştigă singuri bănuţii lor. Şi sunt în continuare şi voluntari la ARAS. Cu cele două fete voi ieşi şi la o îngheţată, vor să facă ele cinste.

Prin 18-20 august o să ajung şi la căminul ţinut de fraţii Marist, să duc calculatoarele, hăinuţele şi cărţile. Între timp să văd cum reuşesc să adun şi bibliotecuţa donată de nişte oameni drăguţi.

Dragilor, sâmbătă pe 15 august, facem drumul la copiii părintelui Tănase, la Valea Plopului şi Valea Screzii. Datorită celei mai drăguţe Monici din lume, am aranjat deja ca sacii şi lucrurile să le ducem cu o dubiţă. Dar acolo e şi un loc superb şi 250 de copii care vor să se joace şi să fie pozaţi. Aşa că vă invit cu drag, dacă nu aveţi altceva de făcut, să veniţi şi voi. Care aveţi maşini, daţi un semn, să mai luaţi şi câte un extra pasager cu voi. Plecarea va fi sâmbătă pe la 10 dimineaţa, întoarcerea vedem noi. Vă rog mult, scrieţi-mi aici sau pe mail dacă mai aveţi lucruşoare sau bănuţi de dat şi dacă doriţi să veniţi cu noi, până miercuri-joi, să mă pot şi eu organiza.

Vă pupă fata şi vă mulţumesc încă o dată pentru tot!