Vulpea gurmandizdă lovită în simțitor

Dragelor și dragilor, după cum v-am amenințat de săptămâna trecută, am început colaborarea la Restauranteromânia. Voi recidiva în fiecare săptămână cu câte o poveste apetisantă, din păcate de data asta o poveste cu sfatul DE EVITAT. Enjoy!

My best friend's wedding

Pentru cei care cred că între un bărbat şi o femeie nu poate exista o prietenie adevărată, fără implicaţii erotice, am o poveste care infirmă teoria.

L-am cunoscut pe Liviu ca prieten al iubitului meu din facultate. Stăteau în aceeaşi chirie. Şi acum ne aducem aminte prima mea replică la adresa lui: “mişto cămaşa, dar culoarea e de căcat”. Pentru că toată lumea îi spunea Titi, nu cred că am apucat să-i spun vreodată Liviu. După ce iubitul şi două prietene s-au mutat "în gazdă" în apartamentul meu, Titi a început să ne viziteze foarte des, stătea cu noi când venea în Bucureşti. A avut examene, licenţă. Nu ştiu când am devenit noi doi prieteni, dar ştiu că a fost primul om alături de mine atunci când m-am despărţit de respectivul. A fost foarte drăguţ când, de primul Constantin şi Elena la mine în casă, n-a mai răbdat şi m-a tras de mânecă “bre, tu nu-mi spui la mulţi ani?”. Iar eu, foarte uimită, i-am spus că nu aveam idee că-l cheamă Constantin, credeam că Titi e o poreclă.

Cu timpul, Titi a devenit “cel mai stabil bărbat din viaţa mea”, după cum se autointitula. Şi avea dreptate. În afară de motanul Miqui, nici un alt bărbat nu a reuşit performanţa de a sta alături de mine mai mult de 3 ani. Titi a stat “în gazdă” 4. Ca să nu se işte vreodată discuţii de la bani, mi-a plătit şi o chirie modică şi am făcut ale casei jumi-juma.

Stăteam la discuţii despre tot şi despre nimic, ore întregi, el conştiinţa mea, eu a lui, ne-am văzut dezbrăcaţi de nenumărate ori, eu i-am cunoscut şi analizat iubitele, el a făcut acelaşi lucru cu iubiţii mei. Toate astea fără să fi existat vreodată o urmă de atracţie fizică între noi. Ajunsesem la aşa un grad de intimitate, încât n-aveam nicio problemă să intru peste el la duş când aveam vreo urgenţă (mică).

De ziua lui, când era în armată, am fost singura care l-a vizitat şi i-am făcut cadou două cuburi de Tobleronne, de care sunt sigură că îşi mai aduce aminte şi acum. Eu îi povesteam trăirile erotice sau frustrările, îi dărâmam miturile (Titi, bărbaţii chiar nu-şi pot da seama de un pseudo-orgasm când e bine mimat!). Şi el mi-a distrus o imagine şi nu o să-l iert niciodată pentru asta. Am venit o dată furioasă acasă, supărată că Nicu, prietenul şi colegul meu de muncă, spusese depre ursuleţul Coccolino că e gay. Şi ce-a făcut Titi ca să mă liniştească? “Normal că-i gay, şi-o trage cu ursul ăla de la Otker, vrei acasă, pudding?” A doua zi l-am făcut cadou pe Coccolino al meu nepoatei mele.

Titi e omul care vine cu cele mai halucinante definiţii şi explicaţii, ca sa nu mai spun amuzante. Ascultam odată o melodie a celor de la Zdob şi Zdub şi mă gândeam ce frumos şi poetic sună “dragă Otee, dulce mireasmă, la gură femeie la mijloc mireasă”. Ca sa rupă orice vrajă, Titi mi-a spus că ştie el ce înseamnă asta: o virgină care totuşi o suge. Oribil! Dar cum să nu mă amuz şi acum de seriozitatea de avocat cu care a spus-o?

Titi e unul din cei mai neîndemânatici oameni pe care îi cunosc, dar e atât de plin de bune intenţii, încât nu puteam decât să zâmbesc de fiecare dată când îl vedeam cum se descurcă în treburile casnice. Dacă spăla o farfurie sau un munte de vase, în jurul lui era inundaţie. Ca să schimbe un bec, a oprit curentul în toată casa. Într-o vară, ne-am apucat de vopsit tocurile de la geamuri şi caloriferele din casă. În prima zi, cât am fost alături de el la treabă, toate au decurs bine. A doua zi, a trebuit să plec vreo două ore. La întoarcere, am observat că se consumase foarte multă vopsea. La început n-am spus nimic, să nu-şi închipuie omul că sunt zgârcită sau că îl controlez. După ce am văzut şi că era plin din cap până-n picioare de alb, nu m-am mai putut abţine şi am întrebat ce s-a întâmplat. Spăşit, mi-a spus că vărsase cutia cu vopsea. De trei ori. Tot el a vrut să-mi demonstreze că vasele de Arcopal nu se sparg şi, după ce a dat cu o farfurie de marginea mesei de câteva ori şi nu s-a întâmplat nimic, a aruncat-o pe marmură, în bucătărie, de la înălţimea lui de 1,88. Şi acum am setul ăla frumos, fumuriu, cu o farfurie adâncă lipsă.

Ne-am ciondănit de zeci de ori, am şi ridicat glasul unul la altul de câteva ori, cu toate astea, e singurul om cu care am reuşit să convieţuiesc atâta timp, în afara familiei mele. M-am întrebat de multe ori cum am reuşit asta, în condiţiile în care nici eu, nici el nu suntem cele mai comode persoane cu care să locuieşti. Singura explicaţie pe care am găsit-o e că eu nu am aşteptat niciodată nimic de la el şi am primit multe, iar el e singurul om care m-a luat întotdeauna aşa cum sunt, fără să încerce să mă schimbe vreodată.

Lui mă destăinuiam întotdeauna prima dată cu privire la un tip nou, la un nou plan. Acelaşi lucru îl făcea şi el. În acelaşi timp, era şi primul om care îmi cunoaşte o nouă cucerire. Probabil că e singurul om din lume pe care nu-l şoca să iasă dimineaţa din camera lui şi să întâlnească un necunoscut care se plimba prin casă în chiloţi. Saluta, se prezenta şi nu mă întreba nimic. Ştia că o să-i povestesc, oricum.

Găteam pentru el, făcea cumpărătuile pentru mine. Foarte puţină lume înţelegea că între noi nu s-a petrecut niciodată nimic erotic, amoros. Râdeam de el şi îi spuneam că e cea mai bună prietenă a mea, că, vorba aia, femeile normale au prietene de acelaşi sex cu ele, nu? Au fost foarte mulţi oameni care nu au crezut că între un bărbat şi o femeie poate exista aşa o prietenie. Am avut chiar un nebun de iubit care suna la interfon, deşi avea cheia de la mine, doar ca să fie sigur că nu ne "surpinde", pe mine şi pe Titi.

Cea mai amuzantă latură a relaţiei mele cu Titi e că dacă am fi vrut vreodată să avem o legătură amoroasă amândoi, ne-am fi spart capul unul altuia în maxim două luni. N-am văzut vreodată doi oameni mai puţin compatibili care să convieţuiască atât de bine! Mai avea o latură amuzantă relaţia noastră, Titi se împrietenea cu toţi iubiţii mei, cu unii a rămas prieten chiar şi după despărţirea noastră. Mi-amintesc de un telefon primit de la el, râdea ca un cretin. Eu abia începusem să ies cu D. şi Titi m-a întrebat dacă nu venim şi noi la Festivalul Berii. Nu de alta, dar plecase de-acasă cu B., se întâlnise pe drum cu E., iar acolo stăteau la masă cu C.! Numai el era în stare să-mi adune trei foşti la o masă şi să mă invite şi pe mine cu actualul.

Titi e omul cu trupă, de care v-am mai povestit. Chiar şi acum, când e om ocupat şi avocat foarte bune, îşi face timp de repetiţii şi concerte şi ador faptul că nu renunţă la pasiunea lui. Omul ăsta are un simţ al umorului deosebit, iar logica lui este, în general, imbatabilă. E mare, seamănă cu un urs din desenele animate, e de o comoditate ieşită din comun (care uneori mă scotea din minţi, dar cine eram eu să judec?), completa toate taloanele de concurs existente pe faţa pământului, stătea ore întregi în baie. Nu a existat încă om care să-mi aprecieze mâncarea aşa cum o făcea Titi, aşa cum nu am văzut om mai stângaci şi mai împiedicat ca el. Nu-mi imaginez viaţa fără el, fără replicile lui uşor acide, fără poveştile lui cu biciclete galbene, fără jovialitatea lui. Parcă îl şi văd făcând pe Moş Crăciun pentru copiii mei şi o va face cu atâta credibilitate, încât mă voi simţi şi eu copil şi voi căsca ochii mari de încântare. De asemenea, şi eu sunt mătuşa nebună cu care o să-şi lase el copiii când o să vrea să evadeze. Mai aveam noi un scenariu, dacă până la 40 de ani nu se căsătoreşte nici unul din noi, o facem împreună şi emigrăm în Noua Zeelandă, unde ne deschidem o cârciumă cu specific românesc, „At Poola’s”. În cârciuma aia eu o să mă ocup de bucătărie, iar el va sta în mijlocul salonului, pe un fel de piedestal, şi va mânca în continuu, ca să facă reclamă bună locului.

De câţiva ani nu mai locuieşte la mine, vorbim mult mai rar, dar cu acelaşi drag. Acum s-a transformat în avocatul meu şi nu doar al meu, ci şi al familiei şi chiar al şefei mele. Mi-e doar dor uneori să-l ascult, cum făcea el pe conştiinţa mea, să mă dojenească de să plec râzând din cameră şi să nu mai ştiu de la ce a pornit discuţia noastră.

Sâmbătă am dansat la nunta lui Titi, s-a aşezat şi el la casa lui. L-am văzut emoţionat, prins, agitat, dar şi îndrăgostit, luminos, fericit. Cu replici la fel de amuzante, cu acelaşi dans de urs uşor beat. A reuşi să-i aducă la nunta lui şi pe 3 dintre foştii mei, ca să nu-şi piardă obişnuinţa. Să trăieşti sănătos şi bucuros, Tetelu, să fii iubit şi fericit şi să faceţi ursuleţi drăguţi pe care să-i zăpăcească mătuşa Lia de cap. Şi să câştigi procesul cu Supercom, că te fac celebru!

Later edit: la cererea publicului, am pus şi o poză cu Vulpea în rochie (da, Neamţule, e roşie cu ceva alb printre). Aş fi vrut să fie o fotografie cu mutră sobră şi demnă, dar nu există modelul din cauză că o dată în muuuultă vreme mi-am permis să merg fără maşină, deci am consumat băuturi alcoolice, în plus, dansul, dansul, e normal la vârsta meaaa!!!

Oamenilor frumoşi din viaţa mea, într-o lume hienică

Deşi scriu şi de prostioare gen probleme cu rds sau bănci sau whatever, viaţa mea înseamnă prea puţin aceste nimicuri. Ce înseamnă viaţa mea? Păi, o veşnică descoperire a propriei persoane, familia mea iubită, gagicul, prietena mea cea mai bună Iulia, casa, motanul Miqui, maşinuţa Frieda. Şi jobul e parte din viaţa mea, că nu am cum altfel, chit că nu e cel mai minunat lucru. Campania oamenidarnici a devenit de curând parte foarte importantă din viaţa mea. Şi aici v-aţi făcut loc şi voi. OAMENII. Oameni care aveţi problemele voastre, greutăţi, viaţă agitată, copii de crescut, credite de plătit. Dar în lumea asta haotică şi din ce în ce mai rea, voi mi-aţi arătat mie, un om pentru cei mai mulţi dintre voi necunoscut, că aveţi suflet cald, compasiune, înţelegere şi dorinţă de a ajuta. Şi, cel mai important, mi-aţi acordat ÎNCREDERE. Tocmai acum, într-un moment dificil şi ciudat, când auzi numai de şomaj, greutăţi, supărare, lipsă de bani, voi mi-aţi arătat că am de ce să mai ofer şanse României, să mă bucur că trăiesc aici, să fiu fericită că am în jur oameni.

Până acum 1 săptămână, de luni de zile de când am pornit campania, m-aţi făcut bucuroasă cu donaţiile voastre în hăinuţe, lucruşoare pe care le-am dus copiilor şi părinţilor lor. Plus bănuţi în contul oamenidarnici şi bonuri de masă de la câţiva colegi de servici minunaţi. Am putut astfel să cumpăr nişte detergent, săpun, nişte mâncare, dulciuri şi am bucurat nişte oameni. Sâmbăta trecută am ajuns iar la Valea Plopului, unde, din nefericire, a trecut vara şi au cam dispărut zâmbetele. E frig şi prin case bate vântul. Le-am dus haine groase, ceva pături, încălţări, ceva de mâncare, scutece şi alte produse pentru cei mai mici, rechizite, cărți. 20 de scaune şi 20 de măsuţe donaţie de la o grădiniţă. Aş fi vrut să pot să-i iau acasă la mine pe cel puţin jumate dintre ei. Ţineţi-mi pumnii să reuşesc ceea ce mi-am propus, să-i pun în legătură cu Habitat for Humanity şi la primăvară să putem să mergem la ei să-i ajutăm să ridice case. Finuţul meu creşte mare în burtă, mai are puţin şi iese afară. Pentru că iubita mea mamă a fost cu mine sâmbătă, i-am promis Anei-Maria că dacă nu voi putea ajunge eu la Văleni când va naşte, sigur va merge mama să-i ducă cele necesare. Am luat adresa să le pot trimite pachete la poştă, că de ajuns la ei probabil că nu voi mai putea până prin ianuarie, la botez.

Înainte de sâmbăta la Valea Plopului, joi şi vineri am fost la Budimex şi Fundeni. La copiii de la oncologie. V-am cerut atunci ajutor. Concret. Scutece, săpun, spirt,lapte praf. Ce aţi făcut voi în mai puţin de o săptămână? M-aţi copleşit! Bani în cont veniţi de la unii oameni pe care nu îi cunosc nici măcar după nume, alte bonuri de masă, pungi de pampers şi happy, cutii de lapte praf, şerveţele, beţişoare de urechi, creme, săpunuri. Un colet venit pentru copii chiar de la Timișoara. Din bani am cumpărat nişte produse anume pentru unii din copii, restul i-am împărţit şi i-am dat Ştefaniei, Biancăi, Anei-Maria, unui alt caz grav şi urgent. Aseară am fost iar la copii. Am fost tare bucuroasă că am reuşit să oferim câte ceva ajutor fiecărui copil şi fiecărei mame în parte. O gură de oxigen pentru ei.

Mai am drumuri de făcut, la copiii de la fraţii Marist, la Chitila, pachete de trimis la vreo 10 familii. Cu voi alături, nimic nu pare greu. Sunt tare bucuroasă să vă spun că şi Adela, fata entuziastă de la Cluj care a vrut să-mi "fure" ideea, a înregistrat primul drum cu lucruşoare adunate de ea! Adela, eşti foarte mişto!

Mulţumesc celor mai minunaţi părinţi din lume, Doina şi Gigi, surorii mele de suflet Cati, iubitei de Mara, Mihai, Mircea, Cristian Pruteanu, Rhodi, Mihaela, Oti, Luana, Radu, Marian, Ana, Adi, Florin, Liviu şi Raluca, Marius, Cathelijne, Rodica, Raluca Iliescu, Oana şi Tibi, Roxana Rotziki, Răzvan Luca, Manole, Bogdan, Monica, Cristi Alboosh, Dana, Mihaela, Mădălina, Melania, Mirela, Ana-Maria, Roxana, Izabela, Ileana, Cristi, Andreea şi şefa ei, Patricia, Dumitriţa, Ana, Clarisa, Irina, Maria și Andreea mama lui Maia, Adriana, Mircea, Lavinia, Daniela, Irina, Delia, Alina, Andreea, Marius, Daniela, Florenţa, Valentina, Ştefan, Răzvan. Mulțumesc Dan, Mary și Ioana că sunteți o familie superbă!

Sper din tot sufletul să nu fi uitat pe cineva, dar dacă am făcut-o să mă iertaţi. Sunteţi atât de minunat de mulţi! În orice alt context sunt iscusită cu vorbele. Acum am doar lacrimi de recunoştinţă. Vă mulţumesc din tot sufletul meu că sunteţi parte din viaţa mea!

Din războiul cu RDS am învins epuizată

Ante scriptum: toate întâmplările şi dialogurile de mai jos sunt reale şi adevărate, doar uşor cenzurate prin anumite zone.

Dacă nu v-aţi dat seama până acum, eu sunt o Vulpe foarte căpoasă şi când mi se pune pata, merg până în pânzele albe. După cum vă spuneam acum câteva zile, am rămas fără net din cauze de "nişte aparatură furată", dar "se rezolvă în cel mai scurt timp". Când am văzut aseară, după 4 zile, că tot nu s-a rezolvat, am sunat iar. Exact şi identic aceeaşi placă: "da, aşa e, nu aveţi net, echipamente furate, e o echipă pe teren, se va rezolva în cel mai scurt timp posibil". Băiatule, voi aveţi un cip în cap şi un singur mesaj în funcţie de problemă? Cum dracu reuşiţi să răspundeţi EXACT la fel toţi??? "Stimată doamnă...". Lasă-mă, dracu, cu domnismele, pot să reziliez contractul la telefon? "Nu". Până la ce oră au program la casierie? "Până la ora 20. Cu altceva vă putem ajuta, doamna Stoica?" Să mă pupaţi în cur! Zdrang!Pun mâna iar pe telefon, sun la Romtelecom şi spun că vreau să-mi pun Clicknet. "Vă rog să ne daţi un număr de telefon să vă contactăm noi cu toate detaliile". Hmmmm. În capul meu eram convinsă că mă vor suna după 2 zile sau deloc. Ei, bine, în 3 minute deja vorbisem cu o tipă care a ştiut să-mi răspundă CLAR la toate întrebările, am primit ofertă specială, luni vine curierul cu modemul şi gata.

Plec vijelioasă la RDS să reziliez contractul. Intru, mă duc la vacile alea de la ghişeu şi spun ce problemă am. "La colegu se fac contractele, dar veniţi mâine, că a terminat programul". Nuuuu, n-aţi înţeles! E ora 6 fără 5, aveţi până la 8, că aşa mi-au zis ăia din centrală. "Colegu de la contracte are până la 6, reveniţi". Doamnă, eu vreau să reziliez contractul, e 14 ale lunii, dacă depăşesc 15 va trebui să mai plătesc o lună, iar eu nu vă mai dau bani nici moartă. "Problema dumneavoastră, nu mă interesează". M-am uitat la mutra ei şi am recunoscut-o pe imbecila căreia îi aruncasem cu steluţe ninja anul trecut. AŞA SE VORBEŞTE CU CLIENŢII????? A bâguit ceva şi mi-a spus că la Crângaşi şi Drumul Taberei au program până la 8. Colega de lângă: "în Crângaşi săptămâna asta au doar până la 6". Încep să urlu la amândouă: că voi sunteţi proaste e una, dar eu fără contract reziliat nu plec!

Mă duc la colegu. În faţa mea, un domn vizibil isterizat. Avea de reziliat 10 contracte, plus aştepta o explicaţie pentru facturarea lui de către RDS la un curs al euro de vreo 48 de mii. "S-o fi făcut o greşeală la colegii de la contabilitate". Băiatul care spunea senin tâmpeniile astea avea maxim 25 de ani, imberb, uşor efeminat, cu ochi frumoşi de căprioară, la fel de blonzi şi umezi. Se uită la mine: "Ăăăă, doamnă, programul meu s-a terminat la 6, domnul e ultimul client". Nu, nu, nu, nu ai înţeles. Eu de aici nu plec fără rezilierea contractului. Aşa că faci ore suplimentare şi rezolvi problema mea. "Programul e program, aşa că veniţi mine". Tinere, poate nu ai înţeles, atât de tare m-am săturat de incompetenţa şi serviciile voastre proaste, că dacă nu îmi reziliezi contractul acum, te bat ca în piaţă! Răspunsul lui m-ar fi amuzat peste măsură dacă nu aş fi fost pe punctul unui atac cerebral. "Nu cred, că io am făcut sport 5 ani!" M-am întins peste biroul lui, am pus coatele pe birou şi i-am spus printre dinţi: hai să-ţi arăt câţi ani am făcut eu sport. S-a dat cu scaunul cu roţi în spate şi a holbat ochii, aceeaşi ochi de căprioară, dar de data asta în lumina farurilor. "Vă rog frumos să vă calmaţi, vă rog eu!"

Între timp, domnul dinaintea mea era tot mai furios la rândul lui. Îi curgeau bobiţe de transpiraţie pe frunte, se făcuse mov, îi tremurau mâinile. Pentru că mi-am dat seama că nervii ăştia pot fi foarte periculoşi, am decis să mă mai relaxez şi am început să fac glume. Bietul băiat a crezut că scapă mai ieftin. Numai bine, m-am aliat cu domnul din faţă şi ne-am vărsat toţi nervii pe ei. Ba chiar la un moment dat, domnul a spus "vreţi să vin cu domnişoara să vă bată pe toţi şi să vă dăm foc la şandrama?"

După 45 de minute, a venit rândul meu. Şi ce-mi spune dobitocul sinistru? "Înainte să reziliem, trebuie să reînnoim contractele". POFTIM??? "Păi, cu netul primeaţi minute la telefonie şi ..." Renunţ şi la telefon, că oricum l-am făcut ţăndări acu un an când nici ăla nu mergea! Hop, scăparea lui! "Aveţi aparatul la dumneavoastră?" Nu, că l-am primit cado la instalare. "Aaaa, îmi pare rău, trebuie să veniţi mâine şi să predaţi şi telefonul". N-am mai rezistat şi am ieşit blestemând, pentru că deja tâmplele îmi zvâcneau prea tare.

Azi la 12 şi 10 eram la loc la coadă. Mi-am sacrificat pauza de masă. Când m-a văzut, tânărul a rânjit la mine. Nu-mi arăta fasolea, că ţi-o întind pe pereţi! am strigat la el. Şi-a înghiţit şi respiraţia. În faţa mea, de data asta, 3 persoane. Primul era deja "în lucru" cu o problemă, nu am fost foarte atentă, dar l-am auzit urlând la un moment dat "dar chiar vă bateţi joc de noi pe banii noştri?" Ei, bine, da! A doua persoană fusese chemată, prin telefon de la centrul RDS, să-şi ridice aparatul de telefon fix, că i se aprobase cererea de branşare la serviciu. Dar era o problemă, normal. Avea domiciliu în Periş, iar în zonă nu exista acoperire RDS!!!! Urlete, semne de întrebare fără răspuns. Tânărul la fel de inocent.

În spatele meu se aşează un domn în vârstă. Băietul se uită la el şi-i spune: "doamna în verde (adică eu) e ultimul client, că la 1 intru în pauză de masă". Unde scrie că aveţi pauză??? "Aici" şi ne arată un scris miiiic şi puchinos, în josul programului scris maaaare 9-18, pe o hârtie lipită pe spatele monitorului. Domnul în vârstă nu renunţă. "M-am aşezat la coadă la 12: 45, când nu eraţi în pauză". Răspuns fără clipit: "Nu termin cu doamna în verde (la naiba, trebuia să-mi pun un ecuson cu numele) până la 1, imediat după intru în pauză". Bietul nene începe şi el să urle. Mă uit la tânărul masochist şi îi spun: v-aţi gândit să puneţi, în loc de automat de cafea, un automat de Distonocalm? Hihihi zâmbeşte el larg. Ne, ne, ne, să nu îţi închipui că ne împrietenim acum, păpuşel! Iar şi-a înghiţit respiraţia.

Fata din faţa mea vroia să-şi pună net. I-am şoptit cât am putut de tare: e ţeapă! Nu face cu ei contract că o să-ţi blestemi zilele! Din spate, un alt domn a confirmat: nişte ţepari ordinari şi imbecili! Fata a plecat. Cucoana de la ghişeul "Relaţii clienţi" s-a uitat urât la mine. Sictir şi ţie, fă!

Am ajuns pe scaunul de client după fix 40 de minute. Băietul a operat cu hârtiile cât a putut el de repede, fără să se uite măcar o secundă la mine. Mi-a dat hârtii să semnez de reziliere, contract de reînnoire pentru cablu. I-am dat punguţa cu telefonul făcut ţăndări. Nu a spus nimic. În 3 minute eram gata. S-a uitat triumfător la mine: "vedeţi că se poate şi fără ameninţări?" Păpuşel, mai am şi contractul pentru cablu de reziliat, dar te caut eu luna viitoare. Poate îţi vine mintea la cap şi îţi cauţi alt job.

Am ieşit pe uşă de parcă câştigasem la loterie. Soarele strălucea mai puternic, vrăbiuţele reîncepuseră să ciripească. Mie mi se zbătea un ochi. De data asta de bucurie. Aveţi nevoie de cineva să vă ameninţe toţi furnizorii de servicii? Count me in! Pentru o sumă modică, îi aştept şi seara la plecare, cu un sac de pus pe cap...

Vulpea gurmandizdă

Dragilor și stimabililor, cu onoare și mândrie vă anunț că, începând de astăzi, Vulpea colaborează și pe blogul de păreri și comentarii despre cârciumi, localuri, haleli și scorfeturi Restauranteromânia. Mi s-a făcut onoarea invitării la colaborare deoarece eu sunt și pasionată de gătit, dar și mare amatoare de cârciumi. Blogul nu e unul de mari critici profesioniști și mirobolanți în viață, ci de oameni normali care își dau cu părerea obiectiv, dar mai ales subiectiv, asupra nivelului de așteptări din localurile și locantele patriei. Vă aștept alături de mine cu drag, în fiecare săptămână și sper să vă fie și de folos întâmplările mele și ale celorlalți colaboratori. Prima încercare aici.

Vulpea buboasă iremediabil, cu net furat, dar cu gadget

Pe principiul toate "câte bube rele, toate-n curu babei mele", m-am trezit acum vreo lună cu o zgaibă în colţul stâng al gurii mele mici, dar mari (când e cazul). Iniţial doar enervantă. N-a trecut de la sine după două zile cu strugurel pe bot. Aşa că m-am dus la farmacie. Help Net, brand, fiţe, halate scrobite. "Doamnă, am bubiţa asta la gură şi aş dori ceva să îmi treacă". Privire superioară, cu o strânceană ridicată. "E herpes. Zovirax". Nu, doamnă, NU e herpes, e numita "zăbăluţă". Strâmbat din nas şi pufăit. "Mda, vă dau o cremă cu propolis, foarte bună, vă trece garantat. 35 lei". Strâng din buci şi dau banii. Două zile mai târziu, deja nici să zâmbesc în gând nu mai puteam. Minunata cremă îmi arsese şi extinsese bubiţa la o ditamai rana. Pulsatilă şi dureroasă. Deja devenisem iritată şi nervoasă.
A doua farmacie. De data asta una naturistă, eco bla bla. Plafar. Iar o doamnă cu figură înţeleaptă. "Am buba. M-am dat cu propolis. Mi-a făcut mai mult rău". Privire cu sprânceană ridicată. "E herpes". Nu, doamnă, nu e herpes. În termeni populari se cheamă zăbăluţă. "Mda, vă dau o cremă foarte bună, eco, naturală, de gălbenele. Trece imediat şi hidratează zona. 37 lei". Băi, frate, cremele astea minune vin doar la sume din astea deloc modeste? Dau banul, iau crema, o desfac în faţa ei şi mă dau. E apoasă, miroase a levănţică şi are gust de ţeavă metalică. Cum dracu să fie de gălbenele? Dau să îi transmit aceste informaţii contradictorii cu părerile mele despre crema de gălbenele, dar dispăruse. Fabuloasa cremă naturală eco mi-a adâncit problema. Până la sânge şi dureri înfiorătoare. Nu tu zâmbet, nu tu papa, de alte chestii nici nu mai spun. Arătam deja ca Joker, cel puţin pe jumătate de faţă. Isterie maximă.
Caut pe net. Informaţii o grămadă. Care de care mai înspăimântătoare. Coadă de lemn încinsă. Da, dar asta trebuia făcut la început, nu când aveam deja rană deschisă cu sângele aferent. "Bunica mea spunea să spurc buba,când eram mică şi făceam dintr-astea" scria o doamnă pe un forum. Şi dăi, şi-njură şi spurcă. Cu pu, cu pi, cu fu, cu mama lu buba. Rana la locul ei. Dar măcar mi-au mai trecut nervii. Găsesc un alt sfat: "eu dau cu coada lu motanu pe la gură de 3 ori pe zi şi trece". Mă uit la Miqui. El se uită strâmb la mine şi începe să se lingă la coiţe. Mda, trecem peste.

Sun la dermatologul meu. E în concediu. Fuck! Mă apucă revoluţia. Mama zmeilor, românu se pricepe la orice, de la politică, maşini, la fotbal şi medicaţie fără reţetă. Mă duc la a treia farmacie. De data asta Sensiblue. Am o bubă, cum procedăm? "E herpes. Zovirax". NU E HERPES în pizda mă-sii de treabă! Că ăla se face pe buză, nu în colţ de gură, arată altfel, se comportă altfel. Doamnă, am încercat propolis, o cremă naturală eco dubioasă, care era orice numai de gălbenele nu, am încercat şi zovirax deşi ştiam că nu e cazul. "De plasturi aveţi nevoie". Făi, tâmpito, plasturii sunt tot pentru herpes, în plus, sunt de pus pe buză, nu în colţ de gură!!! Şi mai costă şi 500 de mii, ale dracu de medicamente scumpe pentru care luaţi voi comisioane! De nervi, am ridicat tonul, am deschis larg gura şi era să leşin de durere. Cu ultimele puteri i-am spus că îmi fac eu singură tratamentul, ea să fie doar atentă la mine. Baneocin - are antibiotic, costă 4 lei. Cremă de gălbenele de-adevăratelea, aia de arată ca o untură şi e foarte galbenă - 2 lei. O zi mai târziu, Vulpea râde cu toată gura, mănâncă îmbucături mari, nu mai e iritată. Concluzia? Şi de-o fi caz de vreo operaţie, de acu înainte merg pe cuţitul meu de bucătărie.

Ieri, ajung acasă, disperată să trimit nişte mailuri importante, să scriu texte frumoase. Conexiunea la RDS: eroare. Jălanie! Iar să mă apuc de lătrat la telefon? Şi eram aşa de calmă. După 5 minute de melodie teoretic relaxantă, dar repetată obsesiv, mâncam jar. Identificare mai rău ca la poliţie. Cod client, cnp, adresă. "Stimată doamnă, este o problemă în zonă, s-au furat nişte echipamente şi într-adevăr, nu aveţi conexiune". Păi, ce credeai, bre, că te mint??? Bun, când se rezolvă. "Colegii mei sunt deja pe teren şi în cel mai scurt timp posibil se va rezolva". Cât de cel mai scurt timp, în seara asta? "Se fac toate eforturile ca în cel mai scurt timp...". Alo! Eşti un roboţel tâmpit? Se rezolvă în seara asta da sau nu? "Nu vă putem garanta, dar în cel mai scurt timp posibil...". Am închis telefonul şi am început să urlu. Miqui s-a ascuns între sacii din sufragerie. Scăpase el nejumulit de coadă, dar la isterii cu RDS-ul mai bine să te fereşti din calea mea.
Au trecut aproape 24 de ore. Am sunat la ei. Alt băiat, sunt convinsă. Aceeaşi voce moartă, politicos-robotic. "Stimată doamnă, da, nu aveţi conexiune, în zonă s-a furat nişte echipament, colegii sunt pe teren şi în cel mai scurt timp posibil se va remedia". Băăă, în primul rând, nu mă face doamnă pe tonul ăsta că parcă mă înjuri! În al doilea rând, cât dracu durează la voi cel mai scurt timp posibil? În ce falie temporară existaţi voi??? Dacă eu plătesc cu întârziere de o zi, voi îmi tăiaţi ţeava şi mă reconectaţi după 48 de ore. Voi ce-mi plătiţi că eu acum nu am net? "Stima..., ştiţi, ne pare rău, dar vă garantăm că în cel mai scurt timp posibil...". Frate, v-aţi molipsit toţi cu "garantatul" ăsta de la Băselu? E înregistrată convorbirea, da? Mă piş pe firma voastră de căcat şi voi, roboţi imbecili să sugeţi biiiip! Am trântit telefonul şi m-am uitat urât la cele două tanti colege de birou care se uitau şocate la mine. Dar nu au spus nimic. De frică, sunt convinsă.

Peste turbările de mai sus şi incapacitatea şi imbecilitatea unor care ar trebui să ne ofere servicii bune pe banii noştri, a venit azi un balsam. Tocmai de la bancă! Unde eu până acum am reuşit să dau numai de uni-neuroniste. Ca să nu mă mai certe Neamţu Ţiganu că nu poate să-mi trimită pentru copii bani tocmai din Jermania că am cont prost, m-am dus cu teamă la ING să întreb care e faza cu contul în euro. Ştiţi, trebuie să vă mărturisesc că din cauza atâtor cretine întâlnite pe la bănci, eu am frică de orice ţine de servicii bancare. Pentru mine scos bani de la bancomat şi verificat în calculatorul de la sediile ING soldul sunt cele două chestii pe care le cunosc. Nu plătesc facturi la bancă, nu fac transferuri bancare. ING-ul de la Cotroceni, noul loc de muncă (zona Cotroceni, nu chiar palatul, da?) are un sediu care îmi place tare mult, într-o casă veche renovată, cu o uşă bestială de lemn masiv. Miroase frumos înăuntru. Cele două fete mi-au zâmbit şi m-au invitat să mă aşez. Le-am privit suspicioasă. Aş vrea să aflu cum pot deschide un cont în euro? Am deja un cont în lei la voi. "Foarte simplu, îl facem pe loc". Hmmmm. Şi de când va fi utilizabil? "Imediat". Dar am contul făcut în altă sucursală. Unde nu ajung niciodată că e după 6. "Păi, dacă doriţi, mutăm contul la noi aici". Cât durează? "Pe loc". Toate astea cu zâmbetul pe figură. Oare visez? Oare m-am teleportat în altă realitate? Ţac-pac, câteva taste, buletinul, zâmbet, gata! "Nu doriţi şi internet banking, să vă fie mai uşor să verificaţi conturile, să le gestionaţi?" Cât de complicat e? "Păi, intraţi pe site-ul ăsta, un click aici, un pin, un cod pe care vi-l generează aparatul ăsta şi gata". Îmi pune în braţe un mic gadget gri, ca un calculator din ăla de buzunar. Pe roz nu aveţi? Hihihi, se hlizeşte ea foarte plăcut la mine. "Încă nu, dar vom sugera conducerii". Totul a durat maxim 5 minute, atmosfera m-a relaxat total, domniţele m-au impresionat de-a dreptul. Oamenidarnici are cont şi în euro acum, eu pot să verific şi să printez oricând extrasele de cont. Doar grija unui nou lucruşor la mine în geantă mă apasă.

Pentru câteva minute am fost relaxată, am zâmbit, m-am simţit ca un om normal. Dar mi-a trecut repede când mi-am dat seama că trebuie să mă rog iar de nu ştiu ce mecanic să se uite de ce îi curge Friedei antigel, că netul de la RDS tot nu a venit deşi se fac "toate eforturile", că afară plouă plouă ...

Steluțe de mare

Am cunoscut-o pe Isabelle Loreley luni, după un scurt schimb de mailuri. Pentru că s-au adunat foarte multe jucării și hăinuțe de la oamenidarnici, am zis că poate mă alături ei și ducem și la copiii pentru care se luptă ea. Copii cu diagnostice odioase: leucemie, Limfom Malign Non Hodgkin, tumoră neurocerebrală. Într-un cuvânt cancer.

Am pus din pungă în pungă hăinuțe, jucării, le-am mutat dintr-o parte în alta. Casa ei ca și ea mea. Plină de saci, de hăinuțe la uscat. Mai mult ca oricând, acestor copii nu poți să le duci lucruri prăfuite sau murdare. Trebuie atenție, să nu fie prea pufoase, că fac alergii. În plus, nu e de ajuns să le dai așa, orice jucărie, ci dacă tot facem ceva, să le dăm exact ce își doresc. Urși, mașinuțe, maimuțe. Am aflat de la Isabelle o chestie foarte tare. Celor foarte mici nu le plac jucăriile maro. Cât de mici? am întrebat. O să vezi.

Am decis să ducem doar jucării și dulciuri prima dată, ca să nu-i agităm prea tare. N-am avut probleme să intrăm la Budimex (M.S. Curie). Etajul 5 secția Oncologie pediatrică. Pe rând, i-am cunoscut pe Fabian, pe Ștefănuț, pe Găbița, pe Andreea, pe Cosmina. Și pe prea mulți alții. Cazuri în spital, drame pentru părinți, lecții de viață pentru oricare dintre noi, copii pentru ei înșiși. Niște copii fabuloși, veseli, vorbăreți, cuminți, bucuroși că primesc exact jucăriile pe care și le doresc. Copii care vor să trăiască, luptători, curajoși.

Isabelle îi știa pe fiecare, a scris și scrie despre fiecare. În afară de bani pentru operații, au nevoie de lucruri care să le mai aline din durere, măcar puțin. Pampers și lapte praf (Nan) pentru cei mici, șervețele, încălțări, papuci, pijămăluțe pentru cei mai mărișori, un Monopoly sau alte jocuri de genul acesta și jocuri pe calculator pentru cei mai mari. Pentru mamele care luptă alături de ei un pampers pentru copii, un săpun, un șampon, un prosop valorează aur. Dintr-un bon de masă de 8,72 lei (am primit donații bonuri de la mai mulți oameni și au prins extraordinar de bine) se pot lua 2 bucăți de piept de pui la grătar. În condițiile în care cina copiilor a fost ieri un orez fiert cu niște urme de legume și o zeamă maronie ce nu am idee ce era. Ca să lupte cu boala au nevoie de sistem imunitar puternic. Din ce???

Culoarul secției oncologie are pe dreapta și stânga niște acvarii. Nu poți să le numești saloane. Nu există nici măcar o urmă de intimitate. 20 de copii cu tot atâtea mămici în aceste acvarii. Nu ai loc nici să arunci un ac. Au un wc și câte o chiuvetă în cameră. Nu în fiecare. Copiii din România nu mor neapărat de cancer, ci de complicațiile apărute pentru că nu primesc medicamentația necesară nici măcar pentru febră. Nurofen. Banal pentru noi, nu? Vital pentru ei.

Hăinuțe și încălțări se adună și pentru ei și pentru cei de la Valea Plopului (mâine merg la ei cu o dubă și 2 mașini pline) și e minunat. Dar copiii și mamele de la Budimex și de la Fundeni, unde voi merge săptămâna viitoare, au nevoie concret de pampers, șervețele, Nurofen, creme pentru iritații la funduleț, lapte praf Nan.

Ce rugăminte am eu la voi? Să nu plângeți, să nu vă întristați, nu de lacrimile noastre au nevoie. Ci să preluați mesajul meu și al Isabellei (la ea fiecare copil în parte are povestea și conturile unde se pot face donații), să ajungă la cât mai multă lume. Când puteți, să cumpărați un săpun, niște scutece (numărul 4, 5, 6), un lapte praf (Nan 1, 2) și să-mi dați un semn și voi fi la voi să le preiau și să vă mulțumesc. Din banii adunați la oamenidarnici și din bonurile primite voi da și Biancăi și Ștefaniei, am cumpărat dulciuri și rechizite și pentru cei de la Valea Plopului și pentru copiii din spitale. Și cel mai mic ajutor de la noi înseamnă enorm pentru ei. Vă mulțumesc că sunteți oameni.

Știți de ce sunt copiii prezentați de Isabelle steluțe de mare? De la povestea asta:

Un om de afaceri aflat în vacanţă se plimba într-o zi pe o plajă.

Pe plajă erau multe steluţe de mare, aduse de val.

Observă un băieţel care aduna fiecare steluţă şi o arunca înapoi în apă.

Vrând să-i dea o lecţie de viaţă, omul de afaceri se apropie de băieţel şi îi spuse:

- M-am uitat la tine văzând ce faci şi mi-am dat seama că ai o inimă bună şi că le vrei binele. Însă îţi dai seama câte plaje sunt pe aici? Şi câte steluţe de mare mor în fiecare zi pe ele? Nu crezi că ar fi mai bine să faci altceva în timpul pe care îl pierzi salvându-le? Crezi că, salvând câteva steluţe de mare, contează?

Băiatul se uită la el, se aplecă şi luă o steluţă de mare pe care o aruncă în ocean, şi-i spuse:

- Pentru asta contează.

Întrebări de 1000 de puncte

Pentru că sunt prea disperată de ce se întâmplă în ţară, chestiune care îmi deranjează inspiraţia, dar şi pentru că sunt foarte concentrată pe alte realităţi despre care voi scrie cât de curând, m-am bucurat că am mai primit o leapşă, de la Bianca. Uitându-mă la întrebări şi realizând că nu am răspuns foarte uşor la unele, cred că nu e doar o leapşă. Ci sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem fiecare din când în când. Tocmai de-aia nu voi nominaliza pe cineva anume, ci vă voi ruga pe fiecare să răspundeţi măcar la câteva.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?
Am spus-o şi cu altă ocazie, la 30 de ani (plus 1 momentan) mă simt cea mai femeie, cu minte cât să nu mă mai arunc cu capul în perete, dar şi cu încă energie să dărâm munţii. Dar la vederea "ambalajului" meu în oglindă (mai ales la vederea vestimentaţiei) mi-aş da cam 22.

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?
Să eşuezi e parte din creştere, e normal şi firesc, aşa că de departe rău e să nu încerci.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac?
Dacă mă apuc să înşir pe hârtie, cred că fac muuuult mai multe lucruri care îmi plac, iar cele neplăcute să spunem că au un rol practic, mă ajută să nu mă plictisesc şi să găsesc mereu bucuria în chestiile care îmi plac.

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?
Eu vorbesc şi în somn, dar nu cred că despre sporovăiala asta e vorba. Îmi place să cred că ce am spus, am şi făcut şi uneori şi pe de-asupra.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?
Eu îmi găsesc fericirea în atât de multe lucruri, încât aş fi Sultana din Militari.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?
Capacitatea fiecăruia de a se bucura de lucruri mici, fără să mai aştepte doar pe alea mari.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?
Nu prea obişnuiesc să-mi aduc aminte visele şi n-am abilităţi romantice de a visa cu ochii deschişi. Până acum, cam tot ce mi-am dorit să fac, am făcut şi fac, chiar dacă uneori a trebuit să mă adaptez şi împrejurărilor.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?
Faptul că nu regret absolut nimic făcut în viaţă până acum mă face să cred că aş trăi exact la fel.

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?Îmi place să fac lucrurile aşa încât să fiu eu mulţumită şi să ştiu că I did my best. Mă feresc de lucrurile care "trebuie făcute".

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?
Să aibă încredere în el, în instinct, în alegeri şi să şi le asume, ca să îşi permită şi să fie mândru de ce realizează, dar şi să nu fie tentat să caute vinovaţi când mai greşeşte.

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?
Ca om care şi-a pus de multe ori prea multe întrebări şi n-a dormit noaptea în căutarea unor răspunsuri cum trebuie, mi-am dorit uneori la nervi să fiu o mediocră cu aşteptări mediocre. Mi-a trecut repede. Orgoliul îmi spune să aleg geniul stresat, instinctul de autoconservare prostul fericit.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?
Am atât de multe amintiri superbe, atâţi oameni frumoşi în ele, încât nu aş renunţa niciodată de bună-voie la ele.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?
Îmi aduc aminte perfect de momente de fericire, pot să le şi simt iar în mine, pe piele. De momente demente îmi aduc cumva aminte, dar fără să mai simt ceva anume.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?
Eram în clasa a 4-a şi colegii îmi spuseseră că nu există Moş Crăciun, ci că sunt părinţii. Nu am spus nimic acasă, dar eram plouată rău. Mama s-a dus la baie şi apoi ne-am aşezat cu toţii în bucătărie, la masă. Când am terminat de mâncat, venise Moşul!!! Nici prin cap nu mi-a trecut să mă gândesc că mama se dusese de fapt la brad. Eu cu frate-meu, cu mama şi cu tata la masă, de Crăciun, de fiecare Crăciun. Asta face atât de specială amintirea.

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?
Doar la jobul actual, restul lucrurilor pe care le fac ar lua o turnură mult mai frumoasă. Şi mi-aş deschide florăria aia pe care mi-o doresc de multă vreme.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?
E ceva la ordinea zilei :))))))

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?
O aud tot timpul. E garanţia mea că mai sunt în viaţă! :)))

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?
Nu am ajuns încă să văd toată lumea, dar nu-i timpul pierdut :) În rest, am cam făcut tot ce mi-am dorit.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?
Să găsesc chiar şi în situaţia cea mai de rahat, cea mai urât mirositoare, ceva amuzant.

Leapşa 3 în 1

Din cauze ba de plecat în concediu (hmm, oare chiar am fost vreodată plecată în concediu???), ba din lipsă de timp pentru lucruri frumoase, am rămas datoare nu cu 1, nu cu 2, ci cu 3 lepşe. Una mai simpatică decât cealaltă.

Prima e o leapşă reală, în "carne şi oase" (de fapt, în coperţi şi pagini), iniţiată de două blogeriţe foarte simpatice şi mari iubitoare de pisice, Ora25 şi Holicica şi de domnul Alex Moldovan. Leapşa-mâţă (că aşa se numeşte ea), m-a lovit din două părţi. De la Vaca Verde şi Tetris, sub forma a două cărţi, "Maestrul de ceai" de Yasushi Inoue şi "Blândeţea nopţii" de F. Scott Fitzgerald. Plus o misivă în care fiecare lepşist s-a semnat. Eu o dau mai departe acum, tot sub forma unei cărţi dragi mie, "Povestea târfelor mele triste" a lui Marquez, către o mare iubitoare de cărţi, Tomata cu scufiţă. Sunt convinsă că va da şi ea mai departe o carte minunată.

A doua leapşă vine de la Ada şi e despre ce "niciodată nu aş putea să ...". Am învăţat de-a lungul anilor cum că nu prea sănătos să spui asta, că la un moment dat te testează soarta de ajungi să renunţi foarte uşor la convingeri din astea măreţe. Pe la 15 ani spuneam că "eu nu o să fumez niciodată!", iar acum bag în mine ca un furnal. Pe la 22-23 de ani eram convinsă că eu "niciodată nu aş putea avea ceva cu un bărbat însurat". Până m-am îndrăgostit iremediabil de unul. E adevărat, nu ştiam la momentul X că e însurat, dar după ce am aflat tot mi-au trebuit câteva săptămâni bune până să-i tai macaroana, plus câteva luni de suferit ca un câine bătut. Eu nu pot să spun, ca atâţia alţii "eu nu aş putea face niciodată rău intenţionat". Pentru că l-am făcut deja! Obişnuiam să fiu foarte răzbunătoare. Dar mă bucur că începutul schimbării mele ca om a venit în momentul în care am realizat cât de mult rău pot face şi am decis să fac bine.

Păi, şi până la urmă eu ce să spun la leapşa asta? Şi să nici nu mănânc borş.

Să zicem că niciodată nu aş putea să fac sex cu cineva pentru un job. Am avut ocazia de mai multe ori, chiar în momente dramatice (şomeră de 4 luni, moartă de foame şi disperată) şi nu am făcut-o. Chiar e ceva ce mă depăşeşte, deşi nu stau să îi judec pe cei (cele) care o fac.

Niciodată, şi de asta sunt convinsă, nu aş putea face rău unui copil. Prin asta înţelegând să-i trădez încrederea, odată câştigată.

N-aş putea niciodată să renunţ de bună voie la muzică şi dans. Chiar şi forţată să nu o mai ascult, mi-ar cânta în cap până la moarte.

Deşi îmi plac momentele cu mine însămi, clipe de răsfăţ doar pentru mine, nu aş putea niciodată să trăiesc singură, fără măcar un prieten pe care să ştiu că mă pot baza la orice oră din zi şi din noapte. Ca să nu mai spun că la vârsta asta (şi sper să mă mai ţină mulţi ani de acum înainte) n-aş putea trăi fără sex.

Mi-ar face mare plăcere să îi citesc povestind despre ce "niciodată nu aş putea să..." pe Rhodos, pe Mimi-care-se-miră, pe Jenikă, pe Sabbra.

A treia leapşă e cu imagini sau chestiuţe. Venită de la Belle de Jour. Trebuie să arăţi celorlalţi ceva de corazon, apoi ceva amuzant. Pentru mine, ambele au acelaşi chip: nepoata şi fina mea Mara. Care a mai crescut, s-a înălţat, vorbeşte ca o demnă moştenitoare a mamei mele şi a mea, şi mă iubeşte şi drăgăleşte de mă face să uit orice problemă din lume. Profit de ocazie ca să-i spun "în direct" la mulţi ani şi minunatei mele surori de suflet, Cati, mama zurlei de Mara. Să fii sănătoasă şi voioasă, iubită şi fericită!

Cu mare drag dau mai departe leapşa asta către Antoaneta, Tiza Lia de aiurea, Aimee.

Despre prostituate şi despre curve

Doamnelor şi domnilor, mă scuzaţi de aşa pauză lungă, nu, n-am plecat iar în concediu. Dar am studiat. Am citit, am pufnit, am citit iar. Măcar de citeam ceva amuzant, inteligent, profund. De fapt, profund (uneori chiar pro-fund) a fost. Profund de ipocrit şi revoltător. Cel puţin pentru mine. Vă previn că textul este luuuung, pe măsura revoltei mele.

Săptămâna trecută a apărut faimosul raport al Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice. Faimos nu pentru că ridica (mai bine sau mai slăbuţ) problema sărăciei din România, a riscurilor şi vulnerabilităţilor pe piaţa muncii, a sistemului de protecţie socială, a dezechilibrelor şi proceselor demografice şi teritoriale, a copiilor abuzaţi, a handicapaţilor, a persoanelor cu HIV-SIDA, a victimelor violenţei domestice. Recunoaşteţi (asta dacă nu aţi avut curiozitatea de a citi cu ochii voştri raportul), nici nu ştiaţi că s-a făcut vreun raport pe temele de mai sus! Toată lumea, cu extrem de mici excepţii (ca aceasta de aici, unde găsiţi şi raportul), a vorbit despre legalizarea prostituţiei şi a drogurilor. Mi-a confirmat un prieten ziarist că nici măcar rezumatul raportului de 382 de pagini nu a fost citit măcar în diagonală de vreunul din colegii lui, care în schimb, s-au dat revoltaţi pe prima pagină "băăăă, Băselu ne face popor de curve şi drogaţi". Ei, bine, la asta vroiam să ajung. Cum un document, mai bine sau mai prost elaborat, despre starea de extrem căcat a naţiunii, scos la public într-un moment anume ca să acopere alte subiecte fierbinţi (dar asta nu importă pentru mine), a ajuns să se rezume la discuţii şi comentarii interminabile despre câteva paragrafe. Despre droguri nu voi spune nimic acum, dar despre prostituţie da.

Prostituatele sunt o categorie socială pentru care am sentimente deosebite. La fel cum am pentru mineri (vă rog încercaţi să nu vă amintiţi doar de mineriade, ci încercaţi să vă gândiţi la ei ca oameni şi la condiţia lor), în ale căror case am fost vreo 3 ani de zile destul de des la un moment dat. Prostituate am cunoscut şi am discutat cu ele de mai multe ori. Nici unii, nici alţii nu au o viaţă uşoară. În timp se abrutizează, devin neoameni. Poveştile fericite despre prostituate sau mineri sunt doar în filmele americane. Şi nici măcar acolo prea multe.

În raportul Comiei prezidenţiale, pe care l-am citit cap coadă, există următorul paragraf, după enumerarea riscurilor şi a problemelor sociale ridicate de prostituţie: "Legalizarea sexului comercial (nu şi a intermediarilor de servicii sexuale) ar fi o posibilitate de control a bolilor cu transmitere sexuală. Impunerea unei astfel de măsuri, în absenţa unei analize bazate pe experienţele altor state şi în funcţie de particularităţile României ar putea genera, totuşi, efecte nedorite". Una din recomandări, pentru ameliorarea situaţiei femeilor ce practică prostituţia este "înfiinţarea de servicii şi centre de specialitate prin intermediul cărora femeile care practică sexul comercial să poată beneficia pe lângă serviciile de asistenţă (medicală, socială, psihologica) şi de prezervative gratis". Cam în asta constă "legalizarea" prostituţiei de care au vorbit cu spume la gură toţi ziariştii şi marii comentatori de pe forumuri şi bloguri. Argumente raţionale pro, dar mai ales contra legalizării prostituţiei nu am prea găsit, din miile de comentarii citite. De rahaturi de abordări de genul "noi murim de foame şi le arde de curve şi droguri" nu voi comenta, chiar nu are rost, nici măcar despre abordarea extrem de profundă a unuia ca Geoană "Acum, în plină criză, cred că aceasta este soluţia miraculoasă anticriză : prostituţie şi droguri libere pe străzi".

Trăind în România, realizez că soluţia suedeză,(sursa de plecare aici) deşi foarte tare, nu ar putea fi niciodată aplicată aici. Într-o ţară în care discuţiile despre prostituate se leagă de degradare umană, alegerea lor de a face ce fac, boli, mizerie, expunerea clienţilor, dar nu există decât extrem de rare (feminine) menţionări ale faptului că ele, prostituatele, victime abuzate, tocmai ele şi doar ele sunt săltate în dubă şi amendate de poliţie, ideea de a modifica legea astfel încât ele să fie dezincriminate şi clienţii să fie amendaţi sună a aberaţie feministă, nu-i aşa?

Şi ajung la partea care mă înfurie cel mai tare. Şi nu e prima dată. Patriarhia Română - BOR - iese în media cu respingerea fermă şi aspră a ideii de legalizare a prostituţiei. Până aici, nimic nefiresc. Mă mănâncă în mă scuzaţi să mai scotocesc puţin. Pe site-ul Patriarhiei am găsit analiza (apelul) lor vizavi de "Faţa nevăzută a prostituţiei legalizate". 24 de pagini de procente, aspecte medicale, SIDA, BTS, informaţii în proporţie de 99% luate cu copy/paste din cărţi şi tratate străine, despre situaţii din State, Ghana, Africa de Sud, Canada, Kenya. Nici măcar un paragraf despre situaţia reală (aşa cum ar fi fost firesc într-o analiză serioasă) din România! Restul de 1% rămas sunt citate din Biblie şi indicaţii pline de har. Nici măcar o propoziţie despre soluţiile pe care o instituţie serioasă şi care îşi permite să aibă reacţii publice le-ar avea pentru categoria socială "prostituate". Buuun. Poate nu se găsesc în analiza asta, dar or fi la categoria "Operă social/filantropică". Aici, cam suflă vântul. Probabil băieţii de la IT nu au avut timp să încarce informaţie pe site. Dar am găsit, totuşi, Proiectul dezvoltat în cooperare cu IOCC pentru prevenirea HIV/SIDA şi a violenţei în familie. Foarte frumos elaborat, cu multe liniuţe şi punctuleţe, marea majoritate a modurilor de punere în practică a acestui proiect însemnând discuţii în şcoli, biserici şi chiar privat despre HIV/SIDA şi violenţă în familie, editarea unor broşuri informative şi ... cam atât. Ce m-a lovit puternic în retină a fost suma alocată proiectului. 2.000.000 USD din partea Guvernului SUA prin USAID, 3.390.000 USD - BOR, MEC şi IOCC s-au angajat să aducă o contribuţie în natură la proiect, partea contribuţiei în natură a BOR fiind de 2.150.000 USD. Punerea în practică a acestui proiect ar fi trebuit să înceapă în 2007. Au trecut 2 ani de atunci şi n-am auzit şi nici găsit până acum vreo informare privind stadiul implementării proiectului, lucruri întâmplate concret! Vă rog frumos, dacă la şcoală, la ora de religie, copiilor voştri li s-a dat vreo broşură sau le-a povestit cineva cum e cu HIV/SIDA şi violenţa în familie, daţi-mi de veste.

Nu vreau să discut despre scandalurile sexuale cu preoţi, despre şpăgile date pentru un post la o biserică mai acătări, nici despre SRL-urile preoţilor sau faptul că iau salariu ca bugetari, dar pentru "taxa de nuntă, botez, înmormântare", care variază ca sumă, nu se plătesc impozite. În Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă socială în BOR, (găsiţi detalii aici) scrie aşa: Obiectivele reţelei de asistenţă socialã sunt (printre altele): Crearea şi menţinerea unor reţele de suport, la nivel comunitar, pentru persoanele sau grupurile sociale care se afla în situaţii de dificultate; Înfiinţarea şi administrarea de instituţii de asistenţã socialã şi medico-socială proprii sau în parteneriat cu organisme publice şi/sau private.
Aş vrea tare mult să ştiu concret câte centre, cămine, adăposturi a organizat (nu neapărat construit) BOR pentru copii orfani, pentru oamenii străzii, pentru prostituate care vor să primească ajutor, dar n-am găsit pe nicăieri informaţia.
Azi se împlinesc 2 ani de la numirea patriarhului Daniel. Aici găsiţi un lung şir de "împliniri şi perspective la 2 ani de arhipăstorire a preafericitului Daniel". S-au ridicat lăcaşuri noi de cult, s-au renovat altele, s-au publicat cărţi şi broşuri, s-a extins şi modernizat Trinitas TV, s-a participat la multe simpozioane şi întâlniri, etc etc. La capitolul "Activităţi social-filantropice şi edilitar-gospodăreşti" avem aşa: derularea programului lunar Ajutor de la distanţă, sprijinit de ierarhi şi persoane generoase din ţară şi străinătate, având drept scop prevenirea abandonului şcolar (beneficiari - 15 copii); continuarea programului Ajutor de urgenţă pentru familii sărace, în cooperare cu Sectorul social-filantropic al Arhiepiscopiei Bucureştilor (beneficiari - 35 de familii). Mai are rost să comentez ceva?

P.S.
PROSTITUÁTĂ, s.f. Femeie care practică prostituţia; târfă. – Din fr. prostituée.
CÚRVĂ, s.f. 1. (Pop.) Femeie care duce o viaţă desfrânată. ♦ Prostituată. 2. Fig. Om ipocrit, josnic; cutră. – Din v. sl. kurŭva.

P.P.S Ca să dau totuşi şi o notă amuzantă postării mele, eu cred că bietele prostituate sunt atât de blamate, dispreţuite şi marginalizate din două motive: de bărbaţi pentru că trebuie să le dea bani şi de femei pentru că iau bani pentru ceva ce ele fac gratis.

De ce-i plac Vulpii bărbaţii

M-a stârnit boieru Paul la un subiect, după ce a strâmbat din nas că sunt prea monosilabică în comentarii. "Eu tocmai de-aia vă iubesc pe voi, bărbaţii" îi spuneam eu, ca răspuns la un fel de cenuşă bărbătească pusă în cap de el. Şi pentru că Paul e bărbat, deci nu femeie (care să îşi găsească repede în cap vreo 20 de răspunsuri, scenarii şi fantezii), şi-a dorit detalii, să nu-l las "uitându-se în soare ca raţa la budincă".

Dacă nu v-aţi dat seama până acum, mie îmi plac bărbaţii în general mult mai mult decât femeile în general. Nu doar din prisma naturii mele heterosexuale, ci per total, ca fiinţe, creaturi, personalităţi. Vorbesc din punct de vedere subectiv, strict legat de mulţimea de bărbaţi cunoscuţi, vizavi de mulţimea de femei întâlnite până acum. Sigur aveţi argumente să mă combateţi, dar ce scriu nu e un studiu obiectiv, ci declaraţia mea de drag către bărbaţii din viaţa mea.

Singurul "domeniu" în care consider femeile mai bune ca bărbaţii este cel estetic (pentru că au şi mai multe trucuri la îndemână, dar şi pentru că natura a fost mai generoasă la anumite capitole).

Să revenim. Deci, de ce îmi plac mie mai mult bărbaţii? Şi nu, sper să nu fie văzut ce spun ca un răspuns la Cărtărescu şi iubirea lui cu liniuţe pentru femei (sinceră să fiu, când am citi eu am avut senzaţia că am început să ling o linguriţă cu miere, bună în primele 30 de secunde, diabetic de dulce şi aproape greţoasă la final). Ca să nu mai spun că figura lui Cărtărescu numa la un mascul real, care să mă facă să mă tremur în străfundurile mele de femeie cu vorbele lui nu mă duce cu gândul.

Primul lucru pentru care mi-e drag de bărbaţi nu e truismul ăla de reviste de muieri cu "bărbaţii mă completează, mă fac să mă simt femeie feminină", ci felul lor de a fi prieteni, de a fi aproape. Chiar dacă nu vorbeşti zilnic cu ei la telefon, dacă nu te vezi la cafele la două-trei zile, bărbaţii ştiu să fie prieteni de încredere. Multe femei sunt ca în bancul ăla cu scorpionul care la mijlocul lacului înţeapă broască ce îl căra pe malul celălalt "nu m-am putut abţine". Oricât ar fi de veche şi durabilă prietenia, tot nu reuşesc să se abţină să nu te pocnească cu vreo replică răutăcioasă peste ochi, la un moment dat. Bărbaţii prieteni (cel puţin cei pe care i-am cunoscut eu) vor face în cel mai rău caz un mişto hăhăit, nu vor lovi niciodată ca să doară.

Ochii unui bărbat nu vor putea niciodată să disimuleze că te-ai îmbrăcat ca o pupăză, chit că la întrebarea "îţi place?" vor bâgui un "mda, dacă ţie îţi place". Femeile, în schimb, pot da ochii peste cap şi te pot face să te simţi cea mai bine îmbrăcată persoană din lume.

Îmi plac bărbaţii pentru că, la orice nivel ar fi, se uită clar şi vizibil după cururi, sâni, picioare. După femei pur şi simplu. Femeilor li se pare ceva sub demnitatea lor să admită că o fac, aşa că se chinuie să ascundă privirile sau se cenzurează. Atunci când o femeie priveşte admirativ un bărbat bine, mai niciodată bărbatul de lângă ea nu îi va găsi nod în papură admiratului. O femeie, în schimb, oricât de perfectă ar fi cea admirată, nu va fi capabilă să nu-i găsească măcar un ochi dus la ciorap. Ca să nu mai vorbesc de glezna un pic cam groasă.

Mă amuză bărbaţii că se lasă doborâţi de tocăiala femeii şi, în loc să cheme un instalator sau un mecanic, încearcă ei să repare, deşi e clar că nu se pricep. Eu chiar sunt convinsă că nu ei ţin să arate că pot, ci că femeile i-au adus în situaţia în care să încerce ei mai întâi. Pun pariu că 99% din burlaci cheamă direct un instalator. Asta dacă realizează vreodată că apa la baie cuuuurge în neştire de vreo juma de an.

Nu sunt de acord cu "convingerile" de gospodine cum că ai naibii porci de bărbaţi care ne înşeală pe toate drumurile, că mai mult de atât nu ştiu. Chiar cred că e un stereotip de care se agaţă prea multe muieri care nu au altă scuză că bărbatul nu le mai place sau sunt atât de frustrate că nu se uită nimeni la ele şi dau vina aiurea. Sigur sunt foarte multe femei care înşeală, dintr-un motiv sau altul, aşa cum bărbaţii înşeală nu doar că e "instinctul lor animalic" ci şi pentru că au motive asemănătoare cu ale femeilor. Nu-mi plac, în schimb, bărbaţii că sunt mult mai laşi şi mai şovăitori decât femeile în a se decide să meargă mai departe. De aici, cred eu, stereotipul cu "toţi bărbaţii înşeală", pentru că le e lene, teamă, n-au curaj să rupă ce nu mai merge.

Ador bărbaţii pentru că îşi aleg o femeie pentru că o consideră mişto, tare, perfectă, EA, nu ca femeile care îşi aleg un bărbat ca să îl transforme în mişto, tare, perfect, EL. Bărbaţii îndrăgostiţi sunt adorabil de îngrozitor. I-aş bate pe toţi numai ca să-i iau în braţe şi să-i pup după aia. Bărbaţii suferă teribil atunci când sunt înşelaţi, părăsiţi. Doar că sunt mult mai decenţi în a arăta. Se ascund în casă, în pahare de alcool, nu-şi pun poalele în cap şi povestesc TUTUROR despre ce au păţit din cauza "ticăloasei, curvă odioasă, care a plecat după unul nici măcar aşa mişto ca mine". Am cunoscut mult mai puţini bărbaţi care să-şi porcăiască fostele decât femei care îi umplu de respect pe cei despre care, cu puţin timp în urmă, povesteau mândre că "iubitul meu e minunat, tandru şi îmi simte toate nevoile". Nu, nu cred că bărbaţii trebuie să ne ghicească toate nevoile şi gândurile, aşa cum nici femeile nu trebuie să facă asta. Lucrurile se şi spun.

Mă supără femeile care vor să dovedească ele că le pot face pe toate, doar ca să le dea bărbaţilor peste nas, anulându-şi de multe ori feminitatea. Bărbaţii încearcă să dovedească asta doar când le dă pe-afară orgoliul sau chiar nu mai pot de gura ei. Bărbaţii sunt minunaţi când fac (la orice vârstă) ochii maaari la vederea unui joc. Mi-ar plăcea să văd toate femeile extaziate şi copile iar la vederea unei păpuşi. Mă amuz foarte tare când îi văd pe bărbaţi nervoşi şi supăraţi că au început să chelească. Nu există argument pentru care să renunţe la supărările astea.

Îmi plac bărbaţii pentru că ei nu fac dragoste, ci sex, şi îţi arată că asta vor, nu se ascund după clipoceli din ochi cu subînţeles, după care se apără că nu asta vor de fapt, ci doar să fie ţinuţi în braţe. Mi-ar plăcea să ştiu că tot mai multe femei iau ele iniţiativa de hârjoneală şi gâfâieli, nu aşteaptă să vină de la ei mereu.

Tuturor bărbaţilor din viaţa mea vreau să le mulţumesc pentru toate lucrurile care mă fac omul de azi, lucruri pe care le-am învăţat de la ei şi lângă ei. Le mulţumesc că mă fac să mă simt fata-lui-tata, frumoasă, iubită, alintată, răsfăţată, pasională, femeie, copil, responsabilă, zurlie. Că m-au făcut, unii dintre ei, să simt durerea plăcută a dorului, alţii m-au făcut să plâng (iar lacrimile mele sunt rare şi preţioase), că m-au făcut să sufăr şi mi-au făcut rău, pentru că pot aprecia acum mai mult momentele frumoase, când e bine. Că am râs, că am dansat, că mi-au dat muzică, că mi-au fost iubiţi, că îmi sunt prieteni, că trăiesc şi sunt fericită. Şi le mai mulţumesc pentru simplul fapt că sunt bărbaţi. Că tare mi-e drag de ei!

Mix de weekend tomnatic

Dezavantajul plecării în concediu de vară în septembrie e că te cam întorci la muncă direct în toamnă. Aşa că se dublează depresiile. În plus, eu anul ăsta chiar că am picat prost, întorcându-mă noaptea din frumoasa vacanţă ca să merg la ora 8 dimineaţa direct la birou, într-un haos de nedescris. Primul weekend nu ştiu când a trecut, pentru că eu am dormit. Şi am plâns în pumni de supărare că am aşa o viaţă nefericită, că a venit toamna, că a început şcoala şi e demenţă în trafic, etc etc.

Weekendul trecut, ca să compensez, a început de joi, cu petrecerea-surpriză pentru cel mai bun şi drag prieten al meu, Mircea. A fost prima petrecere de acest gen unde sărbătoritul chiar nu a avut idee de ce i se coace, aşa că a fost mai mult decât reuşită. Oameni simpatici, discuţii haioase, cadouri la fix. Îi doresc încă o dată să fie sănătos şi bucuros!

Vineri seara, după încă o zi odioasă la servici, am lenevit, puţin Silent Movie, puţin nani, aşa, ca de pisică pe divan. Sâmbătă am fost la cununia civilă a unui coleg de blog, domnul Fuckyoutovarăşi a făcut doamna serioasă din Cristina, o altă colegă de blog. Am stat la bârfe cu mare drag cu Viorica, doamna fiind mult mai pregătită să surprindă agitaţia de la Casa de cununii. Care casă m-a rupt în două cu aspectul ei. O murdărie de nedescris, resturi de orez, hârtiuţe şi baloane sparte necurăţate de multă vreme cred eu, zeci de ţigani împuţiţi şi cu mâna întinsă care te urmăreau până la maşină doar doar capătă ceva, alţi ţigani obraznici cu lălăiala de acordeon nesolicitată de nimeni, îngrămădeală cu alte grupuri de însurăţei. Doamnele de la oficiu nu cred că reuşeau să-şi spună textul mai repede, iar îndemnul portarului "hai, afară îi felicitaţi, că mai avem şi alte nunţi" m-a făcut să simt profund delicateţea momentului. Eu le doresc celor doi toate bune şi frumoase, echilibru şi înţelegere, joc şi ghiduşeală, iubire şi fericire. De la cununie am fugit la ai mei acasă, numai bine ca să ajung exact la sfârşitul obositorului, dar pitorescului strâns de struguri. E primul an când nu ajut şi m-am simţit ciudat. Sper să mă ierte ai mei.

Duminică m-am trezit în lălăieli de acordeon. Fuck! Nuntă între blocuri sau ce? Ei, bine, printre străduţele înguste dintre blocurile de la gagic din cartier, nu doar că se cântau lăutărisme ieftine de nuntă, ci toată atmosfera "elegantă" se completa cu ... o imensă limuzină strecurată cu greu printre celelalte maşini! Combinaţia acordeon-limuzină m-a făcut să vărs.

Am plecat cu gagic cu tot la cununia, de data asta religioasă, a fostei colege de liceu şi bună prietenă Ioana, cea mai simpatică şi relaxată mireasă pe care am văzut-o vreodată. La fel de relaxat şi ginerică, Mişu. Au fost nişte frumoşi, nişte eleganţi şi le doresc din suflet toată fericirea din lume. Exact la ieşirea din Caşin, care e în plină renovare, traficul nu chiar blocat, dar sigur ştrangulat de mulţimea de maşini bengoase din faţa bisericii, între care trona ... o imensă limuzină bmw. Zulufi, parfumuri scumpe, toalete de firmă. Naşi de mare eleganţă şi angajament, Borcea de la Dinamo şi soţia lui. Se explică bunul gust cu limuzina. Au lipsit lăutarii, dar probabil de la petrecerea de după nu.

Am agăţat-o şi pe Iulia şi hai să mâncăm la Ruby Tuesday. Unde ştiam că mâncarea e cam scumpă, dar foarte gustoasă. A rămas doar partea cu scumpă, în combinaţie de mare succes cu o chelnăriţă acră de ziceai că numai cu lămâie se hrăneşte. Încă un loc unde nu voi mai călca prea curând.

Weekendul s-a terminat cu o hlizeală pe cinste cu revizionarea Kung Fu panda şi cu nişte episoade din Seinfeld. Din păcate, nu au reuşit să atenueze din mizeria săptămânii ce tocmai a început.

Şi? La voi tot aşa brusc, haotic, bulversant a venit toamna?

Despre ajutor şi rezultate

De câte ori nu vi s-a spus sau nu aţi spus "mai bine nu te ajutam"? Sau "eu vreau să te ajut şi tu te superi"? Vă spun cu mâna pe inimă, eu nu am ajuns niciodată să spun asta, dar am primit de nenumărate ori replicile de mai sus. Care pe mine mă înfurie teribil.

Eu sunt superficială în multe, dar strict în ceea ce priveşte noţiunea de "ajutor" sunt foarte serioasă. Vorbesc de ajutor concret, dar chiar şi când spun cuiva supărat de exemplu, "vrei să vorbeşti, să te descarci, te pot ajuta cumva?" chiar asta înseamnă, că în acel moment am toată deschiderea şi disponibilitatea de a fi alături de acea persoană. Nu sunt genul care se aruncă să ajute, cu mâna de elev silitor fluturând "tovarăşa, tovarăşa, eu! eu!". Consider că a cere ajutor şi a te oferi să ajuţi sunt lucruri care se exprimă verbal, nu se ghicesc doar. Detest să mi se spună: "am avut probleme cu jobul sau cu iubitul şi nu te-ai oferit să mă ajuţi nici măcar ca să vorbim" în condiţiile în care respectiva persoană nu mi-a spus vreodată că are probleme de servici sau de amor. "Dar nu ţi-ai dat seama că e ceva cu mine?" Păi, nu sunt Neghiniţă, în plus, fiecare mai are şi zile mai apatice, aşa că nu vreau să intru abuziv în intimitatea cuiva cu întrebări sâcâitoare "dar ce ai? Dar eşti bine? parcă nu eşti aşa bine! Dar ai ceva?". Am convingerea că cei apropiaţi îmi vor spune în cuvinte că îşi doresc un anumit suport din partea mea, iar atunci îl ofer necondiţionat, foarte serios şi concret.

În ceea ce priveşte ajutorul să-i spunem fizic, de tipul deloc cu nuanţe, gen ajutat la curăţenie, ajutat cu luat hainele de la curăţătorie sau dus o scrisoare la poştă, chestii aparent banale, dar care pot fi considerate ajutoare reale, am mari probleme. Nu în a le oferi, ci în a le primi. "Ţi-am făcut o surpriză, am vrut să te ajut şi am făcut curat în casa ta" - am primit această frază de mai multe ori în ultimii 10 ani, ţinând cont că de atâta vreme am avut mereu pe câte un amic, prieten co-locatar. La vederea faptului că toate lucrurile din casă au fost "ordonate" în grămadă pe un fotoliu, că parchetul meu vechi şi cu personalitate are dâre de la mop sau că paharele nu sunt impecabile în lumină, ci prezintă urme, eu mă crispez, mi se umflă nările şi mă înroşesc la faţă. "Te-am rugat eu să mă ajuţi? Puteam să facem curăţenie împreună, că eu îmi ştiu locul lucrurilor din casă, că eu tratez parchetul cu o anumită atenţie. În plus, mie îmi plac paharele fără pete!!!". Cam asta urlă în capul meu, dar de exprimat nu am făcut-o, ca să nu jignesc intenţia. Dar nici nu am putut să zâmbesc fals şi să spun "vaaai, mulţumesc!" Pentru nimic! Pentru că din păcate nu ştiu să disimulez. La mine se vede oricum totul pe faţă şi în ochi.

Atunci când, de exemplu (concret), din proprie iniţiativă mă ajuţi ridicându-mi o fotografie foarte importantă pentru mine de la laboratorul foto şi până acasă o îndoi de nu se mai poate folosi, eu explodez. În bucăţele mici.

La chestiuni ca cele de mai sus, vin replicile "eu am vrut să te ajut, dar mai bine mă abţineam", botul pus, aerul de jignire, senzaţia de victimizare. Cât de tare urăsc asta? Cel mai tare! Pentru că "ajutor" înseamnă a face ceva bun sau chiar foarte bun pentru cineva, nu o intenţie bună şi un rezultat prost!

Vă întreb cu toată sinceritatea, ar trebui să mă auto-educ să reacţionez mai frumos la un "ajutor" cu rezultate proaste? Pe care nici măcar nu l-am cerut! Să fiu mai nepăsătoare, mai puţin perfecţionistă cu ceea ce îmi doresc eu ca rezultat? Chit că asta înseamnă să refac eu o curăţenie, să refac eu o poză, etc? Să nu mai am aşteptări de lucru bun făcut, ci să apreciez intenţia? Vă rog ajutaţi-mă, îmi doresc să ştiu cum ar trebui să reacţionez. Sunt deschisă la variante. Deşi nu par. Haha!

Oamenii darnici merg mai departe

Dragilor, a trecut vacanţa, a venit toamna, la unii trece criza, la noi se acutizează. E haos, sunt nervi, iritare, absurd şi răutate. În ciuda tuturor, îmi doresc tare mult să mergem mai departe cu campania oamenidarnici, poate tocmai acum reuşim să fim mai solidari ca niciodată. M-aţi ajutat enorm până acum, vă cer ajutorul în continuare. Hăinuţe (în special pentru bebeluşi şi copii), încălţăminte, jucării, cărţi, rechizite şcolare, uniforme şcolare, produse pentru igienă. De asemenea, orice ajutor bănesc este de mare folos, în special pentru micuţa Ştefania, care suferă de o malformaţie a esofagului (atrezie de esofag), unica ei speranţa la o viaţă normală fiind o operaţie în Germania, pentru care este nevoie de aproximativ 25.000 de euro. Voi reveni cu detalii exacte, acte medicale, corespondenţa cu clinica din Germania, cât de curând, după externarea micuţei din spital. Donaţiile voastre pot fi făcute în contul bunicii Ştefaniei (Nina - Dumitraşcu Niculina RO12INGB0000999901600322) sau în contul oamenidarnici (RO90INGB0000999900372741 deschis la ING Bank Sucursala Militari, Bucureşti, titular cont Lia Stoica). Tot în contul oamenidarnici puteţi face donaţii şi pentru Bianca, tânăra de 16 ani care suferă de o boală rară a sistemului muscular, amitrofie spinala progresiva, sindromul Kugelberg-Welander, care are nevoie atât de informaţii despre boala ei, cât şi de ajutor în bani pentru continuarea tratamentului cu venin de albine, până acum singurul care o ajută să-şi aline suferinţa.

În ultima lună s-au adunat iar în cont 700 de lei, 200 i-am trimis Biancăi, restul îi voi da azi Ninei, pentru micuţă. Mulţumesc din suflet lui Răzvan, Roxanei Rontziki, Ralucăi, Răzvanului care îmi e mereu alături. Am început deja întâlnirile cu oameni darnici care îmi dau diverse sacoşele şi lucruşoare, ba chiar şi scăunele şi măsuţe (de la o grădiniţă privată)! Lista de viitoare întâlniri e deja lunguţă şi abia aştept să devină şi mai lungă. Scrieţi-mi aici sau daţi-mi un mail şi imediat stabilim cum ne vedem.

Cu familia Ninei şi a Biancăi vorbesc destul de des, spre sfârşitul săptămânii dragii de Cristi, Laura şi gemenii lor adorabili Gruia şi Vlăduţ vor face un drum spre Bârlad şi vor duce familiei Vasilache, despre care v-am povestit aici, hăinuţe, uniforme, rechizite, încălţări şi dulciuri, pentru care mulţumesc în mod special Iulianei. La Chitila voi merge cât de curând, iar la Valea Plopului spre sfârşitul lunii sau începutul lui octombrie, trebuie să mă sfătuiesc cu Dan, VV şi Monica, prietenii mei de nădejde. Vom avea nevoie de cineva cu o dubă mare, să putem duce lucrurile adunate. Vreau să vă anunţ cu mândrie că finuţul din burtica Anei Maria este băieţel, deci va fi Mihai (Neamţule, eşti naş onorific!) şi trebuie să se nască în jur de 20 noiembrie. Să sperăm că totul va decurge normal şi bine şi că la început de an voi fi nănaşă :)

Dragii mei prieteni, mai cunoscuţi, mai anonimi, vă doresc să treceţi cu bine prin vremurile astea tulburi şi vă aştept alături pentru a le putea aduce o bucurie şi o alinare atâtor oameni şi copii cu dificultăţi. Vă mulţumesc!