Vulpea eco fitness bulversată

Ca în fiecare an, de ziua mea vine primăvara. În stilul cu care ne-a obişnuit de câţiva ani buni (din cauze de încălziri globale, poluare, etc), a venit ca o dementă, cu poalele în cap, direct din zero grade la 20 de grade. Vineri seara, leneveală, gagicăreală, vin alb, "dorm de rup weekendu ăsta". Telefon de la mama de Vulpe: "vă aşteptăm mâine pe la noi, da?" Zâmbesc, mă întind, miaaaau! "La un grătar, nu?" Nici nu apuc să termin mieunatul, că dau direct în scâncet de căţel călcat pe lăbuţă. "Da' tu crezi că viaţa e făcută numai din grătare???" Brusc, mi-am adus aminte de prietena Alina care îi spunea puştiului ei, astă-vară, cum că "viaţa nu-i făcută din vacanţă, viaţa e făcută din rate!" Revin la mama: "A venit căldura, trebuie tăiate legăturile vechi de la vie, trebuie greblat, adunat, măturat..." M-a pierdut la un moment dat. Nu mai conta CE e de făcut, ci CÂT e de treabă. Gagicul a primit vestea cu acelaşi entuziasm ca şi mine.

Sâmbătă, haine de scandal, energie pe noi cât într-o baterie de 1,5. Am ajuns cu greu la ei, pe şoseaua de centură. Unde naiba merg oamenii încolonaţi sâmbăta, de e mai aglomerat decât în timpul săptămânii??? La locaţia cu pricina, un prim moment de jălanie. Din superba curte imensă, tocmai le-a fost luată o bucată importantă, din faţă. Se lăţeşte centura. Deşi ştim de proiect de 5 ani de zile şi am fost despăgubiţi, tot nu mă pot obişnui cu ideea. Noul gard e în faceri. Biata Cati a vopsit câteva sute de scânduri ce vor fi parte din gard. După atâta vopsea şi baiţ inhalat, abia mai putea să zâmbească. Tata Urs şi mama de Vulpe în vie. Unde am băgat-o la tăiat de legături şi pe Anne. Eu la bucătărie la început. Să pregătesc cu mirodenii şi baiţuri friptanele. Gagicul s-a ocupat de grătar. Şi a ieşit divin! Dacă l-a făcut până şi pe Urs să recunoască asta, înseamnă că pastramă de berbecuţ mai bună nu există! La bucătărie am fost secondată de maimuţica Mara. Care e o bomboană. Ca argintul viu. Şi mi-a povestit cum dorm căţeii, le-a spus chiar pe nume: Oscar şi Athos. La cât vorbeşte, e clar ce a moştenit de la mătuşă-sa care este ea Vulpe. Mă uit minunată la crinii tatălui meu, care au înflorit superbi în geam. Ce ştie ea natura să construiască!

După pregătiri în bucătărie, Vulpea s-a pus pe răsturnat chioşcul cu fundu-n sus. Şi am adunat şi hărtii şi plastice zburate de vânt prin curte. Am plantat panseluţe. Şi am greblat uscăturile. A rămas aşa o iarbă verde grasă! Abia aştept să dea şi floricelele şi să explodeze cireşii, vişinii şi merii. Dacă tot eram pusă pe curăţenii, am băgat şi la Frieda. Aspirat, şters geamuri, parfumat.

După atâta muncă, sub aşa un soare frumos, am decis să mâncăm prima masă pe anul acesta afară. Cu căţeii amuşinând. Cu vrăbiuţele certându-se. Pisa ronţăind oase. Cu ceafa încinsă de soare. Miros de verde. Sunet de iarbă crescând. Primăvară zăludă.

Am ajuns pe înserat acasă. Numai bine să sărbătorim şi noi Ora pământului. Am scos totul din priză. Am stins toate becurile. Am aprins 3 lumânări. Chiar romantic. Am stat de poveşti, am făcut umbre pe pereţi. A trecut foarte repede ora asta. Şi ne-am simţit chiar bine.

Duminică ne trezim direct bulversaţi de schimbarea de oră. Cine naiba a inventat prostia asta??? Program de alt tip de mişcare. La sala multi-funcţională. Stepper, bicicletă, încordăm farmecul personal. Transpirăm. Facem bujori în obrăjori. La final, răsfăţ la mega-jacuzzi. Lăbuţele de pisică, ciocanul de şniţele, maşina de spălat. Vulpea rânjită şi satisfăcută. Mâncăm ceva uşor, o plimbare scurtă. Ajungem acasă. Senzaţie de maxim 5. Când colo, ora 7 seara! Păi, şi somnul meu de frumuseţe? Adorm bombănind. Mă trezesc la 9 seara. What a fuck? Haos total.

Azi dimineaţă, noroc că am avut liber de la job. Că nu ştiu cum mă trezeam eu la noua oră 6 jumate. Aşa m-am trezit la 10 convinsă că am dormit prea puţin. Multă treabă şi azi. Alergătură prin oraş. Vulpea în tricou cu mânecă scurtă. A venit primăvara!!!

De-ar fi să mor aş vrea să ...

Am găsit la prietena Cireaşă o leapşă puţin mai spooky aparent. Despre ce aş face înainte să mor. Am mers pe firul apei şi am găsit de unde a pornit. De la un experiment interesant. Din State, unde au pozat oameni pe stradă şi i-au întrebat chestia de mai sus. Răspunsurile lor au fost scurte. Unele emoţionante, altele "materialiste". Două mi-au plăcut în mod special: "înainte să mor, aş vrea să trăiesc!" şi "înainte să mor aş vrea să trăiesc fără frică". Ceea ce pentru mine înseamnă răspunsurile perfecte. Dar au mai fost şi câteva răspunsuri absolut geniale. Înainte să mor aş vrea "să fiu fericită şi şofer de camion", "să ştiu ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare", "să gătesc un souffle", "să scuip din Turnul Eiffel" (ha, numai un american putea spune asta hihihihi!), "să devin nemuritor", "să mă reîncarnez într-un ursuleţ de pluş". Scopul acestui experiment este de a afla ce-i face pe unii oameni mai conştienţi de propria mortalitate faţă de alţii? Ce îi motivează pe oameni să participe activ în propria viaţă? Ce valori avem ca societate? Şi mai ales, ce reiese a fi important în viaţa oamenilor din această întrebare simplă şi directă? Cele două doamne din spatele experimentului promit să îi contacteze, în câţiva ani, pe fiecare dintre subiecţi, pentru a afla dacă şi-au îndeplinit dorinţele.

Pentru că tot vine weekendul şi intenţionez să trăiesc la maxim prin mult somn şi leneveală (asta până pune gagicul mâna pe mine şi mă târăşte iar la sală, de nu o să pot nici să strănut de febră musculară), mi-am pus şi eu problema: ce-aş face înainte să mor? Mai ales dacă aş ştii cât de cât o dată exactă.

Păi, în primul rând, tare mi-ar plăcea să trăiesc în continuare ca până acum. Agitată ca spray-ul, cu mulţi oameni frumoşi în jur, să râd mult, să dorm cât îmi place, fără să sune ceasul. Acum punctual:

- aş spune oamenilor dragi că îmi sunt dragi şi îi iubesc (fac asta prea rar, probabil din cauză că "te iubesc" a devenit cumva desuet de spus, după prea multe filme americane);

- în ideea că tot mor şi ce mai contează câteva kilograme în plus, aş băga sub nas un tort întreg cu 4 feluri de ciocolată, de la Centro;

- aş închiria cu gagicul camera aia de hotel unde avem noi o fantezie să mergem. Şi da, aş ţipa după pofta plăcerii, cu riscul de a fi evacuaţi;

- m-aş teleporta într-o ireală grădină japoneză cu cireşi înfloriţi şi aş sta să mă ningă cu flori rozalii; pentru mine cireşii în floare sunt cea mai delicată dovadă a imensităţii creatoare a naturii;

- aş vrea să ajung şi eu la un concert U2, în primul rând, până nu ajunge Bono în cârje;

- aş vrea să trăiesc măcar o lună în Noua Zeelandă, să mă dau de pe munte direct în apă şi să văd nesfârşit de verde şi să beau cea mai pură şi nepoluată apă care se află acolo, într-un izvoraş anume;

- m-aş bălăci în apele alea verzi-albăstrui ale unei mări până mi s-ar zbârci pielea pe mine şi m-aş mura în atâta sare, după care aş zace ca o balenă eşuată la soare, mult soare care să mă pistruiască toată şi m-aş gâdila cu nisipul.

Şi cu 1 minunt înainte de căderea cortinei, aş da un mail cunoscuţilor că în caz de boceli şi jale o să-i bântui, aşa că mai bine să se pună pe petrecut cu vin alb şi sec şi berbecuţ şi ciuperci la grătar în amintirea mea, să dănţuiască pe Manu Chao şi muzica mea dragă, cu speranţa că atunci când şi-or aduce aminte de mine, să zâmbească. Şi da, mi-ar plăcea să mor râzând.

Nu dau leapşa mai departe cuiva anume, dar abia vă aştept să o furaţi şi să răspundeţi :)

Femeia la 31 de ani

Pentru că mie îmi place să petrec precum ţiganu (fără apropo-uri, Neamţule), trei zile şi trei nopţi la rând, e, bine, şi azi mă sărbătoresc! Şi vă aştept cu drag alături, la masa mea. Am primit deja, anticipat, de la cel mai gagic gagic, îngeraşul-zânuţă zbanghie :)

De când mă ştiu, am aşteptat ziua mea cu nerăbdare şi bucurie. Anul ăsta parcă şi mai tare. Dacă până acum îmi venea să strig necunoscuţilor pe stradă "azi e ziua mea!!!", astăzi mă laud vouă, pentru că vă cunosc şi îmi sunteţi dragi :) Că mie nu-mi e teamă că trec anii, că îmbătrânesc.

Anul trecut pe vremea asta, mă compătimeau unii: "vai, schimbi prefixul! Lasă, că nu-i chiar aşa de rău". "Ştii, Balzac, femeia la 30 de ani ...". Mă aşteptam ca, deşi mă simţeam senzaţional, pe 25 martie 2008 să cadă cerul peste mine, să mi se transforme brusc faţa în mănuşă de baseball, să nu mai iasă soarele din nori şi să nu se mai uite nici muncitorii de pe şantier la mine. Dar, de la prima oră, am fost aşa prinsă să mă rânjesc şi hlizesc toată, să mă pup cu lumea, să răspund la telefoane venite de de departe, să mă sărbătoresc pur şi simplu ca o Narcisă, încât am uitat să fac riduri şi să îmi plâng de nefericire.

Mi-am trăit viaţa din plin de când mă ştiu. Nu am gustat, am muşcat cu poftă. Chiar şi la alea rele, am dat întâi cu capul de berbeacă, abia apoi am pus mâna să simt cât e de tare zidul. Am făcut întotdeauna ce am vrut, spre disperarea mamei şi spre grija, dar admiraţia tatei. Şi tocmai de-aia, dacă la reuşite mă bucur alături de cei dragi, la eşecuri nu caut alt vinovat în afara mea. Şi tare îmi place să îmi asum asta. Pe principiul "regret ce nu am apucat să fac, nu ce am făcut", chiar vă spun cu mâna pe inimă: nu regret nimic din ce am trăit. Nici măcar oamenii care au trecut, pentru o secundă sau ani prin viaţa mea, nu îi regret. Nici măcar pe cei care m-au murdărit sau m-au rănit adânc. Că de murdărie m-am spălat, iar rănile s-au făcut cicatrici care pe mine cred eu că mă înfrumuseţează. Ca să nu vorbesc de lecţiile învăţate.

La 10 ani mă băteam cu băieţii. Şi dădeam tare. Dar eram şi prietena lor cea mai bună. Şi nu şi-a permis nici unul să mă înghesuie prin colţuri şi să mă pipăie. Nu o să ştiu niciodată dacă nu s-au întâmplat astea pentru că eram prietena lor de nădejde sau pentru că le era frică. Îmi convin ambele variante.

La 15 ani eram Nimphetă. Inconştient conştientă de nurii mei. Perioada de nebunii şi prostii. Ceva şpriţuri exagerate, fugit nopţile de acasă (unde biata mama mă lăsa dormind, că eu aşa îi spuneam la telefon - ai mei se mutaseră deja la curte şi eu stăteam "responsabilă" la bloc) în Club A cu o legitimaţie falsă de studentă ha! la Medicină. Tot pe la vârsta asta şi primul zbucium sentimental. Îmi aduc aminte şi acum fiecare secundă :) Aşa cum îmi amintesc precis fiecare sentiment ce a urmat, fiecare chip, piele, nume, moment şi întâmplare. Şi fac asta nu pentru că fiecare ar fi meritat, ci pentru că mă respect prea mult să nu îmi amintesc. Pentru că, buni sau răi, toţi sunt părţi din mine şi din viaţa mea.

La 20 de ani eram foarte cuminte. Şi cam casnică. Şi nu aveam ochi decât pentru un el. Mi-aduc aminte că după despărţirea de acel cineva, am ajuns într-o zi foarte indignată şi şocată acasă şi i-am zis unei prietene: "Au înnebunit bărbaţii! Se uită după mine, mă claxonează, îmi fac semne, îmi zâmbesc. Nu mi s-a mai întâmplat până acum". Şi ea mi-a răspuns zâmbind: "s-au întâmplat toate astea, tot timpul, dar nu ai avut tu ochi să le vezi". N-am mai făcut greşeala asta niciodată. Pentru că nu am vocaţie de Floarea-Soarelui, să mă învârt fermecată doar după soare.

La 25 de ani eram carieristă. Dormeam pe la birou. Nu ştiam când e zi şi când e noapte. Am învăţat enorm. Cel mai bine am învăţat că nu merită nimeni şi nimic să mă sacrific prosteşte. Transpiraţie vărs de la căldură, cocoţată în cireş, ca să adun gogoloaţe roşii pentru cei dragi. Sânge donez pentru cei care au nevoie. Dar mai mult de atât din trupul meu, nu am de gând să mai dau vreodată. Din suflet dau. Oricând şi oricât. Şi nu mi-e teamă că îl irosesc pe unii care nu merită uneori. Pentru că sufletul meu e mult şi se reface uşor.

Ce s-a întâmplat cu mine la 30 de ani? Nimic special. Îmi era bine. Eram fericită. Pentru că mă regăsisem. Nu mă reinventasem, dar eram mai mult ca niciodată conştientă de mine. De sufletul meu. De dorinţele mele. Eram împăcată cu mine. Îmi doream să iubesc şi să fiu iubită, dar mai presus de orice, mă iubeam pe mine, ca să fiu capabilă să ofer mai departe iubire. În acelaşi timp, îmi era atât de bine cu mine însămi! Fără teama de singurătate. Pentru că mi-am dat seama că nu sunt niciodată singură. Ci doar am momente doar cu mine însămi. În care să dansez în pielea goală, să mă răsfăţ şi să mă alint. Să mă bucur de tot ce mi-a oferit Ăl Bătrân, ai mei, prietenii, viaţa pur şi simplu. La 30 de ani m-am simţit FEMEIE. Şi n-am mai fost doar pisicuţă, ci am devenit Vulpe :D Şi da, NU sunt măritată şi nici nu consider asta vreo cireaşă de pe tort.
N-am trăit nicio criză melodramatică la 30 de ani. Nu am descoperit riduri noi. Bine, nici nu am căutat. Dar ştiu că sunt de 10 ori mai împlinită sexual ca la 20, am mai puţini amici, dar mai de suflet prieteni ca la 25. Şi am mai descoperit ceva senzaţional la 30 de ani. Există timp pentru orice!
Tocmai am primit de la prietena mea Anne o carte cu o dedicaţie specială: "Dacă vei putea rămâne mereu în prezent vei fi un om fericit. Viaţa va fi o sărbătoare, o mare sărbătoare pentru că ea e numai şi numai momentul în care trăim".

Fac un exerciţiu de sinceritate foarte intim cu voi. Tocmai mi-am făcut o poză. Fără machiaj, la ora 1 noaptea, trezită de la 6 jumate. Cu un corn în frunte (deh, vine primăvara şi ne dezintoxicăm). Cu ceva cearcăne. Am împlinit 31 de ani. Şi e tare frumos.

Cum ajung unii la strugurii Vulpii?

Vă mai aduceţi aminte cum aţi ajuns prima dată la mine în casă? Prin ce întâmplare de click-uri? Şi se pare că ceva v-a plăcut de aţi mai revenit şi a doua oară şi a noua oară. Vă mulţumesc din suflet de vizite. Dar acum nu despre voi e vorba. Ci despre cei care fac un efort pentru a ajunge la mine. Care caută ceva anume şi îşi pun speranţe în ce vor găsi în casa mea. Unii îşi pun dorinţele pe google, speranţele, alţii frustrările şi întrebările existenţiale. Unii îşi pun chiar sufletul. Poate a venit momentul să le răspund şi eu şi să le mulţumesc de vizite şi să îmi cer iertare că uneori i-am dezamăgit. Dacă e ceva ce îi uneşte pe aceşti oameni, e numărul uimitor de mare de cuvinte pe care îl tastează în căsuţa google. Şi probabil din cauză că mă ştiu obsedată de gramatică şi ortografie, folosesc şi semne de punctuaţie în căutările lor.

Cum ar fi întrebarea care m-a răvăşit acum ceva vreme: "dacă un bărbat te respectă, înseamnă că te iubeşte?" Măi, ce aş putea spune? Dacă te respectă aşa cum îmi închipui eu, te-o iubi, dar sigur nu vrea să ajungă cu tine pe duşumele, să te tăvălească sălbatic şi să uite de orice brumă de respect. Există şi varianta dramatică a întrebării cu semne de punctuaţie: "dacă nu te mai iubeşte, nu te mai respectă, ce e de făcut?" Ca orice femeie care ţine la demnitatea şi mândria ei, îţi spun atât: ai un singur lucru de făcut. Insistă! Ţine-te scai de el! Ca o lipitoare. Că sigur nu-şi dă el seama ce-i cu el. Şi, oricum, dacă TU îl iubeşti aşa cum îmi închipui, ai destulă dragoste pentru amândoi.
Tot din categoria sentimente puternice, a ajuns cineva pe la mine tastând: "ai noroc că te iubesc că altfel îţi umflam ochii". Eu cred că ultimii doi căutători ar trebui să se cunoască. Pentru că sunt convinsă că sunt suflete pereche.

Din gama tragedii bine documentate, am reţinut căutarea: "cuvinte spuse la despărţire". Aici avem o pleiadă de răspunsuri. În primul rând, depinde de suportul folosit. Dacă e pe un post-it, n-ai loc de prea multe, aşa că varianta "mai bine ne despărţim. Nu eşti tu de vină" şi un mic muţunache desenat mi se pare cea mai firească. Dacă e prin e-mail, avem loc de desfăşurare şi se pot rememora toate momentele de rahat, cuvintele spuse aiurea şi luate personal, plus remarci ironice la adresa performanţelor sexuale (să ne înţelegem, un post-it va fi folosit întotdeauna de un bărbat, pe când e-mailul e terenul de joacă al doamnelor, ok?). Mai există şi varianta cuvintelor spuse la despărţire faţă în faţă. Dar aici domnii se vor expune la căutări de genul "căcatul de Florin", pentru că se ştie că doamnelor le place să împărtăşească experienţe, iar doamnele riscă o căutare ca cea de mai sus, cu umflatul ochilor.

Mai ajung la mine pe blog oameni care îşi pun întrebări existenţiale. "Ce înseamnă o pastilă la 3 zile?" Hmmm, greu de răspuns aici. Dacă stau bine şi mă gândesc, deşi nu sunt foarte sigură, cred că înseamnă ... o pastilă la 3 zile. Dar mai întreabă şi tu. Să nu te încurc. "De ce bag degetele în nas?" Ţine-mă până nu mă stârnesc! De plăcere, de plictiseală, de trecut timpul, de eliberat mucul ăla uscat care ne face să fluierăm, de rebeli ce suntem şi ignorăm regulile de bună-purtare! Ahh, ce m-am răcorit! "Ce pot să-i fac unei şefe cadou de ziua ei de naştere?" Eu aş începe cu o întârziere de bun simţ, de minim două ore. Aş apărea beat. Puţind a tutun şi eventual cu o pată de vomă pe rever. M-aş duce foarte aproape de ea şi aş ţipa cu scuipaţi: la mulţi ani, trăiască mă-ta de vacă frigidă şi obosită ce eşti! După care i-aş da un pumn în ochi şi i-aş lua ceva frumos. Eventual banii din portofel, a dracu de tâmpită care are salariu de trei ori mai mare ca al tău. "Ce fructe te scot la budă?" S-a dovedit ştiinţific că o banană înfiptă eficient în locul cu pricina te ajută să nu te duci la budă atunci când nu ai unde. Dar pentru întrebarea dumneavoastră, vă sfătuim să vă construiţi un cocktail exploziv şi exotic de prune, lapte, roşii bine coapte şi eventual un bol de ciorbă de fasole. Nu încercaţi să combinaţi cu măsline, că alea constipă, în plus, nu s-a stabilit încă dacă sunt fructe sau legume.

Avem şi categoria celor care pun întrebări pe care eu le iau personal. "La tine cum a fost prima dată când?" Păi, a fost aşa de bine şi nici nu m-a durut, de nici nu m-a crezut că la mine e prima dată când. "Ce face vulpea iarna?" E, bine, se dă mare pe blog cu viaţa ei activă, cu vacanţe, cu aventuri cu maşina, dar de fapt ea hibernează. Şi croşetează. Şi mănâncă ciocolată. Na, am spus-o!

Ajung pe la mine şi cei care nu pun propriu-zis întrebări. Probabil că nici nu aşteaptă vreun răspuns. Unii cred că doar se laudă. "M-am epilat şi m-am iritat la coaie". În caz că nu ai o trusă de prim-ajutor la îndemână, sfatul meu e să torni din belşug spirt peste, să freci bine bine cu un prosop aspru, după care să torni iar spirt şi să dai foc, să se cauterizeze rănile. Şi data viitoare încearcă să foloseşti ceara şi mai fierbinte, poate nu mai ai la ce să te iriţi după. Succes! "Băieţi care îşi arată puţa la fete şi invers". Recunoaşte. Mai mult de 12 ani nu ai. Data viitoare dă căutare după travestiţi sexy, să vezi ce puţe îţi arată fetele alea! "Bancuri drăguţe cu femei". Căutarea dvs. nu a găsit niciun document.

Căutarea mea preferată care mi-a adus un vizitator rătăcit este "cele mai tari nume pentru prieteni imaginari". Mânca-ţi-aş, păi tocmai asta e jmecheria la prieteni imaginari! Că poţi să îţi dai drumul la fantezie. Polixeniu, Pufuleţ, Cici, Irinel, Eufrosina, Pizdeliu, the sky is the limit!

Să nu credeţi că la mine pe blog nu ajung şi căutători de senzaţii tari. Din contră, sunt prea mulţi să-i menţionez. Dar şi cam banali. Cu toate astea, premiul întâi cu coroniţă pentru creativitate şi căutare elaborată, bine punctată şi targetată, tot categoriei de căutări erotice revine. Doamnelor şi domnilor, învingător la puncte "filme cu striptiz şi lezbiance şi porno şi groază".

Deci, voi cum aţi ajuns pe blogul meu?

Am dat infim şi am primit enorm

Am stat mult să mă gândesc înainte de a mă apuca de scris. Pentru că nu vreau să sune nici patetic, nici entuziast, nici cu pretenţii de "prozelitism". Nu vreau să impresionez pe nimeni. E povestea mea, o poveste firească şi normală, care înseamnă enorm pentru mine. Şi sunt convinsă că nu veţi simţi că dau eu lecţii, ci că vă povestesc doar despre ce am primit eu.

Acum vreo lună de zile, am descoperit, uitat într-un dulap, un sac cu jucăriile mele, puse acolo când am renovat casa acum 1 an jumate. Şi m-am bucurat şi am râs de cât de drăgălaşe sunt. Şi mi-am dat seama că nu mi-au lipsit toată perioada asta, pentru că eu găsesc tot timpul lucruri care să mă bucure şi să mă facă să râd. Şi am decis să le spăl frumos şi să le dau mai departe. Am găsit, prin intermediul prietenei mele Anne, o grădiniţă ţinută de două călugăriţe catolice. Cu copii nu foarte săraci sau amărâţi. Dar m-a impresionat munca celor două călugăriţe. Am mai adunat o sacoşă mare de jucării şi de la Sabbra (pentru care ştiu cât de mult înseamnă pluşurile, aşa că îi mulţumesc încă o dată pentru gestul ei). Şi cu un rucsac mare şi o sacoşă mare pline am ajuns la grădiniţă. Foarte curat şi frumos. Cele două călugăriţe de o fineţe şi lumină deosebită. S-au bucurat de gestul nostru şi ne-au mulţumit stând la poveşti şi arătându-ne diplomele luate de copilaşi la diferite concursuri. "Cel mai frumos pitic", "cel mai deştept pitic". Când am intrat în clasa copiilor, stăteau cuminţei pe nişte scaune mici mici, ca în Albă-ca-Zăpada. Când am scos jucăriile, a început nebunia: "Eu vleau călussu", "eu vleau căţelu". Cine vrea văcuţa? Eu! Eu! Ca să-mi mulţumească, ghindoacele de 3-4 ani mi-au spus poezii. Mai mult de "am o batistusă mică" nu am înţeles. Dar nu a contat. Mi-au dat lacrimile de fericire şi bucurie. Îmi bătea inima imensă în mine.

Acasă mi-am dat seama că am foarte multe lucruri de care se pot bucura şi alţii. Am adunat hăinuţe de la nepoata mea Mara şi de la copilaşii unei colege şi am găsit o familie cu o situaţie grea şi cu mulţi copii. Şi săptămâna viitoare le duc pachetele.

Am scos zeci de bluze, pulovere şi geci şi pantaloni de-ai mei. Aproape noi. Dar pe care eu răsfăţată nu le mai port. Şi le-am spălat, le-am pus frumos în genţi. Şi mă gândeam unde să le duc. Tot Anne a venit cu o sugestie. "La noi la biserică vin două fete. Stau la căminul unui spital. Au HIV". Nu a trebuit să-mi spună mai mult. M-am întâlnit cu ele miercurea trecută. Recunosc, mă aşteptam să mă impresioneze de să îmi vină să strâng ochii de ce văd, să îmi fie milă, să mă doară sufletul. Fetele, amândouă, arătau ca orice alt om. Una din ele, o haioasă care râdea mult. Cea de-a doua foarte serioasă. Se uita foarte atentă la mine. Era ziua ei de naştere. Făcuse 21 de ani. "Mă tot minunez că am ajuns aşa departe" mi-a zis foarte calmă şi fără urmă de tragism. Mi s-a pus un nod în gât. În camera lor foarte curat. Mi s-a explicat că e un fel de cămin al spitalului. Şi am fost rugată să nu spun nimic despre spital. Că nu vor să vină ziarişti şi alţii. Care au venit şi mai mult rău au făcut. Le-au pus poza pe prima pagină. Şi i-au recunoscut oameni pe stradă şi i-au ocolit. A venit în cameră şi un băiat. Şi el bolnav. Care mi-a spus că ei au drepturi protejate de avocaţi. Şi au ceva ajutoare în bani de la stat. Că nu le lipsesc lucrurile materiale. Şi că nu vor nimic. Pentru că e tare urât să cerşeşti şi să te milogeşti. Băiatul acesta, o mână de om, mi-a spus că el lucrează. Ca voluntar! Merge noaptea cu salvarea, cu un medic şi alţi voluntari. Şi dau medicamente şi seringi sterile drogaţilor. Şi le adună pe cele folosite. Şi împart prezervative prostituatelor. Şi câte o bucată de pâine. EL! Un copil abandonat de părinţi pentru că era bolnav! El şi fata mea serioasă se ocupau şi de două fete din cămin. Infectate cu HIV şi retardate. EI aveau grijă să mănânce, să se spele, să nu cadă.
Când au scos hainele şi ce le mai adusesem (creme, nişte biju-uri şi multe dulciuri), am rămas impresionată de gestul fetelor. Au chemat, pe rând, şi pe alţii. Şi au împărţit foarte firesc dulciurile. Şi hainele. "Păi, aşa e frumos, noi aici suntem în familie" mi-a spus fata serioasă. Care se tot uita lung la mine. Mi-a spus că nu atunci când au abandonat-o, la 3 ani, ai ei, a suferit. Ci cu puţin timp în urmă. Mare fiind. Când a stat 1 an acasă. Dar mama ei nu a putut să se adapteze, iar sora ei s-a purtat urât. Şi s-a întors la cămin.
Am stat de vorbă vreo două ore. Firesc. Ca nişte oameni normali şi tineri. Nu despre drama lor. Despre muzică. Cărţi. Engleză. Şi prostii de la tv. Şi uşor uşor, am văzut-o pe fata mea serioasă cum zâmbeşte. Şi deşi ei nu acceptă să facă poze, de data asta cele două fete au insistat să facă. O poză cu mine între ele. La plecare, le-am îmbrăţişat şi le-am pupat pe obraji. "Nu ţi-e frică sau aiurea?" Nu. Şi am îmbrăţişat-o mai tare. Nu pentru ea. Ci pentru mine am făcut asta. Pentru că sentimentul pe care l-am avut a fost că nu am întâlnit în viaţa mea o persoană mai puternică şi mai OM. Şi pentru că eu m-am simţit mică şi mediocră. Şi m-am simţit mult mai bogată după aia. Ea ne-a condus până la poartă. Şi mi-a mulţumit pentru tot şi în numele celorlalţi. I-am spus că nu are pentru ce, sunt doar nişte boarfe. "Şi alea sunt foarte importante. Dar mai mult ca oricine, ai stat cu noi şi ai vorbit cu noi şi ne-ai tratat firesc. Şi eu am zâmbit şi am râs. Familia m-a dezamăgit, dar tu o străină m-ai făcut să mă bucur de ziua mea". Am schimbat numere de telefon şi am promis că revin. Chiar miercurea viitoare. Să mâncăm nişte tort împreună.

Îmi spunea ieri cineva care se uită prea mult la tv că lumea e doar rea şi stricată. I-am spus că mai sunt şi oameni care fac ceva pentru alţii. Că sunt convinsă de asta. Zilele trecute, prin intermediul unei fiinţe deosebite, am aflat de cazul lui Gruia, băieţelul care nu poate să vadă, dar cu puţin ajutor în bani, poate ajunge în China să fie operat şi să trăiască frumos alături de fratele lui geamăn. Fără să ştiu nimic, azi am adunat de la câţiva colegi, pe principiul "dacă aţi avea o zi în plus la muncă, câţi bani aţi da pe ceva de mâncare şi o cafea sau un suc? Eu nu vă chem de muncă, dar voi puteţi să daţi banii ăştia să-i dăm mai departe". Şi au dat. Şi eu am calculat câteva nimicuri zilnice de-ale mele: câteva pachete de ţigări, cafele, salate. Şi banii ăia i-am pus deoparte. Şi mâine îi duc la bancă. Pentru Gruia. Nu sunt câţi aş vrea să dau şi câţi are nevoie. Pentru fiecare din noi nu înseamnă mare lucru. Puşi la un loc, pentru el înseamnă ceva. Acum 10 minute, când am căutat link-ul, am văzut că azi e ziua lui Gruia şi a fratelui său. E un copil pentru care se poate face ceva.

Nu vreau să spun cuvinte mari doar de dragul de a le vedea scrise. Am făcut nişte lucruri mici, care nu schimbă sistemul, dar care, prin ce am primit înapoi, pe mine personal m-au îmbogăţit. A fost foarte uşor să adun haine, nişte bănuţi. Mai am un drum de făcut, la administraţia financiară, să depun hârtii ca cei 2% din impozitul global să se ducă aici. După care, oi vedea ce mai urmează. Dar ce am primit înapoi, zâmbetele şi poeziile copiilor, lecţii de viaţă de la alţi copii, maturizaţi prea devreme, dar de o putere inimaginabilă, chiar nu pot exprima în cuvinte. Sunt prea sărace. O să citez din memorie ceva superb, în viziunea mea. Le-a spus Maica Tereza. "Ceea ce eu şi surorile mele facem este ca o picătură într-un ocean. Dar dacă nu ar fi acea picătură, oceanul i-ar simţi lipsa. Nu trebuie să calculăm matematic, ci doar să ştim că într-un moment putem să iubim o singură persoană şi să-i slujim unei singure persoane".

P.S. Ieri am aflat cum m-a trecut în telefon fata serioasă. "Prietena mea". Şi mai devreme la telefon, când am întrebat-o ce să-i mai aduc, mi-a spus că vrea doar o carte. Despre Prietenie. Ca să înveţe să fie un prieten mai bun.

Hitler in love

Am primit ieri, de la prietena mea Sophia, un cadou de ziua blogului meu. Un bilet la teatru. Mi s-a spus doar atât: un tip foarte interesant, de la Chişinău, el a făcut textul, regia e a unui armean. Omul a făcut 4 credite în bancă pentru a produce acest spectacol şi după câteva reprezentaţii la Târgovişte, a reuşit să-l convingă pe Mircea Diaconu să-l găzduiască la Nottara. Doar două spectacole. Ştii că el însuşi mi-a vândut biletele? Aşa, din uşă în uşă. Deja impresionată, am întrebat cum se numeşte piesa. Hitler in love. În ciuda titlului care m-a şocat puţin, am rezistat tentaţiei să caut ceva pe net. Nu, am vrut să văd totul fără idei preconcepute sau comentariile altora.

La Nottara, am fost conduse la subsol. O încăpere mică, puţin prăfuită, neagră. Sunetele de sirenă îţi dădeau o uşoară stare de panică. Eram în buncăr! ACEL buncăr. Mi s-a ridicat părul pe ceafă la începutul piesei: 1 minut dintr-un discurs al lui Hitler. O oră jumate am stat cu ochii fixaţi şi hipnotizaţi pe scenă. Am avut momente în care nici nu am respirat. Altele în care am sărit din scaun. Expresii de nebunie, halucinaţie, paranoia, acuzaţii de trădare aruncate generalilor invizibili, obsesii erotice legate de nepoata Geli Raubal, declaraţii de dragoste făcute Germaniei, amintiri şi dialoguri fictive cu mama, chiar şi o explicaţie halucinant de banală pentru ura lui viscerală şi holocaustică (dacă mi se permite acest cuvânt) pentru evrei: o prostituată evreică l-a îmbolnăvit de sifilis. Acesta este textul. Fără exagerări, fără tuşe îngroşate aiurea. Nu se încearcă o reabilitare a lui Hitler. Şi nici o demonizare în plus. Întrebarea-concluzie care m-a bântuit şi încă mă bântuie (probabil pe foarte mulţi alţii): cât de uman poate fi un monstru inuman?

Omul de pe scenă şi din spatele cuvintelor: Dumitru Acriş. Nu am fost nici prima nici ultima oară la teatru. Am plâns, am râs, am fost emoţionată şi fericită. De foarte multe ori. Şi am avut şansa să văd atât de aproape mulţi artişti nemaipomeniţi.

Acum am fost bulversată. De joc, de interpretare, de transpiraţia de pe faţă, de rictusul feţei, de figura când monstruoasă, când grotească, când inspirând o milă ca cea pentru un vierme zdrobit pe asfalt (acea milă combinată cu silă), de nebunia şi pasiunea acestui artist. Nu doar actor, artist. Şi acum, în timp ce scriu, mi se zbârleşte pielea pe mine de cât de mult a putut transmite! Vă jur, îmi bătea inima mai tare la zbuciumul lui. La zborul fâlfâit al mâinilor superbe. Am avut senzaţia că, la sfârşit de spectacol, acest om transpiră sânge prin fiecare por cu care a jucat. Nu sunt omul cuvintelor mirobolante, dar acum simt că sunt prea săracă în vorbe.

Am plecat tremurând de la teatru. Am vorbit ca două nebune pe drum spre casă. Am căutat pe net şi m-am aşteptat să găsesc zeci de texte şi referiri la Dumitru Acriş şi nebunia lui. Am găsit doar câteva link-uri, toate ducând spre acelaşi text de PR sec. Pe un singur blog am găsit un comentariu al unei spectatoare, şi ea impresionată de jocul nebunului. De acolo mai departe, am descoperit şi sursa unor fotografii minunate de la piesă. Fotograful Florian Ispas a avut amabilitatea de a-mi trimite câteva dintre ele. Şi îi mulţumesc încă o dată.

Azi la ora 19:30 e cea de-a doua reprezentaţie. Nu ştiu când va mai fi una în Bucureşti. Am aflat doar că frumosul nebun Dumitru Acriş va pleca la Moscova şi la Berlin cu spectacolul său. Şi la multe festivaluri sper. Pentru că nu e o piesă clasică sau cu vechime, mi-e teamă că nu s-au vândut toate biletele. Sunaţi voi la casa de bilete a teatrului Nottara (021.317.41.01) şi dacă mai sunt, luaţi-vă bilet. Aşa, pe ultima sută de metri. Uitaţi de oboseala de la birou, nu fugiţi direct în canapea. Mergeţi să vedeţi Hitler in love. Nu vă garantez că o să vă placă, dar sunt convinsă că vă va trezi din amorţeala primăverii ăsteia nevrotice. Poate o să vă deranjeze subiectul, poate o să vă sperie sunetele, dar sunt convinsă că nu vă va lăsa indiferenţi.

Nebunia de pe scenă s-a încheiat cu întrebarea dureroasă: „Credeţi că după mine nu veţi mai urî?” Şi apoi o proiecţie de imagini care au dat răspunsul.

Nu mai spun nimic. Îmi doresc enorm să mai tot aud de Dumitru Acriş. Şi să-l mai văd transpirând sânge. Ca de final, o să-l citez: „Păcat că sunt foarte puţini oamenii nebuni cu suflet care să investească în teatru”.

Vulpea frământată şi fezandată

V-am spus că am o viaţă foarte agitată şi încărcată, nu? Job, trafic, probleme cu maşina, cu dieta. Greutăţi adică. Ha! Ce v-am păcălit! Viaţa mea e un răsfăţ, oameni buni. Bine, asta pentru că aşa vreau eu să fie lucrurile. La birou se întâmplă multe, dar în secunda în care am ieşit pe uşă, rămâne doar amintirea minunatei salate şi a divinului peşte la grătar (construit de tata special pentru fata lui) îngurgitate cu poftă la prânz. Din nebunia traficului nu mă mai gândesc la scurt timp decât la muzica ascultată alături de Frieda. Banii vin, se duc, se fac alţii. Viaţa mea, de fapt, înseamnă bucurat cu prietenii, cafea bună, hlizit în oglindă, ciocolată neagră, gagicărit cu gagicul, grătare acompaniate de şpriţ, hăinuţe preferate, alergat motanul Miqui prin casă, citit texte profunde, simpatice, amuzante, drăgălaşe, emoţionante. Şi încă mult alt răsfăţ personal. Pentru că da, eu chiar cred că există timp pentru toate şi în mod special timp pentru bucurat sufletul de Vulpe.

Dar sâmbăta asta am primit un răsfăţ special. Cado. Care mi-a bulversat existenţa şi acum mai vreau! Pentru că gagicul a făcut rost de un abonament la un centru de wellness (ca să nu-i spun centrul de bunăstare hahahaha!) de mare figuri şi mulţi bani, unde el se duce la super dotata sală şi pentru că inclusă în abonament e şi invitarea unei persoane care să se bucure de diverse acolo, sâmbătă mi-a spus atât: costumul de baie! Te duc la piscină. Ok, dacă-i musai, cu plăcere!
Emoţii, încântare, costumul vine mult mai bine pe trupul slăbit. Primesc şi prosop frumos de la sala de fiţe. Vestiar mare, spaţios, foarte curat. Mă uit în jur. E bine, pot să mă fâţâi demnă în costum de baie. Asta pentru că celulita mea e chiar inexistentă pe lângă cea a celorlalte participante la despuiatul public.
Piscina dezamăgitoare. Prea puţin adâncă, meschină, dar populată de băieţi urâţei de tip multinaţionale, cărora le scria "vai de mine, nici măcar o gagică de scos la o prăjitură sâmbătă după-amiaza nu am" pe frunte şi pe pieptul scobit. Am dat de câteva ori din braţe şi cu genunchii de podea, dar n-am rezistat mai mult de 20 de minute. Am ieşit puţin dezamăgită, cu gândul "oare ce fac eu până termină gagicul exerciţiile?" Când mă uit pe geam, văd o oală imensă de ciorbă, aburindă, cu oameni cu rânjete pe faţă. Curioasă din fire, mă bag să văd ce e cu oala asta. E, bine, era un jacuzzi imens! Un jacuzzi industrial! Cu apă fierbinte care te învăluia mişeleşte. Mmmmmmmm. Prima oprire. Mângâieri delicate cu jeturi uşoare. Aşa, ca nişte milioane de lăbuţe de pisică. Pe tot corpul. Un metru mai încolo, alte învolburări. De data asta, ceva mai puternice. M-am întins pe spate, cu capul pe o pernuţă. Şi m-am lăsat bătută şi fezandată bine bine de mii de băşinuţe ne-urât mirositoare. Mă simţeam ca un şniţel sub ciocanul de bătut. Frământată ca un aluat de cozonac. Din aşa stare de bine, am uitat de criză, de probleme, de job. Până şi de mama am uitat. Eram doar eu cu rânjetul meu satisfăcut. Decadenţă!!! După vreo 20 de minute, am observat că mai e o zonă. În care nu se prea băgau mulţi. M-am băgat eu. Ca la maşina de spălat. La stoarcere. Nişte jeturi extremale au dat cu mine de toţi pereţii. M-au întors pe partea cealaltă. Şi mi-au scos orice urmă de oboseală şi durere musculară din mine.

Am revenit la piscinuţă pentru câteva minute, să mai schimb temperaturile. Numai bine cât să încerce să mă agaţe un grup de 3 tineri slăbănogi, cu replici super inteligente legate de tatuajele mele. I-am dezamăgit îngrozitor când am început să mă hlizesc la gagicul încordat şi transpirat apărut la geam, de la sală. "da, da, mai vreau să mai stăm!!!"

M-am întors la oala de ciorbă. Am repetat procedeele. Lăbuţe de pisică. Ciocan de şniţele. Maşina de spălat. Vrum vruuum! Tăvălit vulpea prin ape firbinţi. Scos şi ultima rămăşiţă de rău din mine. În tot acest timp, mă gândeam la un singur lucru: cum să fac rost de abonament din ăsta scump la răsfăţ? Şi uite cum, în nici două ore, Vulpea aprigă şi agitată, s-a transformat într-o mâţă leşinată, rânjită, cu creierii spălaţi, de orice mi-aţi fi spus atunci aş fi zis Da!

La vestiare, la îmbrăcare, am văzut-o în toată oroarea (pardon, splendoarea) pe faimoasa Eva Kent. Cum cine e Eva Kent? Nici eu nu ştiam, până le-am auzit pe fetele celelalte comentând. Deci, o mare vedetă în viaţă. Porno. Urâtă de nu îmi puteam lua ochii de la ea, ca un copil din ăla care nu ştie să disimuleze groaza.
Dar nu a reuşit nici creatura aia sinistră să-mi anuleze măcar un gram din fericirea şi plăcerea provocată de catralioanele de bule. Până şi gagicului i-am spus că mă poate ignora vreo două zile, că n-am să mă supăr. Am aflat că o singură intrare de genul ăsta m-ar costa 35 de euro. E, hai, ştiu că toate au un preţ, dar ăsta mi se pare exagerat. Mult mai convenabil ar fi să găsesc pe cineva angajat la o multinaţională celebră (Vodafon, Orange), care să ia abonamentul mult redus şi să mi-l paseze mie. Contra cost, fireşte. Se există cineva?
Până una alta, am aflat de o doamna cu mâini magice, care face masaj din ăla porcesc, cu uleiuri şi mirosuri frumoase. Care masaj nici nu costă prea mult. E pe principiul răsfăţul meu: nepreţuit! Vă ţin la curent. Now just go and hate me! :D

Am făcut 1 an

E, bine, da. Azi e ziua lu blogu meu. Pe 14 martie anul trecut, scriam în vrie primul text. Când m-am gândit ce nume să-i dau, mi-am întrebat prietenii ce le vine în minte când se gândesc la mine. Cel mai vechi prieten al meu, dar şi un om care înseamnă enorm în "istoria" mea, Andrei, a venit cu numele: rebel yell. Da, melodia lui Billy Idol. Şi mi-am dat seama că mă cunoaşte foarte bine şi că mai potrivit de atât nu se putea. Cea care m-a ajutat în primii paşi şi mi-a urat primul bun venit, a fost prietena mea dragă Iuliana. Abia aşteptam în fiecare zi să mai scriu ceva. Şi mă bucuram enorm că aveam un comentariu, două. În foarte scurt timp, m-am găsit cu Maria (sau Veronica). Ea afost şi prima blogeriţă cu care m-am văzut live, la o cafea. Şi s-a legat ceva extraordinar de natural şi familiar între noi, chit că ea s-a întors în Manchester a doua zi şi nu ne-am mai văzut de atunci. Pe rând, am ieşit şi la alte cafele. Şi tare mi-a plăcut. Pentru că sunt o pasionată de cafea, vă aştept şi pe cei care aţi rămas datori cu una :)

Am scris de toate. De frustrările mele civice, repetate la anumite intervale, despre dragul meu Miqui, cel mai stabil mascul din viaţa mea, despre amintirile mele cu şefe, despre politică. La ultimul capitol, am trecut de la frustrare turbată care îmi dădea la propriu stări de greaţă, la ironie deghizată în paginile de jurnal ale unei blonde. Am scris despre marea mea despărţire de iubitul meu Ticuţ, urmată de căsătoria cu Frieda. Multe despre traficul meu. Am scris jurnale de vacanţă. Şi am povestit despre oamenii cei mai dragi mie, părinţii mei, nepoata mea Mara, insula mea de fericire. Textul care îmi aduce cei mai mulţi căutători de pu şi pi pe google este acesta. Tot aici pe blog m-am dezvăluit: da, sunt o Vulpe. Aveam doar nevoie de o confirmare. M-am luat de femei. Mult mai puţin de bărbaţi, că sunt mai sensibili şi nu vreau să-i supăr. La un moment dat, am fost invitată şi în altă casă, populată cu mulţi oameni faini. Şi mi-am făcut o introducere acolo, care a adunat 65 de comentarii. Wow! Eram copleşită. Cel mai de suflet text este povestea unui căţel salvat de pompieri. Poveste care mă bucură şi azi.

Dacă acum un an am început să scriu pe blog pentru că îmi lipsea scrisul la job, acum pot spune că cel mai minunat lucru pe care l-am făcut cu acest blog e că am cunoscut nişte oameni senzaţionali. Voi, cei care vă rupeţi din timpul vostru preţios să mă citiţi, să comentaţi. M-am întrebat cândva "oare cum devenim prieteni cu anumiţi oameni?" E, bine, aşa. Vă citesc şi eu, la rândul meu, cu drag şi admiraţie, pe blogurile voastre. Dar nu pot să nu-l menţionez cu numele pe cel mai nebun-frumos comentator al meu, Neamtzu Ţiganu. Care nu are blog, deşi ar fi foarte tare. Şi nu pot să o uit nici pe Oana, cea mai entuziastă comentatoare a mea. Şi toţi ceilalţi, care sper să nu vă supăraţi că nu vă nominalizez pe toţi, dar sunteţi mulţi şi nu vreau să ratez pe nimeni. Vă mulţumesc din suflet că sunteţi alături de mine, că mă certaţi, că mă sfătuiţi, că mă pupaţi pe creştet şi mă alintaţi, că râdeţi de mine şi cu mine. Mi-e tare drag de voi şi ştiu eu că nici eu nu vă sunt indiferentă :) A făcut rebelyell 1 an. Un an frumos.

Vulpea şoferiţă pilot :D

Dacă tot sunt în temă, am furat de la Rhodos un test foarte serios despre personalitatea în trafic. Am răspuns foarte serios şi uite ce mi-a dat, de m-am recunoscut şi am fost foarte mândră:

Frieda bolnavă şi Vulpea bipedă

E sezon de gripă. Pe care eu am ocolit-o cu şiretenie până acum. Cu portocale, salate şi da, usturoi. Când să mai am puţin să mă declar învingătoare, dă năpasta peste mine. Asta pentru că tot plănuiam să o duc pe Frieda săptămâna viitoare la nişte analize din astea de rutină. Acum două zile, după câteva drumuri, ajungem acasă şi văd că Friedei îi curg nişte picăturici din bot. "Hmm, o fi mucioasă, deh, când cald, când frig. Vedem săptămâna viitoare". Dar deja mă apucaseră gândurile negre. De câteva zile mă trata cu răceală. Acum şi muci. Dar ca o femeie ticăloasă, odată ajunsă în căldura apartamentului personal, am uitat de problemele Friedei.

Ieri, prea devreme şi prea inuman trezită, pornesc la drum, cu sprâncenele adunate de supărare. Nu mergem câţiva paşi, când îmi dau seama că Frieda are febră. Care tot creştea. Strângem din fund, nu ne ambalăm prea tare, vrum-vrum, mergem mai mult pâş-pâş, până ajungem la birou. Nici nu mă dau bine jos, că o apucă pe biata de ea vomatul. Lichidul ţîşnea de sub ea ca un pipi de taur bine crescut. O las aşa zăcând şi ajung la muncă. Îl anunţ pe tata de problemă. "E radiatorul. Cum ai făcut-o şi pe asta? E de rău. Nu o mai mişti de pe loc". Ai înnebunit??? Cum să n-o mai mişc? Când avem atâtea drumuri de făcut. Mă apuc de înjurat drumurile şi bordurile din Bucureşti. Şi de sunat cunoscuţi pentru recomandat doctor de Friede. "Ştiu eu pe cineva, foarte bun. Are service în Pipera". Şi doctorul unde vroiam să o duc săptămâna viitoare tot aşa, service în Popeşti-Leordeni. La Cluj sau Timişoara n-o avea nimeni?

Disperată şi panicată, trag aer în piept şi îl abordez pe cel mai pasionat de maşini om pe care îl cunosc, dar şi cel mai aspru dar severul Nick. Îmi plec capul cu ruşine. "Nu merge încălzirea de 3 zile şi tu abia acum spui??? Oare cum or avea bărbaţii un al 6-lea simţ când e vorba de maşină şi vouă vă lipseşte cu desăvârşire?" Plâng în pumni, mă şterg de muci cu mâneca şi sughiţând reuşesc doar atât să mă apăr: "Dar verific presiunea la roţi, schimb lichidul de parbriz, verific uleiul şi ştiu când trebuie schimbat, nu am lovit-o, de ce ar trebui să ştiu mai multe?" Mă mai ceartă Nick puţin, îmi dă şi nişte posibile diagnostice, unul mai sinistru ca altul, dar ca un adevărat prieten, îmi şi recomandă nu doar doctorul, ci şi salvarea care să o ia pe sus pe Frieda leşinată pe trotuar. Ramân datoare, Nick!

Apare salvarea. Nino, nino! Din două mişcări, Frieda hop pe rampă. Eu cu şoferul la poveşti. "N-o măriţi?" Cum, dom'le, mă vezi vreo ticăloasă din aia care la prima bubă se descotoroseşte de fată? "E super maşinuţă, dacă o vinzi, să mă suni". NU!
Ajungem la spital. Ploaie mocănească. Frig. Tristeţe. Până să ajungă la doctor, m-a luat pe mine în primire un băiat simpatic în costum. Ne tutuim. Îmi face hârtiile. Şi îmi dă variante de diagnostic: "Prima variantă e scumpă, poate fi un furtun de la radiator. A doua e şi mai scumă, poate fi tot radiatorul. Şi a treia, cea mai pesimistă, ca să nu spun cât de scumpă, garnitura de chiuloasă". Adică, un fel de răceală, gripă sau pneumonie. Îi dau talonul, îi dau cheile. Mă vede aşa cătrănită, îmi zâmbeşte şi îmi spune: "Uite, ca să nu îţi fie prea dor, ia de la chei Vulpea". Cum le ştiu ei băieţii ăştia pe toate!

Plec prin ploaie, ca un câine bătut. În echipament de prinţesă cu maşină. Başcheţi şi gecuţă subţire. Bine că aveam căciuliţă-fantezie pe cap. Numai bine, să stea părul ud până ajung acasă. Până la metru, m-au alergat vreo 2 câini, dar până şi ei au văzut cât sunt de amărâtă şi m-au lăsat în pace. Pe peron, un mârlan îmi tuşeşte direct în faţă. Şi mă şi scuipă. Mai lipsea să-mi vomite pe başcheţi. În metrou aglomeraţie. Mulţi chinezi mici şi obosiţi. Intrăm şi noi în lumea bună, cu emigranţi care lucrează pe plantaţii pe şantiere. Miros de pisică udă. Schimb metroul. Mă lipesc de oameni pe care nu-i cunosc. Şi de mine se lipesc alţii. Spaţiul meu intim a rămas cu Frieda. Un băiat grăbit mai să plece cu geanta mea. Eu nu şi nu! If looks could kill! Aş fi numită Vulpea ucigaşă de la metrou. La ieşirea de la metrou, o mare baltă. În care am intrat până mai sus de glezne. Poate îmi era cald. Toată seara am întors pe toate părţile planul de bătaie. Cum să ajung în diverse zone îndepărtate fără Frieda. Greu. Depresie.

Azi dimineaţă, m-am contopit iar cu universul. Acela de la metrou. Râuri de oameni, sacoşe şi mirosuri. Fără cafea. Că la metrou nu am voie să beau cafea şi să fumez. Metrou de rahat. Ce-o face Frieda? La birou, m-am scufundat în apatie. Până acum vreo juma de oră. Când am primit TELEFONUL. "Să vii să iei maşina, e gata! Era furtunul de la radiator şi nu sunt alte probleme. Am reparat şi bara din faţă, că se rupsese un picioruş şi atârna puţin". M-am emoţionat. I-am spus tânărului cuvinte frumoase. Am dat ochii peste cap şi am clipocit. Pun pariu că şi el a fost încântat de euforia mea. "Şi? La Douloureus? How much is the fish?" Deja îmi mai trecuse rânjetul de pe faţă. "Păi, tratamentul şi doctorul 600 lei. Transportul cu platforma cam 200 lei". Doar atât? Un fleac, m-au ciuruit. Dar, să privim partea plină a paharului. În loc de banala răceală de 600 de lei, putea fi înspăimântătoarea pneumonie. Care m-ar fi dus pe la 3.000 de lei. În plus, la 4 jumate merg să o externez pe Frieda. Şi aseară am spălat şi Vulpea de pus la chei. Şi ne putem vedea de drumuri. Noi două. Floricele. Vrum vruuuum!

P.S. Îi admir din suflet pe cei care au tăria de a merge zilnic cu metroul. Te duce relativ repede, e adevărat. Dar eu sunt snoabă. Şi ecologia mea se rezumă la nefolosit pungi de plastic, nelăsat apa să curgă aiurea, plantat pomişori şi becuri economice. Nu aruncaţi cu pietre! Sunt şi eu o biată Vulpe comodă. Şi nu mă aranjează metroul. Decât în situaţii de criză. Dar voi, cei ce mergeţi zilnic cu el, sunteţi eroii mei. Eu sunt făcută să merg pe 4 roţi. Bipedă doar în vacanţă.

Analiză cinematografică blondă de întâmplări recente VI

Dragă jurnalule, revin. Iar şi iar. Mi-e teamă că mă transform în intelectuală cu atâtea poveşti scrise şi o să ajung, naibii muritoare de foame. Poate ar trebui să mă apuc de făcut filme, că sunt mult mai la îndemână şi decât să citeşti o carte, mai bine vezi filmul.
Dacă tot au fost de curând Oscarurile, numai filme am văzut în ultima vreme. Totul a început cu pot-puriul "Nemuritorul"+"Toţi oamenii preşedintelui", cu o intruziune de tip "Jandarmii şi bagabonţii" şi cu salvarea zilei de către Adrian Năstase în rol de Jet Li în "Born to defend". E bine, da, a fost a 79 aniversare a rădăcinii răului, pardon a The Godfather-ului dâmboviţean, acest veşnic tătuc al ţării, Ion Iliescu, pe care s-au găsit câţiva puşti cu tricouri negre să-l deranjeze la aşa zi mare. De fiecare dată când îl aud, mă uluieşte, măi dragă, seninătatea cu care îi face golani şi târâie-brâu, trimişi de agenturi şi oameni de ne-bine, fără să-i treacă măcar pentru o secundă, vreodată, că poate ar avea cineva să-i reproşeze una alta. E de admirat aşa o împăcare cu sine, nu? A fost foarte amuzant Năstase cum s-a oferit să-i fie gardă de corp lui tataie. Păi, cu ce să-l aperi, bre? Să dai cu poşeta Vuiton peste ochi "cantonaţilor în violenţele din `90"? Noi era să ne facem de cacao din cauza prostului de Ţiţi care s-a trezit să-i dea un cadou simbolic moşului, un set de lumânărele parfumate, de ajungeam, dracu’ pipăită vânjos de jandarmi (hmmm, poate n-ar fi fost aşa de rău)! Noroc că am fost pe fază şi era o farmacie prin preajmă şi ne-am scos cu un set complet de tratament Gerovital, de mi-a rânjit cu un subînţeles înspăimântător nea Nelu când i l-am dat. După care ne-a povestit el, cum ştie mai bine cu limba lui de lemn, despre clubului lui de tip "Fight Club" combinat cu "Codul lui Davinci", de m-a apucat un căscat de era să fac blocaj de maxilar nu alta. Uitându-mă cât de bine se ţine moşul, m-a apucat panica, n-o fi cumva şi el un caz ca "Benjamin Button"? Deşi, nu ştiu cum naiba, dar tortul aniversar parcă avea gust de colivă. Hmmm...

Tot în ziua aia, am consumat două pachete de şerveţele ştergându-mi lacrimile când l-am auzit pe Năstase cum le-a cerut el deputaţilor să "ignore prevederile Constituţiei şi să accepte cererea procurorilor de începere a urmăririi penale, în aşa fel încât, în final, justiţia să se pronunţe". Parcă era Harrison Ford în "The Fugitive", săracu, hăituit câineşte de bestia de Băselu, cu Morar pe post de Bau-Bau. Când l-am auzit şi pe Prostănac cum că dosarele lui Năstase au reprezentat şi reprezintă un subiect cu tentă de vendetă politică, mi-am dat seama despre ce film era vorba. Nu, nu era telenovela "Şi bogaţii plâng", ci marele succes la publicul prost "V for Vendetta". După ce a doua zi s-au apucat băieţii şi de Mitrea, n-am mai putut şi am organizat un bal mascat de tip "În zeghe în lanul de secară", unde am băut, ne-am dixtrat şi am dănţuit ca nebunii cu Dan Felix Voiculescu, generalul Bădălan, Gheorghe Falcă, simpaticul de Mazăre, Micki Şpagă şi mulţi mulţi alţii. Ca să se ştie că măcar la dosare DNA nu există culoare politică când e vorba de şpriţuit.

Ah, că uitasem. Mare casting mare la PSD pentru colţosul cu dinţii de porţelan care să se ia de capu la cel ce trebuie sfărâmat la prezidenţiale. Regizorul don Marean Vanghele care este el vrea să testeze candidatul la dinţi, ca pe şerpi. Eu nu prea auzisem de inconştienţi care să se joace prin gura şerpilor, ştiam de căutat caii de dinţi şi câinii de coiţe la concurs, dar se pare că nu prea ştiu eu zoologie. După cum au gândit-o şi alţii înaintea mea, cel mai bun candidat ar fi Leslie Nielsen. Ar mai fi varianta Alberto Sordi Il Dentone, dar poate cel mai potrivit ar fi chiar Miron Mitrea, care de atâtea luni stă cu dinţii în beregata lui Geoană şi tot tare se ţine, de l-a lăsat pe bietul prostănac fără sânge în obraji. Şi în coaie.

Măi jurnalule, măi, nu ştiu dacă sunt eu (şi mulţi alţii) pro-activă în aşteptări, dar simt miros de scenariu de block-buster cu mare erou prezidenţiabil Isărescu în toamna asta. O combinaţie de "Quantum of Solace" cu "Iron Man", ca să vedem cum ne-ar fi şi cu un preşedinte căruia îi stă bine în costum de firmă, dar care nu ştie să danseze din şolduri. Apare domnul viitor fost preşedinte BNR pe toate posturile şi prin toate ziarele, cred că are acelaşi PR-ist cu Nikita, Simona Sensual şi Magda Ciumac.

Când să mă mai liniştesc şi eu cu filme din astea thrillere pisihologice, zbang! Pune mâna Ţiţi pe telecomandă şi dă-i acţiune, frate! Cu mustăciosul de la Interne Nica, acest Steve McQueen în "Bullitt", pe post de "Terminator" de clanuri şi urmăriţi general. Operaţiunea Strada 2009. Cu alte cuvinte, o combinaţie de succes între "Blade", "Rambo" şi dat iama în "Sin City". Şi pun pariu că mai toţi miliţienii s-au trezit dintr-o dată Mel Gibson în "Lethal Weapon": "Freeze dickhead! Get down here dickhead. Come on, it's been a bad day!"

Înainte să închei, că iar mă ia durerea de cap de la atâta scris, să-ţi spun versurile de la ultimul hit din discoteci, ok? "V-o prezint pe fata mea, E model-beizadea, Mâine este ziua ei, Doamne, ce cadou să-i iei? Mercedes ar fi banal, O fac euro-parlamentar!"

P.S. Am uitat de cel mai recent film erotic, cu virgine şi marinari perverşi. Actori principali, virginalul Geoană care se aruncă precum muta la ... gâtul lui Băselu cu miştoul lui care nu l-a prins niciodată de tip "sper ca centura de siguranţă a preşedintelui privind un împrumut extern să nu devină una de castitate" şi Zmeus cel din topor care i-a dat cu fecioria peste bot rapid: "Mircea Geoană o să rămână virgin dacă-şi va pune centura de castitate. Noi vom face tot ce se poate să-i oferim această centură fiind al doilea om în stat". Pun pariu că dacă era vorba de Năstase, îi dădea Băselu direct cu centura de strap-on peste ... ochi. Hai, te pa!

Leapşă pe linselea, mirositelea, pipăitelea şi ascultatelea :D

Pentru că numai bine, e post pentru unii şi dietă pentru alţii ca mine, am căpătat o leapşă perversă tare. Şi nu aşa de la oricine, ci de la o mamă de un băiat şi două fete, dintre care una se numeşte Lia şi e şi Berbeacă, Jane cea tunsă scurt ca mine :) Leapşa ei e despre ce te face să-ţi lingi degetele. Dar pentru că mie îmi plac şi alte simţuri, m-am decis să o lungesc. Leapşa. Aşa că luaţi-o voi completă:

Ce te face să-ţi lingi degetele (şi nu numai)?
Hmm, păi, în ordinea numerelor de pe tricou, aş spune: la propriu, îmi ling degetele după îngheţata de ciocolată, panacota cu caramel de la Agapitos, ciorba de perişoare cu tarhon făcută de mine (cine a gustat, ştie că nu mă laud aiurea), midiile şi picioarele de broască pane cu mujdei de usturoi cu roşii de la Micul Golf din 2 Mai, porumbul copt cu unt şi sare, care îţi lasă arsură pe dinţi de zici că ai numai carii, fisticul cu lămâie, măsline, pastrama de miel sau berbecuţ divin construită pe grătar de tata sau de gagic, frappe cu gheaţă pisată şi puţină îngheţată, de data asta de vanilie, vinul alb şi sec, rece, băut vara la umbra chioşcului alor mei, Caipiroska (votka, lime, zahăr brun şi muuultă gheaţă pisată) pe malul mării.
La figurat nu vă spun ce mă face să îmi ling buzele de plăcere, că vă las imaginaţia să zburde.

Ce-ţi încântă ochii?

Răsăritul de soare, în special din mare, un câmp de floarea-soarelui, oamenii care zâmbesc, copii jucându-se, doi bătrânei frumoşi mână în mână, tata şi mama dansând, tatuajele gagicului, majoritatea fotografiilor personale.

Ce-ţi place să atingi?

Pielea bebeluşilor, volanul Friedei, hainele de caşmir, căţeii şi pisicile, chiar şi de pe stradă, fundul gagicului, perna când mi-e somn, apa fierbinte, câte un pic câte un pic, atunci când mi-e frig şi intru în cada plină.

Ce mirosuri te încântă?

Channel Chance, pielea tatuată a gagicului, mirosul Marei, mirosul de plăcintă cu mere şi scorţişoară, de piele şi păr proaspăt spălate, hainele uscate afară, în ger, mirosul de portocală sau mandarină desfăcută.

Ce-ţi încântă urechea?

Mă face fericită râsul Marei, mă stârneşte tangoul acesta, îmi bate inima mai tare pe melodia asta, mă face să zâmbesc Lucky - Jason Mraz cu Colbie Caillat, mă simt "obraznică" pe melodia asta, dansez şi în somn pe Malaguena Salerosa din Kill Bill, din cel mai greu trafic, din cea mai urâtă ploaie, mă teleportează pe drumul spre mare şi mă face să mă simt toate cele de mai sus Dire Straits.

Cu maaaaare plăcere dau mai departe leapşa asta simţitoare Laviniei, lui Rhodi, lui Dushrece, Marelui Han Năvălitor, Cristinei, Liei din Ţara lui Aiurea, lui About2Run,Profesorului de viaţă simplă, Iulianei, Sabotorului şi cui mai doreşte şi pofteşte. Jane, vezi că mai ai de completat :D

Vulpea, kilogramele şi trasul de fiare

N-am fost slabă niciodată (bine, am fost scheletică după păţaniile cu operaţia de amigdale, dar a durat vreo lună). Până la 15 ani am făcut sport aproape zi de zi, numai muşchi şi fibră. Când m-am lăsat, într-un an am pus cam 18 kile. Enorm. Se vede în poze. Dar nu mi-a spus nimeni niciodată că aş fi grasă. Şi nici nu m-am stresat foarte tare, pentru că organismul s-a reglat de la sine. Şi le-am dat jos. Toată lumea ştie cum e. Anul ăsta mai pui un kil, iarna încă două, primăvara dai jos. Şi tot aşa. Bine că sunt elastică şi pot încă să-mi pun piciorul pe după gât. N-am ţinut niciodată serios o cură de slăbire. Cele mai multe kile le-am dat jos când am renunţat la cele 3 linguriţe de zahăr în cafea.

Eu sunt pasionată să gătesc, îmi place mâncarea bună, colorată şi cu mirodenii. Nu mă omor după carne, dar nu prea rezist unei pastrame de berbecuţ sau unui muşchi de vită în sânge, divin făcute pe grătar de tata sau de gagic. Plus păcatul cel mai mare, pastele. Dar la început de an, deh, e şi vârsta, e şi statul pe scaun la birou, plus scaunul Friedei, şi din cauză că stresatul şi consumatul în trafic pe mine nu mă ajută să dau ceva jos, am realizat că s-au pus în plus nişte perverse şi ticăloase kilograme. Nu unde ar trebui (deşi câteva kile pe sâni m-ar încurca groaznic cred eu). Şi m-am trezit cu aripioare (sau căpitani, cum zice mama) sau în termeni mai puţin delicaţi, cu bulane, frate, cu farmecul personal (numele de cod al fundului meu) uşor exagerat şi cu nişte şolduri cam generoase. Plus ceva fălcuţe. Pentru că nu cred în diete minune, dai 5 în 3 zile, pui 10 în 2 săptămâni, s-a dus Vulpea la nutriţionist. În sala de aşteptare, am fost întrebată de câte luni ţin regim, că arăt spectaculos. Am fost privită urât şi certată, când am spus că abia am venit. da' unde vrei să ajungi? Dom'le, aş vrea la Viena, dar poate mai la vară.

Doamna doctor m-a măsurat, m-a cântărit, mi-a pus diagnostic exact: puţin pe la şolduri, puţin din pulpiţe, după care la sală. Nu acum, că ai face picioare de fotbalistă. Verdict final: 5 kilograme de dat jos, ca să fiu perfectă! În termeni mai mult decât omeneşti, 2 luni. Am primit regimul foarte accesibil şi sănătos (m-a obligat să mănânc micul dejun şi am avut o revelaţie), cam repetitiv pieptul de pui la grătar, dar în rest chiar ok. În plus, am decis să mă relaxez şi cu nişte împachetări cu smacuri şi ceva masaj. Unde am cunoscut lume. Şi am socializat. Şi am realizat că e greu să fii femeie. Mai ales una care n-are limite şi frâie. "Eu mă ţin foarte bine de regim, cam plictisitor, dar fructele sunt bune. Azi am mâncat 2 kile de banane, chiar am rezistat până la prânz", a spus o tânără care citea reţete din reviste. Eu i-am dat cam 33-34 de ani. Am aflat că avea 26. O doamnă de sub pătura care încălzeşte mi-a admirat tatuajele şi mi-a spus descurajator: "E foarte greu să dai jos. Eu mă ţin foarte bine de regim. M-am abţinut de la tort aseară şi am mâncat în schimb un bol mare cu fructe cu frişcă. Şi la servici, am mâncat exact cum scrie, dar a venit o colegă cu caise în sirop de miere şi am mâncat şi eu 4 bucăţi. Că tot fructe sunt, nu?" Când s-a dat pătura de pe ea, am făcut ochi mari din ăia de copil care nu se poate cenzura. Era un caşalot! Am întrebat fetele de acolo dacă e bolnavă cu glanda. "Nu, e doar neglijentă şi îmbuibată, nu se poate abţine". După câteva şedinţe mi-au spus "aia mică anorexică". Ce m-a bucurat într-adevăr a fost faptul că "aia mică" a venit de la faptul că nimeni nu-mi dădea mai mult de 25-26 de ani. Că au făcut sondaj.

După 25 de zile de dietă, iar cântărit, iar măsurat. 3 kile şi ceva jos. Exact de unde trebuia. Bravo, Vulpea! Mai puţin o orcă mustăcioasă şi cu privire răutăcioasă, care mi-a spus: "Doar atât??? Eu am dat 10 kile într-o lună!" M-am simţit uşor intimidată. Dar mi-a sărit una din fete în ajutor: "10 kile din 30! Acu ai dat numai apa, de acum să te văd! Ea dacă ar da 10 jos, ar arăta ca o radiografie!"
Muierile sunt rele. Şi se uită în curtea vecinului, uitând de curtea lor. Dar am şi o amintire foarte amuzantă, apropo de comentarii. Acum vreo 2 ani, când eu mâncam în scârbă o salată chioară, iar prietena mea Iulia, care are 40 şi ceva de kilograme (dar şi oase mici şi uşoare şi eu chiar cred că îi stă fff bine aşa), băga cu poftă a doua porţie de spaghetti cu carne şi sos, îmi spune: "fată, voi astea mai plinuţe, aveţi o satisfacţie când daţi 1 kil-2 jos. Eu pot să mănânc oricât, că tot nu pun pe mine!" Mda, i-am simţit drama. Aş fi aruncat cu salata în ea, dar mi-a fost teamă să nu leşin de foame şi să nu mai am ce mânca.

Eu m-am pupat singură pe obraji că, deşi nu erau deranjante, m-am simţit eu deranjată de cele 5 kilograme în plus. Şi am decis să fac ceva şi mă ţin de asta. De săptămâna viitoare merg şi la sală iar. Vulpea fitness. Să facem stomacul sexy, pregătit pentru viitorul tatuaj. Şi farmecul personal bombat. Să facă maşinile accident în trafic când trec pe stradă. Să sară băieţii la benzinărie să se bată care să-mi pună motorină. Să mă ţină gagicul legată de pat, în casă, numai pentru el. Să mă bag şi eu la anul la concurs la Rogblogfest la cea mai sexy blogeriţă. Deocamdată Vulpea e pornită pe treabă. Vă ţinem la curent.

Bucureşti între iubire şi ură

Zilele trecute am cedat. M-am simţit învinsă de Bucureşti şi oamenii din el. Primii care mi-au sărit în ajutor aţi fost voi, oameni care majoritatea nu mă cunoaşteţi decât prin scris sau comentarii. Şi nici nu ştiţi cât de mult a contat. Cea mai mare dreptate a avut-o Altă Oana, când mi-a spus "Hai că trece cu primul gest frumos făcut de un om străin". Câtă dreptate a avut? Toată. Sâmbătă dimineaţa am fost la Mega Image, ăsta de lângă mine. La casă, înaintea mea, un domn în vârstă. Puţin adus de spate, dar cu nişte ochi vii şi calzi. Înainte să-i dea banii, i-a dat fetei de la casă un mărţişor. "Să aveţi o primăvară frumoasă, domnişoară!" Fata, modestă, apatică, robotică, dintr-odată a înflorit! S-a îmbujorat, iar toată faţa i s-a luminat de zâmbet. Era brusc frumoasă! Şi nu i-a trecut zâmbetul nici după ce ieşisem din magazin. La rândul meu, când să-mi bag lucrurile în sacoşa de pânză (deh, sunt ecologistă :p), doamna din spatele meu m-a ajutat şi mi-a ţinut unul din mânere. Mi s-a lăţit un zâmbet pe toată faţa. Am alergat afară unde l-am prins din urmă pe domnul cu mărţişorul. "Nu vă supăraţi, de unde sunteţi de origini?" "Din Bucureşti, domnişoară. Din părinţi bucureşteni". Şi de parcă mi-ar fi ghicit gândurile, a continuat: "Oraşul ăsta ciopârţit ori îl urăşti, ori îl iubeşti. Indiferent nu-ţi poate fi". Îmi venea să-l iau în braţe. "Vă mulţumesc, domnule, m-aţi făcut tare fericită". "Îmi pare rău că nu mai am un mărţişor, l-am adus special fetei, că tot timpul o văd tristă. Dar să ştiţi că şi dumneavoastră sunteţi frumoasă când zâmbiţi".

Mi-am dat seama de adevărul spus de omul acesta. Şi l-am extins puţin. De la Bucureşti, la oamenii care locuiesc în el. În copilărie şi adolescenţă, oraşul meu avea o anumită personalitate. Cu blocuri gri, cu străduţe multe, cu bulevarde de asfalt, cu zgomot, cu vecini curioşi, cu guri de canal fără capac, cu cheia de gât şi jocuri printre şantiere. Dar şi cu plimbat prin Cişmigiu, prin Muzeul satului, rolle prin Herăstrău, gagicăreli pe aleile Grădinii Botanice, alergat prin ploaie prin Politehnică, umblatul cu metroul, muzeele, la teatru cu ai mei. Îmi aduc aminte că rudele mele veneau la Bucureşti cu bucurie şi ceva respect.

Până acum vreo 7-8 ani, în fiecare primăvară, ieşeam cu toţii în faţa blocului. Şi strângeam mizeriile şi crengile uscate, bărbaţii săpau, femeile puneau seminţe de iarbă. Nu ne obliga nimeni. Cam toată lumea ieşea. Ne ştiam cu toţii, se stătea la o bârfă, la o poveste. În ultimii ani s-au mutat vecini din bloc. Au închiriat apartamentele. Oamenii aceştia noi, veniţi din multe oraşe frumoase şi curate, nu ies la curăţenie primăvara. Şi nici nu sunt de acord să dea bani unui băiat să sape. Dar ne descurcăm şi aşa. Şi grădiniţa are iarbă şi e curat. Nici când se pune problema de zugrăvit scara sau chiar blocul pe afară, cei noi nu sunt de acord. "Noi suntem doar chiriaşi".

Bucureştiul e plin de praf şi de gropi, de noroaie şi de gunoi. De trafic unde unii sunt zmei şi alţii înjură. Azi scrie Confruntădurerea despre Bucureştiul care e asemuit de unii cu “O combinatie intre Varsovia si Cairo” care "denota doar lipsa de identitate si arbitrarul directiei". Dar tot ea vorbeşte despre cei care îşi părăsesc oraşul lor frumos şi sunt nemulţumiţi de noul loc. "Voi, bucureştenii, miticii", "Bucureştiul e un jeg de oraş" am auzit de atât de multe ori. Priviri scârbite şi superioare. Nu mă dor şi supără cuvintele la adresa oraşului, poate nici generalizarea nu mă deranjează aşa tare. Bucureştiul e curvă bătrână, trecut prin multe, îşi asumă cuvintele urâte. Iar eu nu sunt o delicată să mă simt lovită de generalizări. Dar eu i-aş întreba pe cei veniţi din oraşe curate şi frumoase în împuţitul de Bucureşti cu slujbe bănoase, ei ce-şi asumă din oraşul ăsta rană vie? Care şi-a pierdut demnitatea, personalitatea, sufletul? Voi ce aduceţi bun ca sa cereţi frumos? V-aţi plimbat prin Muzeul Satului, prin Botanică, prin Herăstru? Aţi adunat hârtii de pe jos? Aţi plantat copaci? Aţi văzut pe străduţe ascunse case frumoase, cu faţade superbe?

Eu când vin în oraşele voastre nu arunc mizerii pe jos, nu caut urâtul, nu ţin să mă uit strâmb la nimeni şi nici să judec. Eu în relaţiile mele, de orice fel, nu sunt molcomă. Şi nici aşezată. Sunt turbată, pasională, nebună, agitată. Nu iau lucrurile aşa cum sunt, încerc să le înţeleg şi să fac ceva. Mă revolt când mă deranjează ceva. Şi îmi strig iubirea cu voce tare, când e cazul. Cu Bucureştiul şi oamenii din el mi-am spus de multe ori şi supărarea, dar am avut ochi şi pentru imagini frumoase. Aş vrea ca Bucureştiul să fie bijuterie ca Sibiul. Cu o piaţă ca a Braşovului. Curat cum am auzit eu că e Bacăul şi Timişoara. Aş vrea să aibă puternica personalitate sobră a Vienei. Sau frumuseţea trufaşă a Budapestei. Sau marea de verdeaţă a Stockholm-ului. Dar nu le are. Bucureştiul e o curvă bătrână şi nepretenţioasă. Cu bube şi mucegaiuri. Care primeşte pe toată lumea. Lume care înjură, care strâmbă din nas. Eu azi detest Bucureştiul şi oamenii din el (că nu cred că e corect să spun doar bucureştenii). Mâine găsesc un bătrân cu un mărţişor pentru o casieriţa şi o casă veche cu flori la geam şi iubesc Bucureştiul. Şi încerc să mi-l asum. Cu iubire şi cu ură.

Fotografii de la Mircea de pe blog, de aici şi de aici.